Tribunale islamice, târguri de sclavi, relativism cultural

Tribunale islamice, târguri de sclavi, relativism cultural

Tribunale islamice în Canada

La origina inițiativei s-a aflat Syed Mumtaz Ali, avocat în Toronto și președinte al Asociației Musulmanilor Canadieni, care voia să instaureze Comisii de Arbitraj Musulmane al căror mandat ar fi fost  rezolvarea litigiilor supuse comisiei conform legii islamice (charia), iar aplicarea deciziei să nu fie împiedecată de legea canadiană. Syed Ali a susținut  că aplicarea regulilor chariei în materie de dreptul familiei răspunde unei imperioase nevoi religioase a comunității musulmane canadiene, pentru că orice persoană care vrea să fie un bun musulman trebuie să trăiască în conformitate cu legea divină și pentru că dreptul de a aplica convingerile sale religioase decurge din dreptul la libertate garantat de legea canadiană.

Inițiativa a declanșat discuții aprinse, implicând societatea civilă și partidele politice. La inițiativa Doamnei Homa Arjamand, canadiană de origină iraniană a fost lansată chiar o campanie internațională contra aprobării proiectului Tribunalelor islamice. Din fericire, la 26 mai 2005 Parlamentul Quebecului a votat în unanimitate contra. Pentru societatea canadiană dezbaterea a fost un bun prilej de a reflecta în mod serios asupra a ce este negociabil în exprimarea diversității religioase și asupra drepturilor fundamentale ale persoanei umane.

Inițiatorul proiectului a scris chiar o broșură ”Sunt afectate drepturile femeilor musulmane de Tribunalele islamice?”, în care asigură (cum altfel?) că discursul despre efectele negative ale aplicării legii islamice este produsul imaginației morbide anti-islamice. Dar autorul spune că în privința problemei egalității sexelor în general, sunt unele aspecte în care există o inegalitate naturală între bărbat și femeie, dar din alte puncte de vedere ei sunt asemănători. Ca urmare ar rezulta o oarecare diferență între drepturile și obligațiile lor în anumite domenii. Unul dintre aceste domenii ar fi desigur conducerea familiei. În acestă privință autorul prezintă imaginea cuplului bazat pe ideea de complementaritate, în opoziție cu ideea de egalitate, care în viziunea musulmană ar reduce posibilitatea unei înțelegeri perfecte.

Ca exemplu de statut al femeii în acest model de cuplu, autorul citează ultima parte a celebrului verset 34 din surata 4 a Coranului care-l sfătuiește pe bărbat asupra tratamentului pe  care trebuie să-l aplice femeilor sale: „Mustrați-le pe acelea pe care le bănuiți de infidelitate; retrageți-vă cu ea într-o cameră separată și bateți-o. Însă nu-i căutați ceartă dacă ea vă ascultă. Dumnezeu este mare și lăudat.” În caz de persistență a comportamentului inacceptabil al femeii, divorțul este totdeauna arma pe care o deține bărbatul.

Bineînțeles că femeia nu are aceleași căi de reacție în caz de infidelitate a bărbatului sau neglijarea căsniciei. Ea trebuie să încerce să aranjeze lucrurile (autorul nu spune cum) și, ca ultim recurs, poate cere „ separarea judiciară”, care în dreptul islamic nu este același lucru cu divorțul, act unilateral aflat la discreția bărbatului.

Autorul lămurește și dreptul la succesiune, pentru cazurile care ar putea ajunge în fața Tribunalelor islamice. Așa, ca introducere în problemă, el amintește că femeile arabe în perioada preislamică nu moșteneau nimic și că Profetul a efectuat o reformă pozitivă a statutului femeii.

Deși autorul nu este clar în problema poligamiei, aceasta este mai curând regula decât excepția, cu toate că legea islamică în varianta modernă spune că soția poate cere în contractul de căsătorie să fie unica soție.

Dezbaterea proiectului a fost cel mai bun exemplu de derapaj ideologic produs de mințile luminate de stânga. Stânga (înțelegeți ce vreți prin această direcție politică) a executat cea mai stranie piruetă posibilă: a aprobat proiectul introducerii Tribunalelor islamice de frică să nu pară rasistă! Stânga mai mult decât corectă politic a sprijinit minoritatea etnică musulmană sub steagul antiimperialismului sacrificând drepturile femeilor musulmane pe altarul globalizării. Aceeași stângă a susținut femeile afgane contra fundamentalismului talibanilor și a protestat contra uciderii femeilor iraniene prin lapidare de către Republica Islamică. Dar asta a fost altă dată!

Scriitoarea iraniană Chahdortt Djavann spune că intelectualii de stânga nu trebuiau să devină ”Ponțiu Pilații” gândirii abandonând femeile legii religioase a comunității cărora le aparțin, în numele diferențelor culturale. De ce, se întreabă scriitoarea, să nu acceptăm lapidarea, mutilarea sexuală, sau căsătoria tinerelor minore cu ”domni în vârstă” dacă tot este vorba despre o tradiție în anumite culturi ? Pentru că, spune scriitoarea, trebuie să refuzăm fără ambiguități transformarea culturii într-un alibi pentru religie și pentru discriminarea sexelor.

Târg de sclavi în sec. XXI

Ziarul Le Monde din 28 octombrie 2008 relatează destinul tragic al unei tinere nigeriene, Hadijatou Mani, de 24 de ani. Fiică de sclavi, din centrul Nigerului, la 12 ani a fost vândută pentru 500 dolari unui stăpân care o exploata nu numai pentru treburile casei ci și ca sclavă sexuală. A intrat în istoria țării sale câștigând procesul contra fostului ei stăpân la Curtea de Justiție a Comunității Economice a Statelor Africii de Vest. Este un caz izolat de victorie în justiție!

În același ziar din 21 februarie 2009 o altă sclavă își povestește viața distrusă. În urmă cu șase luni Barakatou a întâlnit din întâmplare un membru al Organizației Non-Guvernamentale mauritaniene SOS-esclave, care a ajutat-o și a găzduit-o. Pentru ea noțiunea de libertate nu prea mai are sens : nu are un trecut propriu, nu are altă identitate decât cea a stăpânului, nu-și cunoaște părinții, nici frații, nici surorile. Barakatou încearcă cu disperare să devină autonomă, dar fără ajutorul organizației SOS-esclave ar fi plecat deja la fostul stăpân sau ar fi devenit prostituată. Nu își cunoaște nici vârsta. Crede că are „între 40 și 50 de ani”. Avea 5 sau 6 ani când a fost separată de mama ei și dată ca servitoare unei familii bogate de mauri mauritanieni. Maurii, sau „Arabii albi” sunt minoritari, dar dețin toate pârghiile puterii în Mauritania. Exercită o supremație absolută asupra compatrioților de rasă neagră, Negro-Africani și în special asupra haratinilor (sclavi și urmași de sclavi) casta cea mai de jos din ierarhia socială a Mauritaniei.

În Mauritania sclavia a fost abolită oficial ultima dată în 1981, însă există peste 100.000 de sclavi și se spune că funcționează chiar târguri de sclavi, ca în Sudan. Una dintre cauzele persistenței sclaviei este și faptul că sclavul este solidar cu stăpânul său. „El vede în stăpân un protector și își imaginează că face parte din familie. Deseori este gata să-și apere stăpânul chiar cu prețul vieții, cum ar face-o un câine” spune Boubacar Messaoud președinte și fondator al Organizației SOS-esclave, fost și el sclav. Neavând nici mijloacele, nici forța de a rupe lanțurile sale mentale sclavul se resemnează cu soarta sa. El o face cu atît mai mult cu cât mama sa l-a învățat din copilărie ”să se supună, să-l iubească și să-l respecte pe stăpân”. Același Boubacar Messaoud spune că islamul trage greu în balanță. ”Paradisul tău depinde de supunerea ta în fața stăpânului” aude sclavul încă de la naștere. A te revolta,înseamnă să te opui destinului tău, adică lui Alah și riști excluderea din comunitatea ta.

Conform datelor aproximative cunoscute, mai există încă 27 milioane de sclavi (în sensul clasic) în întreaga lume.

Gândire ”subțire”, modernă

În mod normal, cele două situații, Tribunalele islamice în Canada și sclavia în secolul XXI, ne trezesc cel puțin  uimire, dacă nu dezaprobare. Cum se poate? Căutând oameni revoltați pe Internet, am izbucnit în râs citind o întrebare drăguță: cu cât este mai obscenă burka (voalul islamic) decât plaja de nudiști? Apoi am încercat să răspund la întrebare și m-am încurcat. Cu plaja pentru nudiști, sau cu localități întregi pentru nudiști pe plaje exotice mă obișnuisem, că am fost admonestat de atâtea ori că sunt învechit și retrograd încât îmi pun serios problema de ce ministrul turismului și mediului nu umblă gol pușcă, dar în pantofi cu toc înalt…

Lăsând oamenii să se îmbrace cum pot, rămâne întrebarea: de ce eu mă revolt la burka, iar musulmanul se revoltă(?) la femeia goală? Mi-am propus o soluție amiabilă: diferențe culturale. Și brusc s-a deschis Cutia Pandorei pe care scria Relativism cultural. Am pus mâna pe carte și am început să mă informez. Și am aflat că fiecare cultură este o lume aparte și nu am dreptul să judec o cultură diferită de a mea cu uneltele pe care le aduc din cultura mea. Am încercat să fac pe Robinson în insula islamistă, cu unelte de studiu construite pe loc, în mers. Vrând, nevrând am intuit că femeia este inferioară bărbatului, că vorba românului, ăsta este ”un obicei strămoșesc” și m-am simțit mai bine, chiar mai bărbat! Să știți că nici ideea de sclavie nu este chiar atât de rea! Coranul nu o interzice în mod formal, pentru că Profetul a trăit într-o lume în care prizonierii de pe câmpul de bătaie deveneau ”în mod logic” sclavi. Sclavie propriu zisă n-aș putea spune că există pentru că stăpânul sclavului îl poate elibera pe acesta dacă vrea. Califul Omar ibn al-Khattab (sec. VII) a întrodus o lege care interzicea punerea în stare de sclavie a unui musulman. El a făcut diferența între credincioși și necredincioși.

În general oamenii superiori au nevoie de mână de lucru. Iar dacă este interzis să iei din ograda credincioșilor, cauți necredincioși. Dacă este război, cu atât mai bine, dar o captură se poate face și mai simplu pe timp de pace cu o expediție de antrenament a castei războinice, o razzia. Existau două ”bazine” bogate în pradă: Africa neagră și Europa albă. Bogăția bazinului african a condus la un comerț de sclavi înfloritor pentru arabi, iar mai târziu, după cucerirea Africii din Nordul Saharei și a Spaniei, pentru arabii mauri. Începând cu secolul XVI filierele musulmane africane au livrat ”la cheie” materialul uman necesar pentru muncile de pe plantații și pentru America de Nord și Sud. Despre filiera europeană a sclaviei poate voi vorbi altă dată pentru că etimologia cuvântului ”sclav” are cumva legătură cu Europa. În Evul Mediu târziu la Veneția majoritatea sclavilor erau din Balcani, dintr-o regiune numită ”Esclavonia”, apoi ”Slavonia” și care azi se numește Croația. Dar să nu divagăm.

Era vorba de judecăți formulate în mod inevitabil cu uneltele aparținând unei anumite culturi. Contra argumentului că nu am voie să judec alte culturi decât cu uneltele provenite din acea cultură, am invocat Drepturile omului și cetățeanului formulate cu mare tam-tam în 1789 și reformulate în 1949 după al doilea Război mondial. Am decis să uit că în 1789 nici nu s-a uscat bine cerneala de pe document și a început teroarea (1792), iar în 1949  URSS semna declarația cu mâinile pline de sânge nevinovat vărsat acasă și în ”Lagărul Socialist”.

Evident, nu aveam ce să judec. Căutam doar un temei pentru a crede că omenirea la o scară acceptabilă poate accepta că există un sistem de valori care are valabilitate și peste frontierele culturale. Altfel dreptul internațional, Tribunalul Penal Internațional nu au nici o bază reală de existență, iar Organizația Națiunilor Unite trebuie desființată. Relativismul cultural și în consecință cel moral nu îmi dau nici o șansă de a impune un sistem de valori bun sau rău, o lege construită pe acest sistem, așa că mă aflu la cheremul oricui care vrea să-și pună cortul în curtea mea, care vrea să-și bată joc de Dumnezeul meu, de istoria mea, cu singura condiție ca el să fie de altă culoare, altă religie, altă cultură…

Europenii, artizanii relativismului cultural și a celorlalte relativisme și-au anulat singuri orice șansă ca Drepturile Omului și Cetățeanului să le dea și lor dreptate. Așa ne trebuie dacă nu am lăsat cărturarii să păzească comoara adevărurilor perene ci i-am amăgit să coboare în Agora și să fie ”angajați”, adică mercenari. Cu ajutorul acestor mercenari oricine poate comanda cele mai năstrușnice adevăruri. Și le va primi cu instrucțiunile de utilizare, adică cu ideologia convenabilă atașată.

Deci nu cereți să luăm poziție față de situația sclavilor din lume. Ne pare rău, eventual, dar ce să-i faci dacă totul se petrece în altă cultură unde s-ar putea ca sclavii să nu aibă dreptate?

O parte din documentația privind tribunalele islamice se află la adresele:

  1. Vida Amirmokri, ”Le débat sur les tribunaux islamiques – Va-t-on permettre l’application d’un  système répressif à l’endroit des musulmanes au Canada?”,  17 décembre 2004,

http://www.ledevoir.com

  1. Élaine Audet,  ”Des groupes musulmans dénoncent le relativisme culturel d’une certaine gauche”,  Mis en ligne sur Sisyphe.org, le 3 mars 2005,
  2. Marion Boyd, ”Dispute Resolution in Family Law:  Protecting Choice, Promoting Inclusion December 2004”,

http://www.attorneygeneral.jus.gov.on.ca/english/about/pubs/boyd/executivesummary.pdf

Referitor la ”sclavia clasică” :

  1. Esclavage dans le monde arabo-musulman, Wikipédia, l’encyclopédie libre
  2. 2. Alban Dignat, ” 622 au XXe siècle, L’esclavage en terre d’islam”,

http://www.anti-imperialisme.com/622-au-xxe-siecle-lesclavage-en-terre-dislam

Ioan Soran

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s