Exerciţiu de stabilire a limitelor

Aţi înălţat vreodată un şercan (zmeu)? V-a plăcut cum zbura, cum vă privea vesel şi ce plin de importanţă îşi mişca coada?
Aţi înţeles ce ţine şercanul acolo sus? Dacă spuneţi vântul, este doar parțial adevărat. Altceva este esențial ca el să se mențină acolo sus! Sfoara, legătura fermă cu mâna ta, constrângerea de a folosi vântul, forţa care-l reţine să nu fugă, forţa care-l face să-ţi dea ascultare.
Vi s-a întâmplat vreodată să se rupă sfoara ce ţinea şercanul? S-a bucurat şercanul de libertate, de eliberarea constrângerii de a fi sus, frumos, vesel, de a vă face şi pe voi veseli? A intrat rapid în derivă, nu mai avea nici o lege, a fost luat de vânt, voi l-aţi pierdut, iar el s-a izbit în final de pământ îngropând cariera de zburător şi pe cea de sursă de bucurie pentru el şi pentru voi…
Este interesant cât de deranjantă poate deveni sfoara asta a șercanului dacă o identifici cu o regulă ce trebuie respectată dacă vrei să te menții sus, vesel, fericit. În general regula vine din exterior și este consecința unui principiu care trebuie aplicat, sau respectat. Sfoara și mâna care o ține sunt expresia căii prin care se realizează un scop, zborul șercanului. Chiar dacă mâna ce ține sfoara este aceeași mână care a construit șercanul, chiar dacă scopul șercanului conținut în construcția sa este zborul, constrângerea necesară pentru realizarea zborului rezultă dintr-un raționament executat în exterior.
Supunând atenției dumneavoastră trei subiecte de reflecție intentionez să atrag atenția asupra greutății de a găsi principiul ferm (sfoara șercanului) în viața zilnică.

1. A bea un pahar

Am auzit o expresie drăguţă la un medic psihiatru: „consum social”. El înţelegea prin asta cantitatea de alcool pe care o bei în condiţiile în care te afli cu un grup la un eveniment unde se servesc băuturi alcoolice.
Mă aflu deci la o petrecere, iau un pahar de băutură şi particip la conversaţie, veselie, într-un cuvânt, „la eveniment”. Pot refuza ferm chiar primul pahar spunând că „religia mea nu-mi permite”. Desigur, voi fi catalogat drept sectant, musulman sau pur şi simplu „ciudat” deoarece este un loc comun, „creştinii beau fără probleme”. Pot să-mi asum statutul acesta special, nu ştiu cât de bine mă voi distra în continuare, dar problema băuturii am tranşat-o.
Să zicem că nu sunt sectant şi mă simt bine după un pahar. Cine mă opreşte să-l iau pe următorul? Sunt doar la o petrecere. Deci, pot răspunde la fel intrebării virtuale „cine mă oprește?” ori de câte ori mă gândesc să mai beau un pahar. Dar dacă mă îmbăt? Cine este de vină? Nu trebuie să mă gândesc prea mult, mi se va spune îngăduitor, „ai depăşit limita”.
Dacă mă opream după un pahar, două, mă distram până la sfârşitul sindrofiei şi păstram amintiri plăcute. Nu-mi spune nimeni câte pahare pot să beau! Nici nu se ştie prea bine câte sunt recomandate. Unii sunt mai rezistenţi, alţii mai puţin, unii sunt bolnavi, alţii sănătoşi, ştim că nu suntem la fel.
Problema reala nu este aceea de a afla câţi mililitrii de alcool am dreptul să beau fără să greşesc, ci cum apare limita şi cat de clara este ea. Practic poţi trece această frontieră virtuală fără să vezi vreun obstacol, fără să fii avertizat. În final greşeala ta este catalogată simplu „a întrecut măsura”, deşi toată lumea ştie că frontiera dintre destul şi prea mult este imprecisă.
Daca stabilirea limitei este delicata, urmeaza intrebarea: „excesul meu i-a făcut cuiva rău?”
Răspunsuri posibile:
– cine crezi că se interesează de beţia ta?
– ai plătit consumaţia, dacă era cazul, n-ai păgubit pe nimeni.
– dar ţi-ai făcut ţie rău! Ficat, stomac, sistem nervos, toate suferă. Iar dacă te gandeşti bine, sabotîndu-ţi sănătatea te sinucizi lent…

2. A ucide din placere unul, sau mai multe animale

Un animal de pradă ucide pentru a se hrăni, pentru a supravieţui. Nu cunosc exemple de animale care ucid doar pentru a ucide. Vânătorul preistoric ucidea pentru a trăi, supravieţui, alimenta familia, comunitatea. Poate la el apare prima dată uciderea pentru a face provizii, adică uciderea în plus faţă de nevoile momentane.
La vânătoarea anuală de mistreţi a unui mare bancher, invitaţii au ucis mult peste nevoile de hrană ale grupului, chiar mult peste limitele a ceea ce homo sapiens ar fi numit limita bunului simţ. Nu se poate afirma că acesta a fost primul masacru de animale. Au mai făcut-o şi alţii, se pare că a fost o paranoia specifică nomenclaturii comuniste. Nu despre dictatori şi bancheri este vorba acum, ci despre limita numărului de animale ucise şi cum s-a depăşit? Iar apare aceeaşi problemă a frontierei neclare dintre bine şi rău… Amfitrionul nu i-a spus nici unui invitat câţi mistreţi poate împuşca. În fond cu acelaşi număr de cartuse un vânător poate omorî N mistreţi, altul mai neîndemânatec mult mai puţini. Pe de alta parte amfitrionul nu a organizat vreun concurs „cine doboară mai mulţi mistreţi?”. Rămân totuşi întrebările:
 unde este limita numărului de animale pe care le ucizi??
 cui i-a dăunat masacrul mistreţilor?
Răspunsuri posibile:
– la vânătoare obişnuită, fărî trofee, nu există practic limite legale. Limita fizică ar fi doar numărul limitat de animale ce pot fi aduse în bătaia puștii. Discutabilă este limita la vânătoarea cu trofee plătite…
– nu dăunează nimănui, ba chiar face bine, exemplul preferat fiind ursul brun care scormoneşte prin gunoaiele urbane, sau mistrețul care distruge unele culturi din vecinătatea pădurilor,
– speciile de păsări pe cale de dispariţie nu fac pe nimeni să plângă.

3. „Furtul de subzistenta”

În perioada agriculturii socialiste victorioase a apărut o noţiune ciudată: „furtul de subzistenţă”. Dacă nu aţi auzit despre aşa ceva, vă spun eu că este furtul din „bunul colectiv” cu coşul, cu şorţul, cu căruţa sau alte mijloace, pentru ca ţăranul să supraviețuiască. A existat desigur şi varianta specifică clasei muncitoare din „fabrici si uzine”, unde coşul, şorţul sau căruţa au fost înlocuite cu obiecte adecvate: servieta, sacul, camionul… Si aici, motivaţia (deşi trasă de păr) era tot furtul de subzistenţă. Nu are importanță faptul că proletarul era angajat la „fabrici si uzine”, deci avea asigurat un minim pentru supraviețuire! Dușmanul binelui este mai binele…
Dacă omul tot coborâse la nivelul animalic al reacţiilor mi se pare logic să fi furat atât doar cât este echivalentul uciderii la animalul de pradă: pentru supravieţuire. Dar… am văzut case clădite din furt (de subzistenţă?), zestre la căsătorie cu aceeaşi provenienţă, televizor şi „maşină mică”. Ciudat mi se pare că Bisericile creştine din lagărul socialist nu au încriminat direct şi sistematic furtul de subzistenţă si nici nu l-au temperat.
Poţi spune: toată lumea a făcut lucruri similare, ce atâta tărăboi pentru că omul a furat din averea colectivă, adică averea nimănui? Ţi-a furat ţie din buzunar? Dece nu ai furat şi tu? Sau nu ştii nici asta să faci, numai dai din gură?
Şi iar mă repet întrebând:
 unde este limita furtului de subzistenţă?
 Cui i-a daunat furtul din „averea intregului popor”?

Exemplele supuse atenţiei privesc relaţia individului cu sine insuși (1), cu mediul înconjurator (2) și cu ceilalți membrii ai societății (3). In toate cazurile stabilirea limitei şi legalitatea acţiunii este obiectul unei discuţii care poate fi manipulată conform intereselor partenerilor.
In principiu, comportamentul public al individului în societate este suficient de bine prescris prin reglementări şi norme etice care ar trebui să asigure corectitudinea morală a acțiunilor omului în conformitate cu principiile rațiunii naturale. Există o etică a consumului de alimente, o etică a economiei și finanțelor, a informaticii, a comerțului, socială, în activitatea din sănătatea publică, chiar o etică privind comportamentul față de animale și multe altele. Aceste norme sunt construite pe baza unui sistem de valori publice al cărui mod de constituire nu ne preocupă pentru moment. Fiecare persoană şi-a construit în timp un sistem de valori individual. Individul ca membru al societății trebuie să-și asume ambele sisteme de valori, atât cel individual, cât și cel public. Cele două sisteme de valori apar în exterior drept consistente dacă între ele nu există contradicții sau excepții ocazionale.
Sistemul de valori publice este apărat (prudenţa mă face să adaug mereu „în principiu”) de legile şi reglementările ce dictează comportamentul indivizilor. Neconcordanţa dintre sistemele de valori individual şi public, manifestată prin comportamentul social necorespunzător al individului, atrage penalizarea lui de către organele abilitate să supravegheze respectarea legilor şi normelor. Reintrarea „în normal”, sau simularea acesteia se poate face pe două cai: folosind cu abilitate fisurile unei administraţii corupte, sau renunţând în exterior (măcar formal) la sistemul de valori individual.
Şansa ca un sistem de valori public şi legile care apără sistemul să fie flagrant necorespunzatoare normelor morale „universal” acceptate într-o anumită perioadă istorică, este reală în ţările cu regimuri dictatoriale sau teocratice.
Din nefericire, șansa ca normele morale „universal” acceptate să nu respecte demnitatea omului şi dimensiunea sa spirituală este şi ea reală.
Consider ca problema individului este rezolvarea concordanţei sistemului de valori individual cu valorile morale care recunosc demnitatea individului, dimensiunea lui spirituala şi nevoile ei. Rezolvarea corectă a problemei tablei de valori la nivelul persoanei este singura rezolvare care poate da rezultate corecte în prezenţa oricărui sistem de valori public, bun sau rău. Daca ne gândim la responsabilitatea persoanei faţă de conştiinţa sa, faţă de Creator sau faţă de societate, rezultă destul de simplu că evaluarea acţiunilor se face întâi la nivelul tablei de valori individuale. Cum stabilesc sistemul individual de valori, este o treabă de educaţie, de capacitatea de a conduce raţionamente corecte şi din păcate foarte mult dependentă de sursele pe care le folosesc pentru a căuta modele. Fiind convins că am nevoie de un sistem de valori propriu, pot căuta perfecţionarea lui pe calea raţiunii naturale. Căutarea practică poate fi una de tip negaționist, cum ar fi: dacă „să nu furi” NU este o valoare morală utilă, libertatea de a fura (Atenție! Pentru toată lumea!) îmi va aduce fericirea. Fără constrângere, în deplină libertate, în urma reflecției ar trebui să pot întocmi o listă cu valorile care aș dori să fie luate în seamă de către mine și de către semenii mei (în special de către ei…). Dacă sunt curios, nu ar trebui să resping ideea de a compara lista valorilor care-mi aduc fericirea cu lista valorilor conținută în educația creștină.
In fiecare din cele trei cazuri pentru care am lansat invitația la reflecție este bine să căutăm atent principiul după care stabilim limita, iar ulterior să vedem dacă aplicarea lui consecventă rezolvă satisfăcător probleme similare. Satisfăcător ar însemna ”fără conflicte”.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s