Despre asumarea responsabilităţii

Am răsfoit “Backlash” mai ales din cauza subtitlului, “Un război nedeclarat contra femeii americane”. Am încetat răsfoirea distrată la capitolul “Scalpeluri şi cezariene: intruşi în uter”. Profesionalismul autoarei, Susan Faludi, s-a dovedit eficient. Titlul şocant m-a determinat să citesc întregul capitol.
Personajul în jurul căruia se ţese istoria tragică a conflictului dintre cancer, mamă şi făt este Angela Carder. La 13 ani Angela a fost diagnosticată ca suferind de o formă rară şi fatală de cancer al ţesutului conjunctiv. În ciuda faptului că teoretic nu avea nici o şansă, a supravieţuit urmând un tratament chimioterapeutic agresiv şi uneori experimental, combinat şi cu iradiere. Zece ani mai tîrziu a fost atinsă de o altă formă de cancer. A luptat din nou cu curaj revenind la chimioterapie şi radiaţie. A suferit multiple operaţii, iar în final a acceptat să-i fie amputat piciorul şi şoldul stâng. Semnele de cancer au dispărut ca urmare a unei noi serii de chimioterapie şi iradiere. După trei ani de remisie, încredinţată că răul a dispărut, se căsătoreşte şi decide (exprimare folosită de Susan Faludi în carte) că vrea un copil. Cere sfatul medicului ei, iar obstreticianul îi spune să meargă înainte şi să rămână însărcinată. Din cauza handicapului şi a stării ei speciale, clinica de “Sarcini cu grad mare de risc” a spitalului George Washington University Medical Center (GWUMC) acceptă cu entuziasm monitorizarea sa ca un caz demn de studiat. Conform celor spuse de obstreticianul ei din clinică, Angela a subliniat două probleme privind îngrijirea sănătăţii ei: dorea să fie observată atent pentru depistarea oricărui semn de revenire a cancerului şi, deoarece luptase atât de mult pentru supravieţuire, dorea să fie sigură că sănătatea ei nu va fi compromisă de sarcină.
Din păcate, în a 25-a săptămână de sarcină Angela a fost internată la GWUMC şi diagnosticată a avea o tumoare la plămâni. Fiind silită să lupte din nou cu vechiul duşman, ea a dorit să se facă tot posibilul pentru a-i prelungi viaţa. Intervenţia chirurgicală a fost eliminată ca soluţie, rămânând doar chimioterapia şi iradierea. Angela a fost informată că fătul este prea mic pentru a avea şanse de supravieţuire dacă ar fi optat pentru o cezariană, iar medicii nu vedeau naşterea lui fără probleme înainte de săptămâna a 28-a a sarcinii. A fost informată deasemenea asupra riscurilor la care este supus fătul prin chimioterapie şi radiaţie. Cu toate acestea Angela a decis să se supună tratamentului agresiv al cancerului ei. Această conduită de tratament a fost atât de bine înţeleasă de către toată lumea, încât obstreticianul care o supraveghea nu a considerat necesară o intervenţie în favoarea fătului până în noaptea în care în urma deteriorării rapide a situaţiei, Angela şi fătul au rămas fără oxigenul necesar, mai multe ore din cauza plămânului afectat de cancer. În dimineaţa următoare evenimentele au luat un curs neaşteptat. Administratorii spitalului (printre care şi cel însărcinat cu managementul de risc) au aflat de decizia de a nu încerca eliminarea fătului.
Deşi decizia a fost susţinută de părinţii şi soţul Angelei şi de întregul departament de obstetrică, ca fiind în conformitate cu dorinţele pacientei lor, şi în pofida recomandărilor consilierului juridic care a spus că medicii ar trebui să-şi exercite dreptul de a lua decizia cea mai bună în condiţiile date, (adică de a nu elimina fătul mult prea prematur pentru a supravieţui), conducerea spitalului a apelat la o instanţă judiciară pentru a decide ce trebuie făcut pentru făt. Este adevărat că în acel moment la nivel naţional era în curs o controversă politică legată de drepturile embrionului.
În graba mare, a fost încropit un complet de judecată cu o componenţă considerată legală. Teoretic, au fost convocaţi martorii semnificativi pentru a depune mărturie. Totuşi, printre aceşti martori medicul oncolog care a tratat-o pe Angela înainte de internarea ei la GWUMC şi care cunoştea evoluţia pacientei sale, nu a fost convocat. Totul a fost făcut în grabă, fără grija cântăririi situaţiei cu ajutorul părerii medicilor specialişti. Nici martorii nu au fost ascultaţi cu atenţie sau lăsaţi să spună ce aveau de spus. Nici părerea pacientei nu s-a cunoscut, ea fiind sedată şi nici nu s-a aşteptat revenirea ei după sedare pentru a-i afla părerea în deplinătatea facultăţilor ei mintale. Avocatul embrionului a venit cu decizia tribunalului practic formulată, contribuind şi mai mult la compromiterea ideii de decizie luată cu răbdare, corect, având în vedere că era în joc viaţa unui om şi a unui embrion.
Prezentarea detaliilor este diferită, în funcţie de sursă. Cartea Susanei Faludi oferă o versiune puţin diferită de cea a rapoartelor spitalului, a organelor judiciare şi a altor organizaţii care s-au ocupat de caz.
Cert este că Angelei Carder i s-a făcut o operaţie cezariană de extragere a fătului. Mama Angelei a cerut să vadă copilul extras. I s-a prezentat o formă neînsufleţită, afirmându-se că nu a trăit decât două ore. Mama Angelei a rămas cu convingerea fermă că spitalul voia cu orice preţ să se creadă că fiinţa născută prin operaţie a fost vie la extragere, pentru a nu compromite demersul judiciar. Angela Carder a murit după două zile. Autopsia a stabilit fără echivoc faptul că decesul s-a datorat operaţiei cezariene.
Au urmat procese lungi, familia a fost despăgubită de Spital cu o sumă confidenţială, Spitalul şi-a revizuit conduita etică în situaţiile conflictuale Mamă – Făt, cazul a fost mediatizat, s-a turnat şi un film cu aceeaşi temă.
Această ultimă parte a istoriei tragice a Angelei Carder nu ne mai interesează. Dorinţa mea este ca textul de mai sus să fie tratat ca un subiect de meditaţie asupra importanţei asumării responsabilităţii. Există cel puţin două persoane responsabile în eşalonul I al tragediei: Angela şi medicul obstretician consultat de Angela în problema sarcinii.
Luarea unei decizii este un proces care trebuie efectuat în mod serios deoarece luarea deciziei este urmată de asumarea responsabilităţii pentru toate consecinţele ce decurg din decizie. În opinia mea decizia Angelei de a rămâne însărcinată nu a fost însoţită de asumarea responsabilităţii faţă de noua fiinţă ce urma să se nască în urma deciziei. Dorinţa de a avea un copil nu se poate asemăna cu dorinţa de a achiziţiona o păpuşă sau un obiect de decor.
Asumarea responsabilităţii depinde de sistemul de valori individual pe care l-ai adoptat. Dacă sistemul de valori al Angelei era confuz sau lipsea, ca om adult putea face apel la sistemul de valori publice. Iar în acel moment sistemul de valori publice era foarte sensibil la drepturile embrionului. Nu poţi fi absolvit de responsabilitate pentru simplul motiv că afirmi candid “nu am ştiut!” Trebuie să te fereşti măcar de încălcarea legilor ţării.
Păcat că în sistemul de valori al mamei, embrionul nu reprezenta nimic altceva decât o dorinţă de a spune eventual “am învins boala şi chiar am născut”. Căci nu era altceva, de vreme ce la revenirea cancerului prin tumoarea la plămân Angela spune clar că viaţa ei are prioritate şi trebuie să se facă totul pentru “a-i prelungi viaţa”. Nu se mai gândeşte la “jucărie” ci doar la ea! Desigur, situaţia nu este atât de simplă pe cît a fost schematizată în prezentare. Nu s-a vorbit despre dreptul fiinţei umane la viaţă, la fericire, nu s-au luat în consideraţie derapajele posibile în momentul în care ai senzaţia că ai învins o boală înspăimântătoare. Nu poţi afirma că elementele amintite nu au importanţă. Dar a ucide, indiferent de metodă, este o culpă, iar să nu ucizi, o normă de conduită morală pe care până şi comunismul o accepta pur formal.
Medicul obstretician nu şi-a asumat nici el responsabilitatea sfatului dat: „…go ahead and get pregnant”, (Susan Faludi, Backlash). Dacă nu cunoştea antecedentele (puţin probabil că Angela l-a indus în eroare în legătură cu starea sănătăţii ei) trebuia să studieze cazul şi să-şi facă măcar datoria de a prezenta toate implicaţiile sarcinei pentru o persoană care a suferit atâtea necazuri şi mai era şi handicapată în urma extirpării piciorului şi şoldului stâng. În ultimă instanţă culpa obstreticianului este lipsa unui sistem de valori individual consistent capabil să rezolve conflictul mamă – embrion. Şi el trebuia să cunoască măcar sistemul de valori publice şi legile care-l pun în aplicare.
După cum se vede, problema sistemului de valori individuale este suficient de complexă pentru a ne pune pe gânduri… Lăsaţi întrebările să apară pe la colţuri! Fac bine unei priviri atente asupra sistemului de valori individual sau public.

Materialele pe care le-am avut la dispoziţie pentru întocmirea textului sunt:
1. Susan Faludi, „Backlash: the undeclared war against American women”, Anchor Books, Doubleday, 1991
2. http://www.advocatesforpregnantwomen.org/articles/angela.htm, The Rights of Pregnant Patients; Carder Case Brings Bold Policy Initiatives, HealthSpan, Volume 8, Number 5, 1991, By Terry E. Thornton and Lynn Paltrow
3. http://www.aclu.org/reproductive-freedom/coercive-and-punitive-governmental-responses-womens-conduct-during-pregnancy, Coercive and Punitive Governmental Responses to Women’s Conduct During Pregnancy September 30, 1997, ACLU _ American Civil Liberties Union

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s