CARE MAI ESTE AZI ACTUALITATEA VALORILOR CREŞTINE?

Răspunsul cardinalului Jean – Marie Lustiger.

Întrebarea i-a fost pusă la Facultatea de Medicină a Universităţii Rene Descartes, Paris 5, o instituţie în care funcţionează din 1992 un Laborator de Etică Medicală şi Medicină Legală. Laboratorul a fost creat în 1992 de Prof. Jean Bernard preşedintele Comitetului Naţional Consultativ de Etică.

Monseniorul Lustiger şi-a construit răspunsul din 2 martie 1998 în trei segmente:
– Ambiţiile raţiunii şi dispariţia progresivă a moralei clasice,
– Raţiunea modestă şi exigenţa etică,
– Noua frontieră a raţiunii şi aspiraţia valorilor creştine.

1. AMBIŢIILE RAŢIUNII ŞI DISPARIŢIA

PROGRESIVĂ A MORALEI CLASICE.

Secolul XVIII marchează o dezvoltare accelerată a ştiinţei, o sistematizare a cunoştinţelor şi larga lor difuzare prin redactarea Enciclopediei (l’Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), între 1751 şi 1772, de către Denis Diderot şi Jean le Rond D’Alembert. Raţiunea triumfătoare pune stăpânire pe domeniul ştiinţific şi îşi propune să acopere toate domeniile comportamentului uman. Occidentul raţional înţelege să înlocuiască Revelaţia ca fundament al moralei, prin raţiune. Raţiunea crede că poate defini Binele şi Răul. Conform noilor teorii binele moral priveşte numai intenţia agentului, forma în care rezultă acţiunea sa. Legea nu impune decât raţionalitatea sau universalitatea acestei acţiuni. Atunci, dacă intenţia subiectului, singură, determină valoarea morală a acţiunii, pare de neconceput ca această lege să nu se impună de o manieră absolută, necondiţionată, fiecărui om. În numele acestei obligaţii raţionale a fost stabilită şi promulgată „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”.
Cam în aceeaşi perioadă se produce o dezvoltare explozivă a ştiinţelor şi tehnicii. Raţionamentul matematic devine rapid unealtă de verificare raţională, iar verificarea experimentală este tot mai prezentă în tehnică şi medicină. Progresul tehnic stimulează dezvoltarea mijloacelor de observaţie şi verificare. Ştiinţa şi tehnica devin modelul raţional dominant subestimând celelalte tipuri de ştiinţă, aşa zisele „ştiinţe umane”. Succesul tehno-ştiinţei sugerează multor spirite că aceasta este calea privilegiată, dacă nu singura, care permite rezolvarea problemelor umanităţii.
Privind retrospectiv, acestor ambiţii ale tehno-ştiinţei, chiar dacă suntem conştienţi de dezastrele provocate cu ajutorul ei, putem să le recunoaştem măcar două aspecte pozitive:
– Progresele incontestabile aduse în mod concret condiţiei umane. Fundamentul acestor progrese constă în puterea raţiunii de a interveni în ceea ce ea concepe drept determinism natural. Această putere de care dispune raţiunea este rădăcina libertăţii omului care poate acţiona, contra acelui ceva care i se părea o fatalitate. Principiul responsabilităţii rezultă, experimental, din libertate, din puterea de acţiune a raţiunii umane. Să ne ferim să uităm principiul responsabilităţii!
– O pretenţie de raţionalitate în domeniul moral introdusă de libertatea constatată şi responsabilitatea recunoscută. Cum trebuie concepută libertatea omului în ipoteza unui determinism absolut? Această întrebare teoretică este mai puţin importantă decât întrebarea pusă deja de către experienţă: Cum trebuie gestionate demersurile raţiunii? Ordonând dezvoltarea raţiunii? Justificându-o?

Raţiunea îşi pune întrebări despre sine.

O întrebare teoretică este pusă de către însăşi aspiraţia ştiinţifică. Deoarece tehno-ştiinţa se sprijină pe raţiune, cum trebuie păstrată şi limitată dezvoltarea în numele raţiunii? Raţiunea se poate păzi, supreveghea, autocontrola? Sau, din contră, nu trebuie să-i lăsăm câmpul liber să meargă în direcţia unei dezvoltări nelimitate, neîngrădite?
Caracteristica dezvoltării tehno-ştiinţei este expansiunea sa sub influenţa diferiţilor factori care nu sunt toţi de ordin raţional. Este adevărat că pe o perioadă mai lungă de timp descoperirile fundamentale se succed destul de logic, însă circumstanţele în care apar unele descoperiri joacă un rol important. Accelerarea dezvoltării este condiţionată deseori de voinţa puterii politice şi forţele economice. Accelerarea este impusă de războaie şi de cataclismele cărora omenirea trebuie să le facă faţă, chiar dacă ea este de cele mai multe ori autorul, cauza. În acest sens, de-a lungul secolelor cele mai mari nenorociri ale umanităţii au fost ocazia, origina, celor mai mari progrese tehnice şi ştiinţifice. Iată un paradox asupra căruia nici societatea, nici raţiunea nu vor să mediteze, măcar atunci când minţile luminate ale omenirii au această iniţiativă. Aşa a fost cazul cu armamentul atomic.
Cum credeţi că expansiunea nedefinită a tehno-ştiinţei poate să fie ghidată sau monitorizată de Raţiunea însăşi? Ce principiu raţional permite gestionarea raţiunii? Sau cum poate fi raţiunea raţională? se întreabă Monseniorul Lustiger. El se arată îngrijorat şi argumentează îngrijorarea sa.
Azi, ţinând cont de consecinţele sociale şi politice, problema se pune într-un mod foarte acut. Progresele tehnologice şi stăpânirea tehnicii au antrenat decizii raţionale importante care au schimbat relaţiile între oameni şi în acest fel au modificat chiar echilibrele fiinţelor umane. Pot fi citate pe scurt:
– Revoluţia informatică a comunicării şi a ştiinţei; incidenţele sale asupra libertăţilor civile,
– Ecologia, expresie manifestă a tensiunii înscrise de raţiunea tehnică în relaţia cu cosmosul şi mediul în care trăieşte umanitatea,
– Urbanismul; urbanismul raţional al anilor 30 a generat „plaga oraşelor mari”,
– Relaţiile bărbat – femeie, relaţiile între generaţii, în special acum când viaţa se prelungeşte, încetarea socializării tinerilor. În ţările noastre dezvoltate acesta se traduce prin violenţele pe care le cunoaştem. Eşecul este aparent, real, relativ? Este greu de spus, însă fenomenul este resimţit de mulţi ca un eşec social.

2. RAŢIUNEA MODESTĂ ŞI EXIGENŢA ETICĂ

De fapt, cele două războaie mondiale, din `14 – `18 şi `39 – `45 au fost ocazii de cercetări şi progrese considerabile în cele mai diverse domenii, inclusiv medicină. Însă pentru conştiinţa universală ele au însemnat de asemenea revelarea rătăcirilor şi ororilor de care sunt capabile fiinţele raţionale. Nu aş cita aici decât un exemplu printre, vai! atâtea. Poate aţi citit unele materiale bine documentate despre experimentele medicale în lagărele de concentrare. Însă nu am aflat noi recent că în anumite domenii guvernele Statelor Unite, Suediei şi al Franţei în Algeria nu au ezitat să aplice măsuri analoge unor categorii de cetăţeni proprii şi asta înainte de perioada de „noapte şi ceaţă1”?
Şi totuşi! Totuşi, reafirmarea Drepturilor Omului, cu elaborarea unei Declaraţii Universale în 1948, a fost de asemenea fructul unei conştientizări etice datorată celui de-al doilea război mondial. Acesta este paradoxul raţiunii.
Chiar unele categorii de personaje şi-au schimbat discursul în urma războiului mondiat din `39 – `45. Monseniorul Lustiger enumeră câteva personaje, care deşi nu găsesc argumente suficiente pentru a justifica raţionalitatea discursului lor, aduc în discuţie probleme importante ale evoluţiei recente: filozofii aduc raţionalul în discursul public, istoricii militează pentru restituirea memoriei locurilor şi momentelor, politicienii aduc din nou în discuţie morala, restituirea mizei morale.
A patra categorie de personaje, biologul şi medicul, sunt percepute ca personaje simptomatice pentru reapariţia raţiunii morale care nu mai vrea să fie o anexă a tehno-ştiinţei. Desigur, grija morală este înscrisă chiar în structura artei medicale de vreme ce din timpuri imemoriale rămâne drept referinţă Jurământul lui Hipocrate. Consiliul de disciplină a jucat, de mult timp, rolul unei instanţe interpretative a regulilor deontologice inerente meseriei de a vindeca.
Azi, când medicina şi biologia progresează cu o viteză ameţitoare, apare instaurarea generalizată a Comitetelor de etică, atât de multe sunt incertitudinile în alegerea acţiunii şi contradicţiile în privinţa părerilor. Cum să încerci să arbitrezi, sau să stabileşti o regulă raţională? Raţionalitatea biomedicală în toată puterea şi majestatea sa rămâne diferită de raţiunea dreaptă, directă? Cum poate fi raţiunea raţională?

Etica prin consens şi procedurile folosite

În momentul în care raţiunea devine mai moderată şi apare în domeniul ei exigenţa etică observăm că în practică se produce o reglare morală admisă din punct de vedere social, desemnată de către unii drept cetăţenească şi republicană. Căci este vorba chiar de căutarea unei morale comune care să aibă o oarecare forţă normativă sau prescriptivă. Pe ce trebuie fondată? Pe raţiune? Însă această raţiune comună, raţională, rămâne fără putere universală şi permanentă. Regula, norma, ar proveni de la o instituţie, prin discuţie, dintr-un consens luat drept rezonabil, care şi-ar trage forţa din faptul că este o opinie majoritară, o idee admisă de societate, o valoare admisă de comun acord, deci prescrisă. Trebuie să apropiem această autoritate a consensului de ceea ce s-a denumit „filozofia bunului simţ” care–şi găseşte izvorul în gândirea filozofică a Greciei antice? Numai parţial, deoarece acest consens este consensul subiectivităţilor libere care nu are pretenţia nici să stabilească, nici să descopere legile realului şi ale Binelui.
Comitetele de etică ce funcţionează după modelul dezbaterilor şi discuţiilor, nu au pretenţia, chiar ele, de a da altceva decât avize. Legiuitorul se sprijină uneori pe avizele lor pentru a emite o lege. Însă dreptul, ca orice domeniu politic, va fi totdeauna judecat de către conştiinţa morală.
În numele cui un comitet de etică sau Adunarea Naţională ar putea decide în locul conştiinţei morale? Comitetele nu pot impune o regulă în numele raţiunii drepte şi universale. Ele emit norme „sociale” cărora cetăţenii trebuie să li se supună, uneori sub autoritatea legii votate în Parlamente. Ciudat demers! Comitetul Naţional Francez de Etică a avut de altfel înţelepciunea de a adopta ca regulă faptul că părerile minoritare să fie formulate şi anexate la dările de seamă ale deliberărilor. Această procedură de un respect şi cinste remarcabile, puţin cunoscută sau măcar percepută de marele public, atestă o modestie autentică şi raţională.

Drepturile omului

Aceeaşi problemă a universalităţii raţiunii morale i se pune conştiinţei contemporane, cu o foarte mare actualitate, de către Drepturile Omului: Drepturile omului sau drepturile personalităţii, cum spun juriştii francezi. Noţiunii de „drepturile omului”, aşa cum secolul XVIII a început să o definească, secolul XX a sfârşit prin a-i adăuga „drepturile umanităţii”. Acest termen, „umanitate” nu desemnează aici ansamblul fiinţelor umane, ci mai degrabă realitatea, demnitatea caracteristică a omului, a oricărui om. Gândiţi-vă la expresia „crime contra umanităţii”. Circumstanţele politice ale elaborării acestei noţiuni şi utilizarea sa juridică actuală presupun admisă implicit de către toţi o anumită noţiune de „umanitate”. Aceasta ar trebui respectată necondiţionat. A atenta la ea, a o răni, a comite o crimă contra ei, este un fapt pedepsit.
Exigenţă etică dură, fără îndoială. Însă noi nu posedăm o altă definiţie a umanităţii în afara aceleia dată de pozitivismul dreptului. Există în asta, dacă nu o contradicţie flagrantă, în orice caz o lipsă, un paradox. Pe de-o parte conştiinţa morală universală sfidată de negările justiţiei, sfidată de abuzuri, chiar crime comise de oameni contra semenilor lor, revendică şi cere o definiţie a drepturilor omului; pe de altă parte, raţiunea care trebuie să le stabilească şi să le fondeze (aceste drepturi), nu o poate face decât recurgând modest la consensul părerilor majoritare.
Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 votată de ONU se numeşte universală. Cu toate acestea, fiecare ştie că sectoare întregi ale umanităţii refuză să o accepte. Este cazul Chinei. O problemă analogă este ridicată de toată gândirea islamică.
În concluzie, revendicarea universalităţii drepturilor omului apare ca ceva nou. Imperativul lor se afirmă necondiţionat, categoric. Raţiunea tehnicistă a eşuat să le fundamenteze? Care modestie a raţiunii va reuşi să dea seamă de asta? O morală consensuală încearcă să se impună, dar ştie că nu poate să se impună din respect pentru toate opiniile. Ea nu are nici mijloacele teoretice, nici practice. În orice caz ar fi o dovadă de orbire periculoasă refuzul de a recunoaşte drept necesară universalitatea raţiunii. Necesară şi impracticabilă.

3. NOUA FRONTIERĂ A RAŢIUNII ŞI

ASPIRAŢIA VALORILOR CREŞTINE

La această frontieră nouă a raţiunii contemporane se anunţă valorile creştine. Ele nu se situează în afara raţiunii chiar dacă ele nu aparţin raţiunii tehniciste. Ele nu sunt deci sustrase dezbaterii, chiar dacă ele nu insultă modestia procesului raţional care încearcă să le justifice, să le valideze. Dacă raţiunea este modestă, credinţa doreşte să fie generoasă. Revelaţia biblică şi creştină rămâne înscrisă ca un surplus gratuit în vecinătatea raţiunii noastre contemporane. Dorinţa sa, mândria ei este de a fi utilă, de a servi.
Trebuie să recunoaştem că tehno-ştiinţa a împins condiţia umană în afara limitelor între care omul mai are putere asupra ei. Măsura acţiunii umane nu mai este în forţa braţului său cum era pe vremea artizanului. În epoca inteligenţei artificiale, această măsură se află în creierul omului neuronal?
Exemplu: stăpânirea energiei. Progresele sunt incalculabile, însă rezultatul poate fi de asemenea capacitatea de distrugere a planetei şi a umanităţii. Unde se află regula? Cine va dicta măsura?
Sau încă, puterea geneticii. Ea nu este decât la începuturi; deja ea antrenează riscul clonării aplicată speciei umane. Pentru moment, reculul este aproape universal, har Domnului, în faţa acestui „risc imens pentru fiinţa umană”, denunţat de Prof. Axel Kahn. Dar raţiunea tehnicistă va fi suficientă pentru a rămâne raţionali? Raţiunea dreaptă (?), în întregul ei va fi suficientă pentru ca oamenii să rămână raţionali şi înţelepţi?
Şi în fine, capacitatea enormă de a produce bunuri şi lipsa de echitate în repartiţia lor, fără a dispune de o manieră raţională de remediere a problemei. Cum să laşi să se dezvolte competitivitatea fără nici o lege când preţul plătit în victime umane este atât de mare? Însă fiecare ignoră modul de stăpânire a acestui proces!
Astfel, epoca noastră are meritul de a demonstra că măsura şi echilibrul nu sunt, în orice caz nu mai sunt, măsura fiinţei umane. Excesul este caracteristica acţiunii umane. Pentru că omul nu se bucură de o reglare cuasi automată exclusiv raţională a capacităţilor şi a acţiunilor sale. Omul este subiectul lăcomiei şi al alegerilor celor mai dezorientate. Fiinţa umană are capacitatea de a-şi fixa ţintele cele mai variate şi de a-şi pune toată energia şi inteligenţa pentru a le atinge, fără a şti pentru ce, însă cu riscul de a pierde în această întreprindere – împreună cu viaţa – raţiunea şi…fericirea.
Omul are capacitatea de a deschide sub paşii săi abisuri înspăimântătoare cărora nu le cunoaşte secretul şi pe care nu ştie cum să le treacă; el le provoacă şi nu mai ştie să se regăsească. Exces uman, abisuri umane! În afara oricărei raţiuni.

Imaginea lui Dumnezeu, măsură a aspiraţiilor omului

Ceea ce numim în mod corect „valori creştine” este viaţa la care ne invită Isus Cristos, în continuitatea profeţilor Vechiului Testament. El nu indică numai o regulă de conduită care s-ar impune prin obligaţie raţională. El oferă un plus de suflet. El acordă un exces de spirit măsurii fără măsură a ambiţiilor umane, ambiţii stârnite de imaginea divină modelată în om.
Altfel spus, excesul poruncii de iubire a aproapelui nu este decât imaginea reflectată în om a libertăţii şi a inteligenţei pe care Dumnezeu a sădit-o în el. Omul nu este ajustat de o autoreglare care l-ar menţine în câmpul neutru al raţiunii pure. Excesul de dorinţă – abisul pe care îl întredeschide şi relele pe care le poate declanşa – nu pot fi compensate decât printr-un exces de suflet, un exces de gratuitate cel puţin egal. Excesul de generozitate este conform demnităţii omului însuşi. Un prea-plin de exigenţă răspunde respectului datorat modestiei omului şi cinstei raţiunii sale.
Este paradoxul revelaţiei biblice şi a milosteniei lui Cristos. Excesul Său este pe măsura exigenţelor noastre şi a aspiraţiilor noastre. Specia umană nu poate fi condusă ca un furnicar. A afirma că o fiinţă umană, oricare, oricare ar fi demnitatea sa aparentă şi utilitatea sa recunoscută, este demnă de acelaşi respect absolut ca oricare altă fiinţă umană, ca umanitatea întreagă, iată veritabilul exces. Care dintre noi nu este doborât de acest dezechilibru iraţional văzut de o raţiune cantitativă doar?
”Valorile creştine”, excesul şi gratuitatea lor constituie o luare în consideraţie, o luare în serios a umanităţii omului, a exigenţelor şi aspiraţiilor sale. Este creştineşte să mărturiseşti, este uman să afirmi: „umanitatea omului este respectul unicităţii fiecărui om creat după chipul Dumnezeului unic”.
Această unicitate a fiecărei persoane, fondată în perspectiva biblică şi creştină de către revelarea unicităţii lui Dumnezeu, Unicul, după chipul şi asemănarea căruia a fost creat omul, azi este bănuită a fi o pretenţie a omului contemporan. Este chiar o condiţie de supravieţuire a societăţilor noastre umane, dacă nu a umanităţii însăşi, aşa cum o dovedesc exemplele bombei atomice şi ale geneticii. Dacă nu, cum să înţelegem revoltele multiple, variate, dezordinile, violenţele care izbucnesc în cele patru colţuri ale planetei? Ele nu se preocupă de soarta victimelor măsurată prin calculul beneficiilor pentru un număr cât mai mare.
Lipsa de măsură a aspiraţiilor tehno-ştiinţei şi excesul valorilor biblice şi creştine atestă aceeaşi aşteptare, fără măsură, în inima raţiunii umane. Valorile Revelaţiei vor fi în serviciul exigenţelor umane a ceea ce este în acelaşi timp imposibil a atinge, dar necesar pentru a supravieţui.

„Auzind, ucenicii erau uluiţi şi spuneau: Atunci cine poate să se mântuiască? Privindu-i, Isus le-a zis: La oameni acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Matei, 19, 25-26).

1. Nuit et brouillard este un film de Alain Resnais (1955) care descrie ororile lagărelor de concentrare naziste şi ale brutalităţii inumane a oamenilor. Este vorba despre francezi, belgieni, olandezi arestaţi de regulă în puterea nopţii şi trimişi rapid în închisori îndepărtate.

Discursul Cardinalului Jean-Marie Lustiger a fost tradus, prelucrat şi adus la dimensiuni acceptabile. S-a încercat redarea tuturor detaliilor necesare înţelegerii mesajului pe care Monseniorul Lustiger îl transmite medicilor şi biologilor, nu numai celor de la Facultatea de Medicină a Universităţii Rene Descartes, Paris 5.

Biografie Cardinal Jean-Marie Lustiger

Aron Jean-Marie Lustiger s-a născut la 17 septembrie 1926 la Paris și a decedat la 5 august 2007 la Paris. A fost arhiepiscopul Parisului între 1981 și 2005. În 1983 este numit cardinal de către papa Ioan Paul II. A fost membru al Academiei franceze.
Aron Lustiger provine dintr-o familie de evrei ashkenazi originari din Polonia. Tatăl său Carol Lustiger era brutar, iar mama Gisela ținea o prăvălie de pălării pentru doamne. Tânărul Aron își începe studiile la liceul Montaigne din Paris. Este silit să se refugieze cu sora sa la Orleans (1939) unde continuă studiile la liceul Pothier. În Săptămâna Mare din 1940, în Catedrala din Orleans se convertește la creștinism. Este botezat la 25 august 1940 cu numele Aron Jean-Marie Lustiger. La botez a adăugat prenumelui Aron, marele preot din Biblie, două prenume Jean și Marie. Mama sa este deportată la Auschwitz, unde moare în 13 februarie 1943.
Studiază literele la universitatea Sorbona din Paris. Își urmează vocația sacerdotală și începând cu anul 1946 frecventează seminarul carmelitan la Institutul Catolic din Paris. Între 1954 și 1969 este capelanul parohiei universitare din Paris, cunoscută sub numele de Centrul Richelieu. Fiind o persoană charismatică atrage în jurul parohiei un mare număr de studenți și profesori de la mai multe universităși pariziene.
În 1969 este numit paroh la biserica Sainte-Jeanne-de-Chantal din Paris, unde are drept vicar pe abatele Andre Vingt-Trois care-i va urma în postul de arhiepiscop al Parisului. La 10 noiembrie 1979 este numit de către noul papă Ioan-Paul II episcop de Orleans. Își alege drept deviză “Lui Dumnezeu totul Îi este posibil”. La 27 februarie 1981 devine arhiepiscop de Paris, iar la 2 februarie 1983 este numit cardinal de către papa Ioan-Paul II. Ca arhiepiscop și cardinal a fost deosebit de activ, pasionat şi voluntar, uneori nerăbdător. Temperamentul său un pic dur şi inteligenţa sa strălucitoare suportau cu greu mediocritatea. Cardinalul Lustiger a fost ales membru al Academiei franceze la 15 iunie 1995.
În 1984 conduce opoziţia contra dorinţei preşedintelui Mitterand de a suprima independenţa şcolilor private catolice. Un milion de apărători ai şcolii libere coboară în stradă şi contribuie la retragerea proiectului de lege privind desfiinţarea şcolilor private catolice. Cardinalul Lustiger se situează clar în apărarea embrionului uman, după cum se opune hotărât eutanasiei şi clonării. Acţiunile sale în favoarea şomerilor şi imigranţilor înseamnă depăşirea timidităţii Bisericii Catolice franceze în implicarea sa în problemele sociale.
La vârsta de 75 de ani, conform normelor dreptului canonic Monseniorul Lustiger demisionează din funcţia de arhiepiscop al Parisului. Papa Ioan Paul II acceptă cu multă greutate demisia motivând că nu găseşte un succesor cu o personalitate asemănătoare. Demisia lui este acceptată abia în februarie 2005, când Monseniorul avea deja 78 de ani. În octombrie 2006 aunuţă oficial că suferă de o boală gravă. La 31 mai 2007 îşi ia rămas bun de la membrii Academiei franceze. Se stinge din viaţă la 5 august 2007, la vârsta de 80 de ani.
Cardinalul a fost inhumat în cripta catedralei Notre Dame de Paris în cavoul arhiepiscopilor de Paris. În catedrală se află o placă cu următorul text pregătit chiar de Cardinalul Lustiger: “M-am născut evreu. Am primit numele bunicului meu din partea tatălui, Aron. Devenit creştin prin credinţă şi botez, am rămas evreu cum au rămas şi apostolii. Patronii mei spirituali sunt Marele Preot Aron, Apostolul Ioan şi Sfînta Maria cea plină de har. Numit ca al 139-lea arhiepiscop de Paris de către Sanctitatea Sa Ioan Paul II, am fost întronizat în această catedrală la 27 februarie 1981, unde mi-am exercitat în întregime ministeriul. Trecătorule, roagă-te pentru mine.

 

Prezenta redactare a folosit parti importante din articolul cu acelasi nume din Revista Calea Desavarsirii pe care o gasiti la adresa http://www.egco.ro  Reviste   Calea Desavarsirii

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s