NU MĂ SFIESC SĂ VORBESC DESPRE AFACEREA GALILEO GALILEI!

Eppur si mouve
Giuseppe Baretti, Londra, 1757,
în lucrarea Biblioteca Italiană

O anchetă recentă printre studenţii Comunităţii Europene în ştiinţe exacte a arătat că 30% dintre ei sunt convinşi că Galileo Galilei a fost ars de viu de către Biserica Catolică, iar 97% cred în mod eronat că savantul a fost supus la tortură. „Istoria Generală a Astronomiei” publicată la Paris în 1755 afirmă că tribunalul i-a crăpat ochii lui Galilei. Berthold Brecht scrie piesa „Viaţa lui Galilei” şi îl judecă foarte aspru pentru supunerea laşă în faţa tribunalului Inchiziţiei ratând un martiraj eroic pentru apărarea adevărului şi ştiinţei, martiraj care ar fi putut fi istoric! La 115 ani după moartea sa (în 1757 la Londra) Galileo mai „spune” şi fraza legendară „Eppur si muove” pentru că aşa a vrut Giuseppe Baretti, jurnalist strălucitor dar mai puţin credibil.
Iată-l deci pe Galileo Galilei erou, fizician, astronom, filozof, personajul tabloului „Galilei în faţa tribunalului Inchiziţiei Romane” de Robert-Fleury, victimă, laş, un bătrânel căruia îi pui în gură vorbe celebre, omul care apără heliocentrismul (cunoscut de altfel încă din sec.III i.e.n de către Aristarc din Samos), ştiinţa, progresul şi luptă contra Bisericii. Nu oricare Biserică ci „duşmanul ştiinţei şi progresului”, Biserica Catolică Romană.
Aceasta este imaginea vehiculată de anti-clericali, aşa a învăţat generaţia mea în şcolile comuniste ale vremii, aşa au preluat din fugă şi cei de azi, dacă mai ştiu cumva cine este Galileo şi nu îl confundă cu o tânără speranţă a fotbalului italian.
Necazul este că şi noi catolicii plecăm capul când se încinge vreo discuţie despre Inchiziţie şi Galileo Galilei. De ce? Pentru că nu ştim prea bine ce s-a întâmplat atunci, pentru că nu ne documentăm cum trebuie atunci când planează un semn de întrebare asupra structurii omeneşti a Bisericii lui Cristos. Înghiţim la vrac orice absurditate pentru că în imaginarul nostru s-au fixat clişeele vehiculate de duşmanii gălăgioşi ai Bisericii.
Ce i s-a întâmplat realmente lui Galilei? Biserica Catolică l-a „persecutat” realmente? În contextul epocii i-a cerut Biserica ceva lipsit de sens când i-a pretins să-şi demonstreze afirmaţiile, să aducă probe în favoarea heliocentrismului?

Mersul sinuos al cunoaşterii ştiinţifice

În perioada elenistică a Egiptului şi a bibliotecii din Alexandria, ştiinţa despre Pământ poseda câteva elemente interesante care din păcate nu au avut o soartă prea fericită şi… „s-au pierdut”:
 Se ştia că Pământul este rotund! Eratostene calculase chiar lungimea meridianului care trece aproximativ prin Alexandria şi Assuan (Siena în antichitate) cu o precizie remarcabilă. El dă o lungime a meridianului de aproximativ 250.000 de stadii, adica 39.690 km, faţă de lungimea meridianului admisa azi, 40.075,24 km. Determinarea lui Eratostene a fost “uitată” după un timp, iar determinările pe care le-au făcut arabii, mult mai târziu, în epoca de maximă înflorire a civilizaţiei lor, nu au mai fost atât de bune. Aceste „erori târzii” erau să-i fie fatale lui Columb care a subapreciat distanţa până „în Indii”. I-a salvat viaţa America „pusă” la o distanţă convenabilă între Indii şi Spania…
 Aristarc din Samos (310 – 230 i.e.n.) enunţă ipoteza heliocentrică a sistemului solar. Calculează cu mijloacele de atunci chiar distanţa de la Pământ la Soare în unităţi de distanţă Pământ – Lună. Este combătut de Arhimede, adept al ideii geocentrice.
 Aristotel crează un sistem filozofic în care Pământul era centrul imobil al Universului si era alcătuit din patru elemente: pământ, aer, foc si apă. Pentru a putea explica miscarea stelelor in Univers, el a introdus un al cincelea element, numit aither (eterul) şi a sustinut că obiectele grele cădeau mult mai repede in comparaţie cu cele uşoare. Pentru Aristotel corpul şi sufletul constituiau un tot, el afirmând că sufletul nu poate exista independent de corp. Bazele gândirii erau constituite în concepţia sa de fenomenele percepute cu ajutorul simţurilor.
 Modelul cosmosului geocentric a fost impus de astronomul grec Claudius Ptolemeu (cca 87 – 165 e.n.) în perioada helenistică târzie. El a creat acest model pentru necesităţile practice ale navigaţiei şi prevederea eclipselor. Modelul său avea nevoie de 50 sfere pentru descrierea mişcării celor şase planete cunoscute la acea vreme, dar era satisfăcător pentru pentru necesităţile vremii.
 Decăderea civilizaţiei helenistice, urmată de căderea Imperiului Roman, năvălirile barbare şi lunga perioadă de tranziţie spre un Ev Mediu satisfăcător organizat şi coerent a aruncat cunoştinţele despre Pământ (şi nu numai acestea) în uitare. Ce s-a mai putut salva din ştiinţa antichităţii (inclusiv resturi ale Bibliotecii din Alexandria) a venit pe filiera arabă şi bizantină şi a fost păstrat în mănăstirile creştine fără a stârni prea mult interes deoarece nu mai existau la acea vreme suficienţi oameni cu preocupări ştiinţifice. Toma de Aquino a valorificat antichitatea luând resturile notiţelor lui Aristotel şi, găsind convenabilă ideea de „omul, creaţia lui Dumnezeu – centrul Universului”, a încercat să integreze ideile lui Aristotel în sistemul său filozofic. Toma de Aquino nu a fost nici astronom, nici matematician şi nici unul dintre contemporanii săi nu excela în aceste domenii pentru a demonta geocentrismul şi a înscăuna heliocentrismul lui Aristarque din Samos, sau unul mai bun.
 În fond, heliocentrism sau geocentrism este o problemă de alegere a referenţialului în care vrei să descrii mişcarea. Dacă ar exista în Univers numai Soarele şi satelitul său Pământul, doi observatori situaţi unul pe Soare, iar celălalt pe Pământ, ar constata că „celălalt” corp se mişcă în jurul său. Ar fi imposibil să ajungă la concluzia corectă. Dacă nu credeţi, luaţi o foaie de hârtie şi desenaţi Soarele şi Pământul, apoi localizaţi cei doi observatori (fiecare cu un punct pe „astrul său”) şi poziţiile succesive pe care le ocupă ei împreună cu corpul ceresc pe care se află în diverse momente ale mişcării. Cum va vedea fiecare „celălalt” corp? Mişcându-se în jurul său! Problema se complică în prezenţa altor planete care gravitează în jurul Soarelui. Ambii observatori le văd, dar pământeanului i se pare că celelalte planete se mişcă „dezordonat”. Pus în faţa acestei observaţii, pământeanul geocentric creează un model (evident complicat) care să explice cumva „dezordinea”. Se poate construi un model satisfăcător pentru observatorul pământean dacă nu intervin şi alte corpuri care pun modelul geocentric în dificultate. Nu este nici un scandal în încăpăţânarea pământeanului de a rămâne fidel referenţialului ales iniţial. Cu cât precizia observaţiei sale va creşte, cu atât problemele se vor înmulţi şi în final pământeanul va abandona referenţialul său pentru a pune realitatea în acord cu un model mai bun şi mai simplu!.
 Copernic a creat un model mai bun, dar nici modelul lui Copernic nu era perfect! Orbitele planetelor sale erau cercuri şi persistau probleme de predicţie corectă a mişcării planetelor sale situate de data aceasta într-un referenţial heliocentric! Keppler a descris legile de mişcare a planetelor pe orbite eliptice, dar nici Keppler nu a răspuns la întrebarea de bun simţ: de ce eliptice? Abia după 57 ani de la moartea lui Keppler, Isaac Newton răspunde satisfăcător întrebării: atracţia corpurilor prin gravitaţie guvernează dinamica mişcării celeste.
Am ţinut la acest rezumat al progresului heliocentrismului pentru a vă convinge că o teorie nouă urmează un drum jalonat de modele progresiv perfecţionate. Modelele ajută să explicăm cu grade diferite de precizie lumea înconjurătoare. Trebuie să înţelegem că modelele actuale oricât de convenabile sunt pentru nivelul nostru de dezvoltare vor ceda locul unor alte modele care vor explica lucrurile mai simplu şi mai bine. Dar nu uitaţi, abandonul unui model vechi şi acceptarea unui model nou nu se face fără „durerile naşterii noului”…

Ştiinţa nu poate şi nu trebuie să controleze Credinţa

 În timpul lui Galileo Galilei iezuiţii dispuneau de un grup de astronomi şi oameni de ştiinţă remarcabili care activau în cadrul Colegiului Roman. Observatorul astronomic al Vaticanului este unul dintre cele mai vechi instituţii de cercetare astronomică din lume! Mulţi oameni de ştiinţă au beneficiat de încurajări şi suport material din partea Bisericii pentru a-şi continua munca. În acea epocă majoritatea descoperirilor ştiinţifice au fost făcute de oameni ai bisericii sau de oameni finanţaţi de către Biserică. Înainte de Galilei cu zece ani, Keppler publica o lucrare despre heliocentrism, unde dezvolta teza lui Copernic. Pentru aceasta Keppler a fost persecutat de protestanţi deoarece îl considerau blasfemiator şi a trebuit să se refugieze pe lângă iezuiţi care erau reputaţi pentru respectul faţă de ştiinţă. Apropo, aţi citit în literatura curentă că protestanţii au persecutat pe cineva?
 Faptul că Biserica acceptase modelul geocentric nu este o dovadă că Ea era sau este reacţionară. Pe vremea lui Toma de Aquino acest model nu era controversat, iar unele pasaje din Biblie puteau fi explicate cu modelul geocentric. Este vorba de Cartea lui Iosua (10:13) în care scrie că „…şi soarele s-a oprit şi luna a stat în loc…”, de psalmii 92 şi 103 şi Eclesiast (1:5) în care se subliniază mişcarea cerului şi stabilitatea Pământului. Sensul literal al acestor pasaje trebuia abandonat de către cei care deveneau adepţii teoriei heliocentrice. În realitate toate acestea nu ar fi trebuit să creeze probleme deoarece Sfântul Augustin spune „…în Evanghelie nu scrie că Domnul ar fi spus: am să v-il trimit pe Paraclet care vă va învăţa mişcarea soarelui şi a lunii. Deoarece El a vrut ca oamenii să devină creştini, nu matematicieni”. Ataşamentul la sensul strict literal al Scripturii ne poate conduce la ideea că Isus a impus bobul de muştar ca sămânţa cea mai mică existentă… Isus vorbea oamenilor din timpul său în limbajul lor invocând experienţa lor pentru a se face înţeles! Biblia nu este un manual de Fizică, după cum nici Evangheliile nu sunt tratate de Botanică. O asemenea interpretare arată doar limitele derajante ale minţii umane.
 Biserica nu a învăţat niciodată într-o manieră infailibilă un sistem astronomic oarecare. Biserica nu ignoră şi nu încearcă să ascundă faptul că în procesul lui Galileo au existat erori, dar asta nu aduce nici un prejudiciu doctrinei catolice asupra infailibilităţii pontificale. Biserica nu a pretins nici o dată că tribunalele ei ordinare ar putea fi infailibile. Tribunalele Bisericii nu au altă autoritate decât cea disciplinară şi juridică. Numai Papa sau un conciliu ecumenic pot fi infailibili şi asta în condiţii speciale. Deşi condamnarea lui Galileo a fost ratificată de către papa Urban VIII, trei condiţii trebuie îndeplinite pentru ca Papa să-şi exercite infailibilitatea:
– El trebuie să vorbească în calitate oficială de succesor al lui Petru,
– El defineşte în mod solemn o doctrină privind credinţa sau moravurile,
– El proclamă această doctrină pentru ca ea să fie respectată şi tratată ca adevărată de către toţi credincioşii.
În cazul lui Galileo condiţiile doi şi trei nu au fost reunite şi probabil nici prima. Acuzaţia cea mai gravă ce poate fi adusă Bisericii din acele timpuri este aceea că era, ca mulţi alţii, prost informată în domeniul ştiinţific.
 Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că ştiinţa nu are competenţa de a interpreta Sfânta Scriptură. Dacă ar fi altfel, am sfârşi prin a nega toate misterele relevate care se plasează în afara posibilităţilor ştiinţei experimentale de a le explica. A introduce criticismul ştiinţific în materie de Credinţă ar însemna să reducem Credinţa la nivelul omului, ceea ce înseamnă în fond a nega Credinţa.

Câteva etape ale evoluţiei „problemei” Galileo Galilei

Pe la începutul sec.XVII în Olanda este descoperită luneta. Fie Leonard Digges în 1570, fie Hans Lippershey în 1608 pun la punct „o sticlă de văzut” rapid adoptată de armată pentru urmărirea bătăliilor şi a mişcărilor de trupe. În 1609 Galileo foloseşte un astfel de dispozitiv pentru studiul lunii şi a bolţii cereşti. El dezvoltă şi perfecţionează construcţia empirică a unor lunete fără a se baza pe cunoştinţe de optică, însă intuiţia şi entuziasmul il fac să obţină şi unele exemplare remarcabile. Republica veneţiană este interesată de lunete pentru marina sa. Galileo scapă astfel de dificultăţile materiale.
La 7 ianuarie 1610 Galileo face o descoperire majoră: descoperă trei stele mici lângă Jupiter. După câteva nopţi de observaţie descoperă că sunt patru şi acompaniază planeta fiind sateliţii săi. Galileo le numeşte stelele Mediceene, în cinstea lui Cosimo de Medici II, un prinţ generos şi protectorul său. Pentru Galileo, Jupiter şi sateliţii săi sunt un model de sistem solar. Cu ajutorul lor el crede că va putea demonstra că orbitele de cristal ale lui Aristotel nu există şi că nu toate corpurile cereşti se rotesc în jurul Pământului.
În martie 1611 cardinalul Maffeo Barberini (viitorul papă Urban VIII) îl invită pe Galileo să prezinte descoperirile sale Colegiului Pontifical din Roma şi recent înfiinţatei Academii a Lynxului (Accademia dei Lincei – 1603 cea mai veche academie ştiinţifică din Europa). El rămâne la Roma o lună primind toate onorurile. Este primit ca al şaselea membru al Academiei. Gelozia oamenilor de ştiinţă dependenţi de subvenţiile prinţilor şi municipalităţilor declanşează primele atacuri la adresa lui Galileo. În iunie 1610 Martin Horky discipol al profesorului Giovanni Antonio Magini (duşman al lui Galileo) publică un pamflet contra revistei lui Galileo Siderus Nuncius (Mesagerul celest).
După confirmarea observaţiilor lui Galileo de către autoritatea iezuiţilor de la Colegiului Roman, atacurile îşi schimbă tactica. Ludovico Delle Combe atacă pe plan religios întrebându-l pe Galileo dacă se gândeşte să interpreteze Biblia pentru a o face să corespundă teoriilor lui.
Dominicanul Niccolo Lorini profesor de istorie ecleziastică la Florenţa ţine o predică opusă hotărât ideii de mişcare a Pământului. De aici încolo oponenţii lui Galileo vor utiliza această cale de atac. În ianuarie 1615 un călugăr carmelitan, Paolo Foscarini, adept al teoriei lui Copernic, publică o scrisoare în care tratează pozitiv ambele opinii privind mişcarea Pământului. El consideră sistemul copernican ca o realitate fizică. Controversa ia o asemenea amploare încât cardinalul Bellarmin (favorabil lui Galileo) scrie o scrisoare lui Foscarini în care condamnă fără echivoc heliocentrismul, recunoscându-i în acelaşi timp interesul practic pentru calculele astronomice. Cardinalul declară formal că este imprudent a ridica heliocentrismul la rangul de adevăr fizic. Ei bine, Galileo nu pare să fie deranjat de avertismente, el crede că este posesorul Adevărului şi poate emite păreri şi în domeniul filozofiei şi teologiei. El afirmă că descoperirile sale reprezintă „funeraliile, sau mai exact judecata finală a pseudo-filozofiei”. El nu mai emite ipoteze oferind argumente ştiinţifice; îşi imagineză că poate aboli singur filozofia Aristotelic-Tomistă. Într-o scrisoare către marea Ducesă Cristina de Lorrena (21 Decembrie 1613) el insistă că „nu doreşte să vorbească ca un matematician, ci mai degrabă ca un filozof. Altfel ştiinţa şi-ar pierde scopul ei principal”.
Ca urmare Galileo este obligat să meargă la Roma să se apere de calomnii, să-şi clarifice poziţia şi să încerce să evite interzicerea doctrinei copernicane. Dar îi lipseşte dovada că Pământul se roteşte! Comunitatea ştiinţifică a trebuit să aştepte până în ianuarie 1729 când astronomul englez James Bradley comunică Societăţii Regale rezultatele observaţiilor sale asupra aberaţiei luminii. Abia în 1729 există dovada directă, de netăgăduit, că Pământul se mişcă şi că Aristarc din Samos şi Keppler au avut dreptate.
În pană de probe Galileo încropeşte o teorie a mareelor, legându-le de mişcarea Lunii. El trimite cardinalului Orsini la 8 Februarie 1616 teoria sa Discorso del Flusso e Reflusso. Din nefericire el nu poate explica decât o maree pe zi, a doua va fi explicată mai târziu cu ajutorul mecanicii fluidelor. Dacă Galileo ar fi fost un spirit pur ştiinţific şi-ar fi impus formularea mai prudentă a teoriilor sale (corecte în linii generale, dar susţinute mai mult de intuiţie decât de probe) şi nu ar fi răspuns atacurilor din zona teologică cu aceeaşi monedă. Însă Galileo era prea orgolios şi intransingent. El refuză echivalenţa ipotezelor copernicană şi ptolemeică, deşi la vremea sa echivalenţa ipotezelor era o concluzie raţională. În sec.XIV călugărul franciscan William Occam a enunţat un principiu care şi-a demonstrat valabilitatea şi în zilele noastre: „entităţile nu trebuie multiplicate fără a fi necesar” (“Pluralitas non est ponenda sine neccesitate” ). Dusă până la concluzia sa logică această filozofie devine pozitivism: convingerea că nu există diferenţă între ceea ce există dar nu este observabil şi ceea ce nu există deloc.
Prezentând toeria sa ca un adevăr absolut Galileo transformă cosmologia sa în cosmogonie şi se plasează în domeniul Credinţei justificând astfel intervenţia cenzurii. Atitudinea cardinalului inchizitor Robert Bellarmin a fost la fel de ştiinţifică ca aceea a lui Galileo. I s-au cerut probe şi renunţarea la enunţuri teologice deoarece o teorie nu poate fi un Adevăr. Însă în acele timpuri distincţia dintre teorie şi Adevăr nu era atât de clară ca în zilele noastre. Actul de acuzare a lui Galileo face şi el o confuzie reproşându-i considerarea heliocentrismului ca adevăr nu pentru că acesta este doar o teorie ci pentru că acestă teză este „naivă şi absurdă în filozofie şi formal eretică deoarece contrazice explicit sensul a numeroase pasaje din scrierile sfinte”. Cenzura este ratificată de Inchiziţie şi de către papa Paul V la 26 Februarie 1616 . În continuare Galileo nu este hărţuit personal însă este rugat să îşi prezinte teza sa ca o ipoteză.
În 1618 polemica relativă la perfecţiunea cerurilor este relansată de trecerea a trei comete. În 1619 iezuitul Horatio Grassi publică De tribus cometis anni 1618 disputatio astronomica apărând punctul de vedere al lui Tycho Brahe asupra traiectoriilor eliptice ale cometelor. Atenţie! Un astronom iezuit este de acord cu noile observaţii ale lui Tycho Brahe! Galileo ripostează prin elevul său Mario Guiducci publicând în Iunie 1619 Discorso delle comete, o teorie abracadabrantă mergând până la a transforma cometele în fenomene meteorologice… Riposta nu este nici ştiinţifică, nici gândită. Cu toate acestea Galileo este tratat excelent. La 28 August 1620 cardinalul Maffeo Barberini adresează prietenului său Galileo un poem compus în cinstea lui.
În 20 Ianuarie 1621 Galileo devine consul al Academiei florentine.
Cosimo Medici II, protectorul lui Galileo moare subit la 28 Februarie 1621.
Cardinalul Maffeo Barberini este ales papă la 6 August 1622 sub numele de Urban VIII.
La 3 Februarie 1623 Galileo primeşte autorizaţia de a publica Il Saggiatore (« Verificatorul », adică persoana care stabileşte conţinutul de aur dintr-un aliaj), lucrare pe care o dedică noului papă. Galileo nu ratează ocazia de a-l ridiculiza pe Horatio Grassi pierzând astfel sprijinul iezuiţilor.
Se bucură în continuare de preţuirea papei care îi propune să scrie o carte, un dialog imparţial despre sistemul aristotelian şi copernican de prezentare a lumii. Galileo lucrează îndelung şi în Februarie 1632 publică lucrarea sa Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo unde îşi bate joc de geocentrismul lui Ptolemeu. Cartea este în acelaşi timp o revoluţie şi un scandal public. Dialogul se desfăşoară la Veneţia timp de patru zile între trei interlocutori: Filippo Salviati un florentin partizan al lui Copernic, Giovan Francesco Sagredo, un veneţian luminat dar fără idei preconcepute şi Simplicio, un prostănac, apărător al fizicii aristoteliene, un personaj în care se pare că s-a recunoscut papa Urban VIII. Papa trece în tabăra duşmanilor lui Galileo: el i-a cerut o prezentare obiectivă a celor două sisteme, nu o pledoarie în favoarea lui Copernic. Şi ce pledoarie!
Galileo este convocat de Inchiziţia Romană la 1 Octombrie 1632. Nu i se reproşează teza în sine ci nerespectarea unei decizii a justiţiei (cenzura din 1616), ceea ce şi în zilele noastre atrage sancţiuni penale. Bolnav, poate veni la Roma doar în Februarie 1633. Interogatoriile continuă până în luna Iunie, iar ameninţarea (nerealizată) cu tortura este evocată din ordinul papei. În fine cedează, iar la 22 Iunie 1633 se pronunţă sentinţa: închisoare pe viaţă, renegarea heliocentrismului şi punerea sub Index a lucrării. Papa comută pedeapsa cu închisoare în rezidenţă supravegheată, dar lucrarea rămâne interzisă până în 1757. Rezidenţa supravegheată începe în Siena, la reşedinţa arhiepiscopului Piccolomini. Ulterior obţine permisiunea de a se muta în vila sa din Arcetri, Villa le Gioiello. Cu timpul interdicţia de a primi vizite este ridicată, iar Galileo foloseşte prilejul pentru a trimite în străinătate câteva lucrări în curs de redactare care sunt publicate la Strasbourg şi Paris în traducere latină. Se stinge la 8 Ianuarie 1642 şi este înmormântat religios în cavoul familial din biserica Santa Croce din Florenţa.
În 1741, după ce Bradley face proba optică a mişcării Pământului pe orbită, Papa Benedict XIV autorizează publicarea operelor complete a lui Galileo, specificând însă că mişcarea Pământului este presupusă.
Galileo Galilei nu a fost condamnat pentru tezele sale ştiinţifice ci pentru că voia să formuleze principii teologice noi.

În loc de final

Prezentând Afacerea Galileo Galilei m-am străduit să arăt lipsa de consistenţă a atacurilor permanete asupra Bisericii Catolice. La fel, doresc să arăt că nu împărtăşesc defetismul credincioşilor catolici, uneori chiar a celor instruiţi.
Trei teme predilecte apar în orice „punere la zid” a Bisericii Romane: Cruciadele, Inchiziţia şi Indulgenţele. Nu vreau să eludez responsabilitatea Bisericii mele, cu care sunt solidar, vreau doar să fie folosită de către toţi o măsură corectă în evaluarea tuturor faptelor istorice.
Nu putem, nu este corect, nu avem dreptul să emitem azi judecăţi folosind exclusiv normele discutabile cu care operează secolul XXI. Este nevoie de înţelegerea contextului istoric în care s-au desfăşurat evenimentele.
Nu apreciez exagerările indiferent din ce direcţie vin. Singura atitudine pe care mi-o impun este „dezgroparea securii de război” după o documentare cât se poate de largă, făcută fără idei preconcepute. Fiţi liniştiţi, adevărul nu este dăunător nimănui! Dar adevărul trebuie apărat!
Ştiu că virtuţile dialecticii marxiste te ajută să demonstrezi în cinci minute că negrul este alb. Trebuie însă să ştim când suntem păcăliţi şi să demontăm minciuna cu răbdare, să nu ţinem cont de principiul leninist „o minciună, oricât de sfruntată, repetată fără încetare sfârşeşte prin a fi acceptată”.
Când eram copil cantoram la liturghiile făcute de Tata după cartea de rugăciuni „Veniţi la mine” a Presfinţitului Ioan Suciu, acea tipărită în 1944, cu desene în culorile Mariei (alb – albastru) şi galbenul papal. Citeam epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni de la pagina 64. O ştiam pe de rost, iar azi simt că trebuie să închei cu câteva dintre cuvintele lui Paul din Tars…
„ Staţi drept aceea încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţându-vă picioarele întru râvna Evangheliei păcii; preste toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului celea aprinse. Şi coiful mântuirii îl luaţi, şi sabia Spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”

Ioan – Felician Soran

 

Articolul poate fi gasit si la adresa

egco.ro  Reviste  Calea Desavarsirii

 

Surse utile:
1. :: Catholique.org :: Portail Catholique Francophone
2. http://www.traditioninaction.org
3. http://www.techno-science.net
4. http://pagesperso-orange.fr/jeremy-vaulon/#aristote
5. http://www.astrofiles.net/astronomie2.html

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

2 Responses to NU MĂ SFIESC SĂ VORBESC DESPRE AFACEREA GALILEO GALILEI!

  1. Ady says:

    Sa sustii ca biserica catolica “i-a pretins să-şi demonstreze afirmaţiile, să aducă probe în favoarea heliocentrismului…” este o incercare de manipulare atat de jenanta, incat ar putea duce la craparea obrazului de rusine a oricarui interlocutor onest. Aceasta idee ar putea conduce un naiv superstitios la deductia absolut falsa ca biserica catolica ar fi avut drept scop aflarea adevarului si nu apararea unor dogme pretins divine, relevate de d-nezeu insusi, sustinute de sfintii parinti, bla, bla…Asa-zisa justitie a inchizitiei se baza pe prezumtia de vinovatie a acuzatului – Galileo era considerat vinovat din start, el trebuind sa aduca probe in apararea sa. Procesul nu avea drept scop aflarea adevarului, asa cum suntem sugestionati sa credem, ci suprimarea unor descoperiri stiintifice legate de lumea reala, care puneau in pericol unele mituri care, desi evident nereale, fusesera ridicate la rangul de adevar infailibil…Daca ar fi indraznit sa aduca probe in favoarea realitatii, categoric ca ar fi fost ars ca Bruno in 1600.

  2. Pingback: Mi-am sporit vizitatorii intr-un mod… « Daurel's Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s