Europa ordinelor călugărești. CISTERCIENII

De ce am început cu cistercienii?
 Pentru că sunt inginer și toți cei care au ceva în comun cu ingineria îmi trezesc simpatia.
 Dacă auzi că în sec. XII existau ciocane de forjă de 80kg acționate hidraulic ce puteau executa până la 200 de bătăi pe minut, chiar că te miri. Iar dacă afli că toate acestea se petreceau în atelierele unei mănăstiri cisterciene…
 Pentru că cistercienii au repus în valoare tehnicile de irigare și amenajări hidraulice ale antichității într-o Europă medievală în zdrențe (cel puțin ”la țară”).
 Pentru că am rămas cu un sentiment ciudat de atașament față de Algeria din perioada în care am fost ”chargé de cours” la Universitatea din Constantine.
 Pentru că șapte călugări trapiști din Tibhirine (Algeria) au refuzat în mod eroic să-și părăsească mănăstirea. Ca urmare, în noaptea de 26 – 27 martie 1996 au fost răpiți, iar la 21 mai 1996 s-a anunțat uciderea lor prin decapitare. Trapiștii sunt cistercieni…

Până la urmă materialul cules și sistematizat a devenit prea voluminos pentru a fi ”acceptat” la o singură lectură. De aceea vor fi două postări pe tema Ordinului cistercian:
1. Un scurt istoric al Ordinului, cu locul său în reformarea Bisericii, cu fervoarea religioasă a epocii, cu traversarea dramatică a tuturor revoluțiilor de la, și după 1789, cu supraviețuirea lui și speranța pe care o poate alimenta această supraviețuire a ideii de căutare a lui Dumnezeu.
2. Arta cisterciană în acord cu spiritualitatea Ordinului

PARTEA I
CISTERCIENII DE IERI, DE AZI ȘI DE MÂINE

Ordinul monastic al cistrercienilor apare în Evul Mediu ca una dintre realizările cele mai importante ale idealului monahal, iar întemeierea lui face parte dintr-o mișcare generală de reîntoarcere la sursele autentice ale creștinismului generată de reforma Bisericii inițiată de papa Grigore al VII-lea, cunoscut sub numele Hildebrand. Proiectele principale ale reformei gregoriene sunt:
1. Afirmarea independenței clerului; laicii nu mai pot interveni în numirea episcopilor și a papei. Împărații germanici care se considerau reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ s-au opus, dar papalitatea a ieșit învingătoare din Disputa Investiturii.
2. Reforma clerului, necesară pentru a impune respect. Preoții sunt mai bine instruiți, este impus celibatul, iar pentru laici căsătoria creștină trebuie validată de Biserică.
3. Afirmarea clară a rolului papei, organizarea curiei papale și lupta hotărâtă contra simoniei (vânzarea către laici a posturilor de episcop și alte ranguri inferioare) și nicolaismului (concubinajul sau căsătoria preoților celibatari).
Înființarea ordinului cistercian nu trebuie văzută ca o critică deschisă a ordinului benedictin de la Cluny ci mai degrabă ca o voință de a exprima eroismul timpului prin practicarea unei căi benedictine mai severe și o reîntoarcere la rigoarea Părinților Deșertului.


Drumul greu de la Molesme la Cîteaux

Apariției ordinului cistercian este fructul eroismului autentic al părinților fondatori, Sf. Robert de Molesme, Sf. Aubry de Cîteaux și Étienne Harding. Derularea faptelor ne obligă să acceptăm ideea că în acea vreme reformarea bisericii constituia obiectivul multor credincioși care au luptat cu toate forțele și talentul pentru reîntoarcerea la sursele credinței, viața lui Isus Cristor și Cuvântul Său redat de Evanghelii. Dezvoltarea ordinului demonstrează că acești oameni nu constituiau cazuri izolate, iar perenitatea ordinului poate alimenta speranța că și în zilele noastre spiritul eroic al acelor vremi poate continua într-un fel. Azi există în lume peste 3800 de cistercieni aflați în peste 170 de mănăstiri. Dintre aceștia 600 sunt în Franța, în 16 comunități.
Robert de Molesme
Se cunosc puține date despre prima parte a vieții sale. S-a născut în jurul anului 1029 dintr-o familie nobilă din Champagne, Franța. La 15 ani începe noviciatul la mănăstirea Montier-la-Celle de lângă Troyes unde în 1053 devine stareț adjunct (prior). În 1068 îi urmează ca stareț lui Hunaut II la mănăstirea Saint-Michel de Tonnerre, unde crede că va putea aduce transformări în spiritul mișcării de reformă bisericească. Nu poate înfrânge opoziția călugărilor față de reformă, așa că în 1072 renunță la postul de stareț, retrăgându-se ca stareț la schitul Saint-Ayoul de Provins dependent de mănăstirea Saint-Michel de Tonnerre. Între timp câțiva pustnici din pădurile Collan merg la Roma și-i cer papei Grigore al VII-lea (Hildebrand) ca Robert să fie starețul lor. Robert obține de la familia nobilă Maligny (cu care era înrudit) o locație potrivită la Molesme și înființează în 1075 mănăstirea Notre-Dame de Molesme după regula inițială a Sf. Benedict de Nurcia. Sub conducerea sa comunitatea împletește munca manuală cu rigorile vieții de pustnic și are succes chiar printre seniorii din zonă care fac donații mănăstirii. Dar… după cinsprezece ani de la fondare ea arăta la fel ca oricare altă mănăstire benedictină neatinsă de reforma gregoriană. Robert vede în asta un eșec al dorinței lui de a-l sluji pe Dumnezeu altfel, așa că în 1090 împreună cu câțiva tovarăși părăsesc Molesme pentru a experimenta o viață mai austeră, conform regulii Sf. Benedict. El găsește în valea Saonului un loc pustiu, mlăștinos, acoperit de trestie (cistels în franceza veche), situat cam la douăzeci de kilometri sud de Dijon. El, prietenii lui, Aubry și Harding, însoțiți de încă douăzeci și unu de călugări de la Molesme se instalează aici la 21 martie 1098 fondând, cu încuviințarea legatului papal Hugues de Die, Noua Mănăstire (abația) de la Cîteaux. Problema delicată a lui Robert era că el, ca stareț, și-a părăsit mănăstirea de la Molesme venind în conflict cu dreptul canonic. Papa nu putea anula decizia legatului Hugues de Die, dar călugării de la Molesme fac mereu presiuni, iar la sinodul de la Port d’Anselle (la sud de Mâcon) din 1099 obțin câștig de cauză. Robert este constrâns să se reîntoarcă la Molesme și lasă comunitatea în mâinile lui Aubry (Alberich), care este ales ca stareț în august 1099, transferându-i-se dificila sarcină asumată de Robert de a conduce membrii comunității spre asceză. Aubry și frații de la Noua Mănăstire elimină tot ce contravine regulii Sf. Benedict, toate ”obișnuințele” câștigate și tolerate de-a lungul timpului. Îmbrăcămintea călugărilor este revizuită sever, eliminând elementele de comfort precum blănurile, îmbrăcămintea și încălțămintea călduroasă. Lenjeria de corp și de pat este redusă la strictul necesar unui ascet. Bucătăria este simplificată, felurile de mâncare sunt supuse austerității. Regula Sf. Benedict călăuzește strict viața comunității în muncă și mai ales în rugăciune. Aubry schimbă materialul și culoarea rasei călugărești (lână de culoare albă) pentru a face o diferență față de călugării benedictini de la Cluny. Din acest motiv cistercienii sunt numiți uneori și ”călugării albi”.
Aubry refuză donațiile de teama slăbirii disciplinei ca urmare a bunăstării. În cei zece ani de conducere a grupului, Aubry realizează respectarea regulii benedictine inițiale, însă austeritatea instituită nu mai atrage novici, iar mica nobilime din jurul Noii Mănăstiri este mai curând înspăimântată decât atrasă de ascetismul mănăstirii. Din cei 21 de călugări veniți de la Molesme rămân în jurul anului 1100 doar zece. În ciuda reacției stârnite în rândul populației din jur, conducerea Bisericii apreciază experimentul ca un început bun, așa că papa Pascal al II-lea emite la 19 octombrie 1100 bula ”Desiderium quod” prin care plasează mănăstirea sub protecția Sfântului Scaun. Situația se schimbă. Odo I de Burgundia donează în 1101 câteva terenuri pe care mănăstirea le folosește pentru consolidarea situației. Fiul lui Odo I moare în Țara Sfântă și este îngropat în biserica mănăstiri care era practic o capelă de 15x5m2 construită din lemn. Casa de Burgundia construiește prima biserică în piatră a mănăstirii, sfințită în 1106.
Pentru a putea lucra pământul și pentru a respecta programul liturgic benedictin, starețul Aubry folosește pentru prima dată o categorie specială de călugări destinată muncilor manuale, așa numiții ”frați laici”. Inițiază definirea statutului lor.
Etienne Harding
După moartea lui Aubry destinele noului ordin sunt preluate de Etienne Harding, un nobil anglo-saxon cu o solidă formație intelectuală și un deosebit spirit organizatoric. Dând dovadă de un pragmatism necesar supraviețuirii ordinului, Harding acceptă și cere donații. Nu renunță la stricta urmărire a regulii benedictine, dar finalizează definirea relației mănăstirii cu angajații laici și cu călugării destinați muncilor manuale. Acești ”frați” vor purta barbă, vor depune votul de ascultare, vor fi egali călugărilor, dar nu vor fi călugări. Angajații laici vor fi plătiți pentru munca depusă.
Etienne Harding pune în fruntea edificiului cistercian Consiliul general ca organ suprem de control. Acesta se reunește anual, la 14 septembrie sub președinția abatelui de Cîteaux care fixează programul. Toți stareții abațiilor cisterciene trebuie să participe personal la ședințele Consiliului general. Între 1114 și 1118 Harding redactează ”Carta Caritatis” text constituțional fundamental pe care se sprijină coeziunea ordinului. El stabilește egalitatea între mănăstirile ordinului. Se salvează astfel autonomia internă a mănăstirilor, asigurându-se în același timp o centralizare suficientă. Starețul mănăstirii-mamă este obligat să viziteze cel puțin o dată pe an mănăstirile înființate de mănăstirea-mamă. Pentru a asigura unitatea de respectare a regulii Sf. Benedict, Carta Caritatis organizează viața cotidiană a călugărilor și instaurează reguli de disciplină unice pentru toate mănăstirile cisterciene. Papa Calixt II aprobă Carta la 23 decembrie 1119. Carta a exercitat o influență hotărâtoare și asupra altor ordine religioase. Pentru secolul XII Carta Caritatis, Constituția Ordinului, reprezintă o noutate deoarece nu ține cont de stricta ierarhizare feudală. Pe de altă parte Consiliul general poate fi privit ca un sistem parlamentar de conducere.

Desenul mănăstirii de la Cîteaux executat de Viollet-le-Duc

Emblema medievală a Ordinului cistercian de la Cîteaux

După intrarea în ordin a cavalerului Bernard de Fontaine împreună cu treizeci de prieteni nobili, situația ordinului se consolidează, iar mănăstirea de la Cîteaux înființează mai multe filiale la La Ferté și Pontigny. În iunie 1115 Etienne Harding îl trimite pe Bernard de Fontaine împreună cu doisprezece tovarăși să fondeze mănăstirea de la Clairvaux. Orice fondație nouă se face de către un n umăr de călugări egal cu numărul apostolilor lui Cristos. Aproape simultan este fondată o mănăstire cisterciană și la Morimond. Pe baza creată de abația de la Cîteaux și cele patru filiale, familia cisterciană cunoaște o dezvoltare uimitoare pe tot parcursul sec. XII.

Bernard de Clairvaux

Bernard de Fontaine se naște într-o familie nobilă din Bourgogne. Este al treielea din cei șapte copii ai lui Tescelin Sorrel și Alette de Montbard. Fratele bunicului matern, André de Montbard este unul dintre cei nouă membrii fondatori ai Ordinului Templierilor. Printre cei treizeci de nobili cu care intră în mănăstire în 1112  se afla tatăl său Tescelin, cinci dintre frații lui și câteva rudenii. Ar trebui să evaluăm corect fervoarea religioasă care poate da o asemenea componență grupului de nobili ce devin simpli călugări! Prima cruciadă a fost susținută tot de un elan popular destul de greu de imaginat azi. Amintirea succesului cuceririi Ierusalimului (15 iulie 1099) de către cruciați era încă vie.

Dezvoltarea considerabilă a ordinului din prima jumătate a sec. XII poate fi legată și de numele lui Bernard de Fontaine, cunoscut sub numele de Bernard de Clairvaux, cel mai renumit cistercian, care poate fi considerat maestrul spiritual al ordinului. Origina lui, formația sa, relațiile întinse pe care le avea și nu în ultimul rând personalitatea lui, explică în mare parte succesul cistercian. Deși a vegheat mereu asupra mănăstirii din Cîteaux, a rămas abate de Clairvaux și a condus întreaga sa viața apărarea cistercienilor și idealurile reformei Bisericii.

În calitate de abate de Clairvaux, Bernard a întemeiat șaizeci și opt de mănăstiri-fiice (dependente de spiritualitatea abației-mamă), răspândite pe întreg cuprinsul Europei. El a contribuit la recunoașterea oficială a ordinului templierilor în 1129 de către Conciliul de la Troye.  Bernard de Clairvaux a avut o contribuție decisivă și în aplanarea crizei provocată de Schisma papală din anul 1130  [alegerea simultană pe scaunul pontifical a pretendenților Anaclet al II-lea (1130 - 1138) și Inocențiu al II-lea (1130 -1143)] , sprijinindu-l pe Inocențiu. În 1140, a obținut de la conciliul din Sens condamnarea lui Abelard, care îl neliniștea cu îndrăzneala vederilor sale, iar în 1145, a avut satisfacția să-l vadă pe unul din fiii săi spirituali ajuns papă sub numele de Eugeniu al III-lea. Prin predicile și elocvența sa, Bernard a dobândit sprijinul germanilor și al francezilor pentru declanșarea celei de-a doua Cruciade, devenind principalul ei ideolog. După eșecul de proporții al Cruciadei a II-a  Bernard se retrage la Claivaux pentru a-și găsi liniștea sufletească. Se simte din ce în ce mai singur, mulți dintre prietenii lui apropiați fiind trecuți la cele veșnice: Suger – abatele de la Saint Denis în 1151 – , papa Eugen III în 1153. Moare și el la 20 August 1153. Este canonizat la 18 iunie 1174 de către papa Alexandru al III-lea.

Apogeul Ordinului în secolele XII și XIII

Sf. Bernard a fost incontestabil unul dintre cei mai importanți maeștri spirituali ai monahismului. Grație influenței personalității sale ordinul a avut o dezvoltare miraculoasă. Însă Bernard nu a fost numai un călugăr destinat vieții contemplative în interiorul mănăstirii. Deseori la cererea autorităților ecleziastice de la cel mai înalt nivel a jucat un rol preponderent în activitatea Bisericii și a creștinătății. Această existență împărțită între mănăstire și activitate exterioară, la sfârșitul sec. XII și începutul sec. XIII a devenit regulă pentru mulți stareți sau călugări cistercieni promovați în funcții ecleziastice. Ordinul era fără îndoială conștient de incompatibilitatea acestei activității cu idealul contemplativ al mănăstirii de la Cîteaux. Consiliul general din 1211 a încercat să obțină de la papă micșorarea sarcinilor impuse cistercienilor. Dar Sfântul Scaun  a continuat să recurgă în diverse ocazii la cistercieni pentru competența lor și pentru fervoarea lor spirituală. În timpul celui de-al patrulea Conciliu de la Lateran (1215) ordinul era la apogeul influenței sale.

La sfârșitul sec. XIII Ordinul avea aproximativ 700 mănăstiri, răspândite în aproape toate țările europene unde exista Biserica catolică. Harta alăturată poate da o idee asupra densității lor în diferite părți ale Europei. Cu titlu de curiozitate, pot spune că și în Transilvania a existat o mănăstire cisterciană la Cârța , atestată prima oară în 1223, într-un document din vremea regelui Andrei al II-lea. Fondarea unor noi mănăstiri a încetat aproape complet după anul 1300. După unele surse [1] Ordinul a fondat de-a lungul timpului 754 de mănăstiri pentru bărbați, dintre care doar 400 erau în funcțiune la începutul Revoluției franceze din 1789.

Expansiunea Ordinului cistercian în sec. XII

Mănăstirea cisterciană de la Cârța

Încă din timpul vieții lui Bernard de Clairvaux problema ereziei catare a devenit preocupantă. Predicatorii cistercieni nu au avut un succes prea mare în convertirea catarilor. Dar Dumnezeu a vrut să apară în această perioadă două ordine eficiente în combaterea ereziei, franciscanii și dominicanii. Ei erau mai credibili dat fiind că aparțineau familiei de călugări cerșetori. Ordinele călugărilor cerșetori care apar în acea perioadă, spre deosebire de călugării destinați căutării lui Dumnezeu în singurătate, își propun ca obiectiv predicarea Cuvântului și acțiunea apostolică directă. Era normal în aceste condiții ca popularitatea cistercienilor să scadă. Însă din cauza succesului călugărilor cerșetori, era normal ca ordinele acestea să exercite o anumită atracție și asupra ordinelor vechi, în special în ceea ce privește teologia lor perfect adaptată la tendințele intelectuale ale timpului și organizarea lor juridică destul de perfecționată. Astfel a intrat în ordinul cistercian teologia scolastică. Din păcate asta a fost în detrimentul vechii concepții monastice de lectio divina și a gândirii intelectuale proprie vieții monahale de inspirație esențial biblică și patristică ce a caracterizat școala cisterciană din sec. XII. Cu toată opoziția viguroasă a stareților cistercieni conservatori, în 1245a fost înființat la Paris colegiul Saint Bernard în care tinerii călugări veniți din diversele mănăstiri ale ordinului trebuiau să facă studii universitare. Această inovație a fost urmată și în alte țări, iar Consiliile generale o încurajau. În 1335 papa cistercian Benedict al XII-lea promulgă constituția sa Fulgens sicut stella matutina, prin care face studiile universitare obligatorii, prevede o organizație financiară mai bună a mănăstirilor și menținerea simplității vieții.

Pe plan legislativ, în 1265 papa Clement al IV-lea impusese ordinului o constituție (Parvus fons) care întărea autoritatea Consiliului general prevăzându-l cu asistența unui organism denumit definitoriu, format din 25 de stareți. Acesta trebuia să urmărească într-un fel punerea în aplicare a deciziilor

Declinul Ordinului și cauzele lui

În mijlocul sec. XIV începe o perioadă sumbră nu numai pentru Ordin ci și pentru întreaga societate europeană. Mai jos sunt enumerate câteva dintre evenimentele care au avut urmări grave în perioada următoare:

  • Se estimează că ciuma neagră  dintre1348 și 1352 a omorât între 30% și 50% din populația europeană.
  • Războiul de 100 de ani (practic 116 ani, între 1337 și 1453).
  • Marea schismă occidentală, care a divizat creștinătatea catolică timp de patruzeci de ani, între 1378 și 1417,
  • Războaiele religioase
    • Războiul contra husiților dintre 1420 – 1434,
    • Primnele războaie religioase în Elveția (1529 – 1531)
    • Războaiele religioase din Franța (1562 – 1598)
    • Războaiele religioase din Țările de Jos cunoscute sub numele de Războiul de optzeci de ani,
  • Reforma protestantă

În multe regiuni mănăstirile au fost complet distruse. În alte locuri disciplina monastică a scăzut, vocațiile s-au redus, iar mizeria domnea aproape peste tot. Multe mănăstiri sunt date în administrație unor stareți – comanditari străini de Ordin care se îngrijeau doar de obținerea unor beneficii materiale. Această instituție a stareților-comanditari a fost fără îndoială cel mai rău flagel care a atins atunci ordinele călugărești.

Prima tentativă de reformă datează din primul sfert al sec. XV. Însă Cîteaux nu este în stare să preia frâiele, iar naționalismele care se nășteau atunci au pătruns și în Ordin minându-i unitatea. Așa apar congregații care, fie păstrează o oarecare legătură slabă cu Ordinul, fie își revendică autonomia completă. Aceste congregații suferă în domeniul spiritualității și al organizării juridice influența ordinelor înființate recent. Prima dintre aceste congregații noi a fost congregația de Castilia (1425). Una dintre cele mai celebre a fost congregația de la Feuillantes (1587) care a practicat o austeritate extremă. Sfântul Scaun a încurajat aceste tentative care în contextul epocii reprezentau singura cale de a face o reformă necesară măcar pe arii restrânse. Unitatea familiei cisterciene, așa cum o imagina Carta Carității dispare pentru totdeauna. Consiliile generale continuă să se mai țină, însă autoritatea lor este limitată la câteva mănăstiri din Franța și Germania.

În ciuda tuturor acestor vicisitudini, în cursul sec. XVI și XVII un număr important de mănăstiri păstrează o fervoare religioasăp reală cu toate că întâlnirea vieții monahale cu umanismul și apoi cu cultura barocă  a condus uneori la ”adaptări singulare”. A apărut luxul în mănăstiri, imitarea obiceiurilor nobilimii, concertele în biserici și alte divertismente. Caracterul pur contemplativ al Ordinului dispărea încet… Încă de la mijlocul sec. XIII cistercienii deserveau bisericile situate pe terenurile Ordinului. Începând cu sec. XVI aproape toate mănăstirile cisterciene au fost obligate să-și asume sarcini parohiale.

Respectarea strictă a Regulii și călugării trapiști (XVII)

Situația mănăstirilor franceze aservite comenzii externe era lamentabilă la începutul sec. XVII. Descrierea făcută mănăstirii din localitatea Soligni-la-Trappe înainte de reformă se putea aplica și altor mănăstiri.  Extrag doar un fragment :”… trăia acolo cam o jumătate de duzină de călugări sălbatici, trăind bine, păcătoși, vânători și bețivi”.

La începutul secolului XVII starețul-comanditar Octave Arnolfi de la Charmoye intră el însuși în Ordin și pune bazele la ceea ce va fi respectarea strictă a regulii benedictine, sau ”stricta observanță”. (Îmi pare rău, am fost nevoit să împrumut acest termen deoarece nu am pregătirea necesară în domeniu pentru a folosi termenul potrivit)  În 1618 starețul de la Clairvaux, Denis Largentier, introduce reforma și o propagă în filialele sale. Principiile reformei erau excelente. În Franța sec. XVII se făcea simțită o mișcare de reîntoarcere la surse, sursele fiind identificate în scrierile Părinților Bisericii, greci și latini. Din nefericire mișcarea era minată de un exces de pesimism augustinian și de o insuficientă pregătire teologică. Mișcarea de strictă observanță voia să revină la Cîteaux-ul de odinioară, ținând cont și de adaptările considerate indispensabile, precum menținerea celulelor individuale în locul dormitoarelor comune. Abstinența perpetuă, liniștea riguroasă,  munca manuală, o viață simplă și săracă erau punctele esențiale ale acestui program. În anii care au urmat Conciliului de la Trento climatul general era favorabil reformelor. Începutul strictei observanțe a fost promițător. Denis Largentier era un om plin de tact și discreție, starețul general Nicolas Boucherat se arăta binevoitor și, în 1618 Consiliul general se pronunță în favoarea unei reforma moderate a întregului Ordin. Pentru a salva unitatea, stricta observanță a fost refuzată să apară într-o congregație distinctă. Dar neînțelegeri și rivalități personale au înveninat raportul între cele două tipuri de respect al Regulii. Certuri nesfârșite s-au prelungit până la sfîrșitul secolului XVII. În 1666 papa Alexandru VII a legitimat existența a două tipuri de observanță în Ordin : una moderată, alta respectând abstinența perpetuă. Conflictul nu s-a stins decât după 1683 când a fost acordată o semiautonomie strictei observanțe.

În ciuda acestui climat agitat stricta observanță a avut stareți cu viață sfântă care au știut să se țină departe de discuții, cum a făcut-o Eustache de Beaufort reformator la mănăstirea Sept-Fons și alți călugări de o fervoare remarcabilă. Nici un nume nu iese în evidență în afara abatelui Armand Jean Le Bouthilier de Rancé reformatorul mănăstirii din Soligni-la-Trappe. După convertirea sa și înainte de a întreprinde reforma mănăstirii de la Trappe, din ținutul Perche, unde era stareț-comanditar, Armand Jean Le Bouthilier de Rancé s-a retras doi ani în castelul său de la Vérez de lângă Tours sub îndrumarea lui Arnold d’Andily, patriarhul solitar de la Port-Royal, traducătorul cărților ”Viețile Părinților Deșertului”, ”Scara sfântă” a Sf. Jean Climaque și a lucrării ”Cartea vieții”  a Sf. Tereza de Avila. Acești autori au rămas sursa principală a doctrinei starețului Jean Le Bouthilier de Rancé care se desolidarizează totuși de jansenismul lui Arnold. Originalitatea congregației La Trappe în cadrul strictei observanțe vine în mare parte de la grija lui Jean Le Bouthilier de Rancé de a interpreta regula Sf. Benedict plecând de la tradiția monastică primitivă, orientală în primul rând. În mănăstirea sa a dedicat câte o capelă Sf. Jean Climaque și Sf. Maria Egipteana. A tradus el însuși ”Instrucțiunile” Sf. Doroteu de Gaza, unul dintre cei mai echilibrați autori asceții orientali. Acest mod de a înțelege regula Sf. Benedict pornind de la tradiția anterioară nu a fost străin nici primei mănăstiri de la Cîteaux. Însă maeștrii spirituali ai vârstei de aur a Ordinului cistercian au știut să facă o sinteză între învățătura esențial practică a Părinților deșertului și doctrina mai speculativă a lui Grigore de Nyssa, sau Maxim Confesorul. Acest al doilea element, sinteza, îi lipsește din păcate lui Jean Le Bouthilier de Rancé. Temperamentul său pasionat, exagerările sale de proaspăt convertit, spiritul rigorist al timpului și exagerările sale oratorice explică în mare măsură de ce starețul a devenit un ”buchet” de contradicții. Călugării îi erau atașați profund și a știut face din novicii de o diversitate surprinzătoare o comunitate unită și liniștită, căreia i-a imprimat o fervoare durabilă.

Marile frământări din vremea reînvierii Ordinului.

Secolul Luminilor a dus peste tot un declin al monahismului. În Imperiul Austro-Ungar, Iosif al II-lea  a decretat în 1782 dizolvarea ordinelor contemplative, considerate inutile și a confiscat averile lor. În ciuda activității parohiale considerabile, cea mai mare parte a mănăstirilor cisterciene a fost suprimată. Cele care au supraviețuit, aproximativ o duzină, au fost obligate pentru legitimarea existenței lor să-și asume sarcini didactice, preluându-le de la iezuiții care au fost desființați. În Franța, în preajma Revoluției, mai existau două sute douăzeci și opt de mănăstiri, însă multe dintre ele nu aveau mai mult de opt, zece călugări. Numai mănăstirile de la Cîteaux, Clairvaux, la Trappe și Sept-Fons mai aveau efective importante. Revoluția a măturat totul. Aproximativ două treimi dintre vechii cistercieni au refuzat constituția civilă a clerului. Unii au fost exilați, iar alții au pierit în deportare sau pe eșafod.. Numai mănăstirea de la Trappe a supraviețuit ca o comunitate  cu prețul unei odisei extraordinare de douăzeci și trei de ani. În aprilie 1791, douăzeci și patru de călugări ai acestei mănăstiri, sub conducerea lui Augustin de Lestrange au ajuns în Elveția unde s-au instalat ăn vechea mănăstire cartuziană de la Val-Sainte. În 1798 au trebuit să fugă din fața înaintării armatelor revoluționare. Fără să întrerupă o singură zi celebrarea liturghiei și respectarea Regulii, a cărei austeritate au mărit-o chiar, au traversat Europa și au ajuns în Rusia, fără să înceteze a recruta și a pune bazele unor noi fundații până în America!

În ansamblul Europei ocupația napoleoniană a însemnat aproape peste tot secularizarea mănăstirilor. Această mișcare s-a continuat și în sec. XIX. În 1835 toate mănăstirile din Spania și Portugalia au fost suprimate, iar cele din Elveția în 1848. Capodoperele arhitecturale cisterciene au fost transformate în cazărmi, în depozite, sau cel mai des în sursă de materiale de construcție. Din familia cisterciană nu mai supraviețuia decât ramura trapistă și câteva zeci de mănăstiri în Europa Centrală.

În Franța s-a refăcut timid observanța comună cisterciană. La sfârșitul sec. XIX observanța comună avea șase congregații cu treizeci de mănăstiri. Stricta observața era divizată în trei congregații și avea cincizeci și două de mănăstiri. Diferențele dintre cele două grupuri de observanță au devenit tot mai mari. Trapiștii duceau o viață pur contemplativă și nu făceau nici un compromis. Observanța comună avea o bogată activitate parohială și de învățământ.

În 1892 cele trei congregații trapiste existente s-au unit și au fondat un ordin călugăresc complet independent, cu Consiliu general propriu și cu propriu stareț general, luând numele de ”Cistercieni ai strictei observanțe”. În 1898 au răscumpărat mănăstirea de la Cîteaux, care pentru ei și-a regăsit funcția de șefă de Ordin.

Dorința de a-l căuta și găsi pe Dumnezeu nu poate dispare

Cistercienii de azi, în varianta lor trapistă, s-au răspândit în lumea întreagă. Numărul de mănăstiri s-a dublat în ultimii 60 de ani : 82 de mănăstiri în 1940, 127 în 1970, 168 în 2008 și 174 în 2011. Azi există 22 mănăstiri în Africa, 92 în Europa, 23 în America de Nord, 14 în America Latină, 21 în Asia și 2 în Oceania .

Expansiunea ordinului este mai mult spațială decât cantitativă. În acești ultimi 60 de ani, numărul călugărilor și al călugărițelor trapiste a scăzut cu 15%. Conform site-ului oficial al Ordinului http://www.ocso.org, existau în 2009: 1772 călugărițe și 2127 călugări.

Doresc să închei prima parte a postării cu fotografia unuia dintre cei doi supraviețuitori ai grupului de călugări trapiști de la Tibhirine, fratele Jean-Pierre Schumacher. La 4 martie 2011 a acceptat să dea un interviu pentru a rememora momentul răpirii celor șapte călugări asasinați de GIA (Grupul Islamist Armat). El s-a retras în Maroc, la Notre-Dame de l’Atlas, unde există un grup ce perpetuează amintirea martirilor de la Tibhirine. Iată numele celor șapte călugări trapiști asasinați : fratele Christian (Christian de Chergé), starețul, fratele Luc (Paul Dochier), medicul, fratele  Paul (Paul Favre-Miville), fratele Michel (Michel Fleury), fratele Christophe (Christophe Lebreton), fratele Bruno (Christian Lemarchand) și fratele Célestin (Célestin Ringeard). La 21 mai 1996, un communicat atribuit grupului islamist armat GIA a anunțat executarea călugărilor. Numai capetele au fost găsite. Funeraliile au avut loc la 4 iunie 1996 la Tibhirine, Algeria.

Fratele Jean-Pierre Schumacher, ultimul supraviețuitor de la Tibhirine, Algeria

Bibliografie:

  1. DIE ZISTERZIENSER. GESCHICHTE UND ARCHITEKTUR; Könemann, 1998
  2. ENCYCLOPÆDIA UNIVERSALIS; Corpus 4 Calcium – Climatologie, 1988, pag. 1173 – 1179
  3. fr.wikipedia.org/wiki/Ordre_cistercien
  4. fr.wikipedia.org/wiki/Spiritualité_cistercienne

Ioan Soran

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to Europa ordinelor călugărești. CISTERCIENII

  1. Pingback: REGULI ALE VIEȚII MONAHALE ÎN ORIENT ȘI OCCIDENT: Regula Sf. Vasile cel Mare și Regula lui Benedict de Nursia | ioansoran

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s