Cardinalul Joseph Ratzinger despre Libertate și Adevăr

DESPRE LIBERTATE ȘI ADEVĂR

Iată două noțiuni care au o carieră milenară. Două noțiuni al căror sens este mereu definit, redefinit, deturnat. Două noțiuni care corespund unor valori esențiale pentru evoluția și supraviețuirea umanității. În numele lor se pot purta războaie, cu ajutorul lor poate fi adusă bunăstarea și dezvoltarea. Nu te poți preface că nu te interesează. Și trebuie să te intereseze fie că ești în lanțuri, fie că ții în mâna ta biciul, fie că trăiești într-o comunitate care funcționează bine deși nu știi exact de ce.
Existența milenară a noțiunilor a fascinat mințile cele mai luminate ale omenirii care au căutat să înțeleagă cum pot fi folosite aceste noțiuni în folosul omului. Nici azi nu a încetat tălmăcirea și răstălmăcirea lor.
În paginile postate pînă acum s-a vorbit despre libertate și felul în care este ea înțeleasă, dar noțiunea nu a fost analizată. Îmi face plăcerea să pot aduce la cunoștința dumneavoastră o părere foarte competentă: părerea Cardinalului Joseph Ratzinger, actualul Papă Benedict XVI. Textul eseului a fost publicat în 1995 în revista catolică internațională COMMUNIO (în germană), iar ulterior în mai multe limbi. În vremea aceea Cardinalul Joseph Ratzinger era prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței.
Pentru a aduce traducerea eseului la o formă ușor de urmărit și pentru a nu altera din greșeală sensul anumitor pasaje, am copiat practic o bună parte a traducerii textului integral folosind între fragmente cât mai puține propoziții sau fraze de legătură scrise de mine. Cei care doresc textul integral al traducerii, îl pot obține scriindu-mi pe adresa soran.ioan@gmail.com
Textul original în limba germană este accesibil simplu, căutând pe Google cuvintele Freiheit und Wahrheit sau folosind adresa

http://ivv7srv15.uni-muenster.de/mnkg/pfnuer/Freiheit-u-Wahrheit.html
La fel textul englez: Google Truth and Freedom sau http://www.ewtn.com/library/theology/truefree.htm
Textul francez este o traducere puțin neglijentă, dar bună: Google Liberte et Verite sau http://www.la-croix.com/illustrations/Multimedia/Actu/2009/4/15/communio.pdf

Cardinal Joseph RATZINGER
LIBERTATE ȘI ADEVĂR

I. FORMULAREA PROBLEMEI
II. PROBLEMATICA ISTORIEI LIBERTĂȚII MODERNE ȘI NOȚIUNEA DE LIBERTATE
III. LIBERTATE ȘI ADEVĂR
1. Cu privire la natura libertății umane
2. Libertate și responsabilitate
3. Adevărul umanității noastre
IV. SUMARUL REZULTATELOR
V. NOTE

I. FORMULAREA PROBLEMEI

Expunerea începe cu o caracterizare a modului în care este percepută libertatea în conștiința actuală a umanității: ca bine suprem, căruia îi sunt subordonate toate celelalte bunuri. Legislația dă prioritate libertății față de restul valorilor, acțiunea politică favorizează mereu libertatea, iar religia nu se poate pune în valoare decât ca factor de eliberare pentru om și umanitate. În aceste condiții, conceptul de adevăr este privit cu neîncredere deoarece foarte des afirmarea adevărului a fost o cale de a oprima libertatea.
Ce credem cu adevărat când glorificăm libertatea și o plasăm în vârful scării noastre valorice? Ceea ce este conținut în general în cerința de libertate a fost exprimat foarte corect de către Marx când și-a descris visul său de libertate. În societatea comunistă va fi posibil ” a face un lucru azi, altul mâine, să vânezi dimineața, să pescuiești după masa, seara să faci zootehnie, să te dedici criticii după cină, exact cum ai pofta”[1]. Chiar asta înțelege prin libertate simțul mediu care nu reflectează: dreptul și posibilitatea de a face tot ce dorim și de a nu face ceea ce nu vrem. Altfel spus, libertatea ar însemna că voința individuală este singura normă de acțiune, că voința poate voi totul și are posibilitatea de a realiza tot ce a vrut. Asta dă naștere la o serie de întrebări: în ce măsură voința este cu adevărat liberă? În ce măsură este ea rațională? Și apoi: o voință nerațională este cu adevărat o voință liberă? O libertate nerațională este cu adevărat libertate? Este cu adevărat un bine? Definiția libertății ca posibilitate de a vrea și de a face ce a fost voit nu trebuie completată oare printr-o relație cu rațiunea, cu întreaga persoană umană, pentru ca ea să nu devină tirania iraționalului?
Seducția exercitată de marxism provine din pretenția lui că poate conduce omenirea spre o lume nouă a libertății și a omului liber, că poate reduce Împărăția lui Dumnezeu la o veritabilă împărăție a omului. Prăbușirea comunismului real în statele est-europene nu a anihilat total asemenea speranțe, care supraviețuiesc ici și colo căutând noi forme de existență. În măsura în care prăbușirea politică și economică nu a fost însoțită de o reală înfrângere intelectuală, problema ridicată de marxism rămâne o problemă departe de a fi fost rezolvată.
Cu toate acestea, superioritatea morală aparentă a sistemului liberal în politică și economie nu produce nici un entuziasm. Este prea mare numărul celor care nu au parte de fructele acestei libertăți, sau chiar al celor care pierd orice libertate. Necazul este că naufragiul concepției sovietice despre lume și incapacitatea capitalismului de a împlini toate așteptările oamenilor au provocat sfârșitul iluziilor secolului Luminilor, adică distrugerea soclului intelectual pe care se sprijinea dezvoltarea europeană. Despre urmările acestui colaps al încrederii, filozoful polonez Andrzej Szczypiorski spune: ” Am intrat într-o epocă remarcabilă, necunoscută până azi, o epocă a uniformității dezvoltării. Și dintr-o dată s-a dovedit – pentru prima dată în istorie – că există doar o singură rețetă, un singur drum, un singur model și o singură modalitate de modelare a viitorului. Iar oamenii au pierdut credința într-un înțeles al acestor transformări. Ei au pierdut și speranța că lumea s-ar putea transforma și că s-ar merita să o schimbi… Însă absența actuală a unei alternative pune oamenilor noi întrebări. Prima întrebare: dar dacă în fond, Vestul nu a avut dreptate? A doua întrebare: dacă Vestul nu a avut dreptate, cine avea dreptate?. Deoarece nimeni în Europa nu crede cu adevărat că comunismul a avut dreptate, apare a treia întrebare: dar dacă nimeni nu are dreptate? Însă dacă este așa, toate bunurile gândirii secolului Luminilor nu mai au valoare… Poate că vechea mașină cu aburi a secolului Luminilor, după două secole de servicii loiale, fără probleme, s-a oprit sub ochii noștri și cu participarea noastră. Și vaporii se pierd în aer. Dacă asta este situația de fapt, perspectivele sunt destul de sumbre” [2].
Cardinalul Ratzinger afirmă că pentru a putea corecta traseul drumului modern spre libertate și adevăr trebuie să ne reîntoarcem la punctul de plecare și acolo să facem în mod concret corecția direcției. Eseul pus la dispoziția noastră este menit să ajute reflecția asupra problemei prin lumina aruncată asupra măreției și primejdiilor oferite de drumul pe care a apucat-o modernitatea.

II. PROBLEMATICA ISTORIEI LIBERTĂȚII MODERNE ȘI NOȚIUNEA DE
LIBERTATE

Cardinalul consideră că primul eveniment marcant al acestui drum spre libertate este publicarea pamfletului lui Luther ”Despre libertatea unui creștin”, deoarece acest apel la libertate a pus în mișcare o adevărată avalanșă care a făcut din scrierile unui călugăr o mișcare de masă ce a schimbat fundamental fața lumii medievale. Era vorba de libertatea conștiințelor față de autoritatea Bisericii, de libertatea interioară a oamenilor în general. Nu normele comunitare sunt cele care-l salvează pe om, ci credința sa profund personală în Cristos. Faptul că brusc sistemul de reguli al Bisericii medievale nu mai conta, a fost simțit ca un formidabil salt spre libertate.
Această mișcare de eliberare a rămas totuși circumscrisă sfereri bisericești. Când această mișcare a devenit, datorită războaielor țărănești și mișcării baptiste, o mișcare cu program politic, Luther s-a opus personal, cu tărie. În domeniul politic, puterea temporală (laică) a ieșit întărită datorită creării bisericilor de stat și a bisericilor locale. În lumea anglo-saxonă bisericile libere vor rupe acest amestec de putere religioasă și putere politică devenind precursoarele unei noi configurații istorice care va deveni în faza a doua a dezvoltării, mișcarea iluministă. Întreaga mișcare iluministă este voința de emancipare, în sensul lui Kant sapere aude – îndrăznește să-ți folosești rațiunea proprie.
Însă această orientare fundamentală a Iluminismului a fost tradusă în faptă prin filosofii sociale și programe politice diferite, chiar opuse. Pot fi distinse două curente: pe de-o parte curentul anglo-saxon, cu o orientare predominantă spre drepturile naturale și înclinația spre democrația constituțională ca unic sistem de libertate realistă. În partea opusă a spectrului este abordarea radicală a lui Rousseau care vizează în final autarhia completă, suprimarea totală a puterii.
Ideile de bază ale primului curent pot fi rezumate astfel:
– De la creația lui, omul are drepturi care trebuie puse în aplicare pentru ca să domnească justiția,
– Libertatea nu este conferită omului din exterior. El are drepturi pentru că a fost creat liber.
Pe baza unor asemenea reflecții drepturile omului au devenit Magna Carta pentru mișcarea de eliberare modernă. Ideea drepturilor omului este înainte de toate o idee revoluționară care se opune absolutismului de stat, arbitrarului legii pozitive. Însă ea este și o idee metafizică: în ființa umană însăși se ascunde o exigență etică și juridică.
Această școală de gândire este specific modernă pentru că exigențele naturii contra puterilor existente sunt înainte de toate o afirmație a dreptului individului în fața instituțiilor. Elementul specific al Luminilor poate fi văzut în ideea că omul are drepturi în fața comunității, drepturi care trebuie protejate de către comunitate. Astfel instituția apare ca polul opus libertății, iar individul apare ca purtător al libertății, al cărui scop este deplina sa emancipare.
În acest loc concepțiile primului curent de gândire se apropie mult de concepțiile celui de-al doilea, care are însă o abordare mult mai radicală. În viziunea lui Rousseau, tot ce a fost creat de rațiune și voință se ridică contra naturii, o corupe și o contrazice.
Conceptul de natură la Rousseau este anti-metafizic, subordonat visului unei libertăți fără limite [4]. Idei similare se află și la Nietzsche care opune beția dionisiacă ordinei apolloniene și confirmă astfel opozițiile fundamentale ale istoriei religiilor. Legile rațiunii apărate de Apollon corup beția liberă, fără opreliști a naturii [5]. Klages a reluat tema cu ideea sa că spiritul este adversarul sufletului: spiritul nu este marele dar prin care se ajunge la libertate, ci este cel ce privează Originalul de pasiune și de libertatea sa [6].
Marxismul a urmat aceeași linie radicală: a criticat mereu libertatea democratică ca fiind o democrație aparentă și a promis o libertate mai bună, mai radicală. În viziunea Cardinalului Ratzinger două aspecte ale sistemului marxist par deosebit de importante în problematica libertății în lumea modernă și în privința libertății și adevărului.
1. Marxismul pleacă de la principiul că libertatea este indivizibilă și prin urmare ea nu există decât dacă este libertatea tuturor. Libertatea este legată de egalitate. Pentru ca să existe libertate, trebuie întîi să fie instaurată egalitatea. Asta înseamnă că pentru a ajunge la libertatea totală, sunt necesare renunțări la libertate. Solidaritatea tuturor celor care luptă pentru libertatea comună trece înaintea realizării libertății individuale. Dacă scopul final este libertatea individuală nelimitată, libertatea este pentru moment subordonată dimensiunii colective, egalității și prin urmare dreptul individului este acela pe care îl are colectivitatea.
2. La asta se adaugă presupunerea că libertatea particularului depinde de structura ansamblului, iar lupta pentru libertate nu este o luptă pentru drepturile individului ci pentru transformarea lumii și a structurilor sale. În fața întrebării cu ce ar semăna noua structură și prin ce mijloace raționale ar putea fi ea instaurată, marxismul și-a pierdut suflarea. De fapt, chiar un orb ar fi putut vedea că nici o structură construită nu permite o libertate totală, ci din contră pretinde renunțări la libertate. Însă intelectualii sunt orbi când este vorba despre construcțiile lor conceptuale. S-a recurs la fuga spre mitul că noua structură va creea un om nou – și efectiv numai cu oameni noi, total diferiți, se putea realiza promisiunea. Dacă caracterul moral al marxismului rezidă în exigența sa de solidaritate și în ideea de indivizibilitate a libertății, atunci anunțul unui om nou este în sine o minciună care paralizează orice elan moral. Adevărurile parțiale sunt subordonate unei minciuni, iar totalitatea este un eșec. Minciuna libertății anihilează elementele de adevăr. Dar libertatea fără adevăr nu este o libertate.
Autorul încheie această trecere în revistă a momentelor importante din istoria libertății prin expunerea trăsăturilor esențiale ale filosofiei libertății la Jean-Paul Sartre, poate cea mai radicală filosofie a secolului XX. Sartre vede libertatea omului ca blestemul său. În opoziție cu animalul, omul nu are ”natură”. Animalul își trăiește existența pe baza regulilor pe care le-a moștenit. El nu trebuie să se gândească ce vrea să facă cu viața lui. Dar ființa umană este nedeterminată. Este o intrebare deschisă. Ea trebuie să decidă singură ce vrea să înțeleagă prin ”umanitate” , ce vrea să facă cu această umanitate, ce formă vrea să-i dea. Omul nu are natură, el nu este decât libertate. El trebuie să-i dea vieții sale o direcție, însă el merge în gol. Această libertate absurdă este infernul omului. Ceea ce este pasionant în această gândire este că ea operează separarea radicală a libertății și adevărului: nu există nici un adevăr. Libertatea nu are nici o direcție, nici o măsură [7]. Însă această absență totală de adevăr, de orice legătură morală sau metafizică, această libertate absolut anarhică ca definiție esențială a omului, se dovedește a fi , pentru cel ce încearcă să o trăiască, nu ridicarea existenței pe cea mai înaltă treaptă, ci nimicnicia vieții, vidul absolut, chiar definiția blestemului. În această extrapolare a unui concept radical de libertate, din care Sartre a făcut o experiență trăită, devine clar că eliberarea de adevăr nu produce libertatea pură, ci o suprimă. Libertatea anarhică, concepută într-o manieră radicală nu eliberează, ci face din om o creatură ratată, o ființă absurdă.
De acum știm care este minciuna – cel puțin în legătură cu diversele forme de marxism de până acum. Însă nu știm încă ce este adevărul. Și temerile cresc: oare nu există absolut nici un adevăr? Oare în mod absolut, nu există dreptate și justiție? Trebuie oare să ne mulțumim cu simple măsuri de urgență? Poate nici acestea nu vor reuși, cum au demonstrat-o recent evenimentele din Balcani și din alte părți ale lumii? Scepticismul crește, bazele sale devin tot mai ferme. Însă noi nu trebuie să renunțăm la voința de a atinge absolutul.
Sentimentul că democrația nu este încă forma bună de libertate este un sentiment general și se răspândește tot mai mult. Nu putem elimina pur și simplu critica marxistă a democrației. Există în democrații foarte multe lucruri care funcționează prost, sau chiar nu funcționează. Dacă ar fi să le enumerăm am începe cu libertatea alegerilor, manipularea conștiințelor cu ajutorul banului, am trece la oligarhii și grupuri de interese care sunt uneori mai puternice decât parlamentul. În acest hățiș de forțe problema non-guvernabilității se pune din ce în ce mai amenințător. Voința fiecăruia de a se impune blochează libertatea ansamblului.
Flirtul cu soluțiile autoritare, fuga din fața unei libertăți incontrolabile, există. Tendințele anarhiste ale cererilor de libertate se întăresc pentru că formele ordonate de libertate comunitară nu mai satisfac. Marile promisiuni ale modernității n-au fost ținute, dar puterea lor de fascinație a rămas intactă. Se vede că problema politică, filosofică și religioasă a libertății a sfârșit prin a deveni un întreg fără soluție. Cine caută drumuri spre viitor, trebuie să aibă în vedere întregul și nu poate să se mulțumească cu soluții pragmatice superficiale.

III. LIBERTATE ȘI ADEVĂR

1. Cu privire la natura libertății umane

Punctul critic din istoria libertății în care ne aflăm, se datorează unui concept obscur și unilateral de libertate. Pe de-o parte conceptul de libertate a fost izolat și prin urmare falsificat: libertatea este un bun, însă este un bun numai în raport cu alte bunuri, cu care împreună formează o unitate indisolubilă. Pe de altă parte conceptul de libertate a fost restrâns la drepturile individuale de libertate, deposedând astfel conceptul de adevărul său uman. Cardinalul Ratzinger clarifică modul de a înțelege libertatea cu ajutorul exemplului oferit de problema avortului. În radicalizarea tendinței individualiste a Luminilor avortul apare ca un drept la libertate: femeia poate dispune de ea însăși. Ea trebuie să aibă libertatea de a aduce pe lume un copil sau de a se elibera de el. Ea trebuie să poată decide în ceea ce privește viața proprie și nimeni altul nu poate – ni se spune – să-i impună o normă restrictivă. Este dreptul la autodeterminare. Dar la avort, femeia ia o decizie care privește doar propria viață? Nu decide ea tocmai pentru altcineva, decizând că altuia nu-i poate fi recunoscut dreptul la libertate și acel spațiu al libertății care este viața trebuie să-i fie negat numai pentru că libertatea lui concurează cu libertatea ei? Întrebarea la care trebuie să răspundem este deci: în realitate, ce fel de libertate, cu ce drept, poate anula libertatea altuia chiar de la început?
Să nu se spună că problema avortului este un caz particular fără nici o legătură cu problema libertății în ansamblu. Nu, tocmai în acest exemplu se arată figura fundamentală a libertății umane, esența sa tipic umană. Căci despre ce este vorba? Ființa unui alt om este legată atât de strâns de ființa acestei persoane, mama sa, încât pentru moment nu poate exista decât într-o coexistență corporală cu mama sa, într-o unitate fizică cu ea. Totuși, această unitate nu suprimă alteritatea mamei și nu ne autorizează să contestăm identitatea sa distinctă. Desigur, a fi o ființă-sine în acest fel înseamnă a fi radical de la și prin altul. Învers, ființa altuia – mama – este transformată prin această coexistență într-o ființă-pentru care contrazice dorința sa proprie de a fi un sine independent și este astfel resimțit ca ceva opus libertății proprii. Trebuie adăugat că copilul chiar dacă se naște și forma sa exterioară a ființei-din și a ființei-cu se schimbă, ea rămâne mereu dependentă, mereu legată de o ființă-pentru. Bineînțeles, îl putem trimite într-un cămin și să-l încredințăm unei alte ființe-pentru, însă structura antropologică rămâne aceeași, el rămâne ceea ce este, o ființă-din care reclamă o ființă-pentru. Eu trebuie să accept limitele libertății mele, sau mai degrabă eu trebuie să-mi trăiesc libertatea nu ca o concurență, ci în spiritul unui sprijin reciproc. Dacă deschidem ochii, vedem că aceasta este adevărat nu numai pentru copil. Copilul în sânul mamei este în mod simplu o imagine foarte sugestivă a existenței umane în general. Adultul, nici el nu poate exista decât cu alții și prin alții și este mereu readus la aceea ființă-pentru pe care voia să o alunge. Mai exact, omul admite singur ființa-pentru a altora, așa cum s-a format în rețeaua de servicii, dar ar vrea ca el să scape de constrângerea acestei vieți ”prin” și ”pentru”, pentru a deveni complet independent, să poată face tot ce vrea el.
În fond, în spatele cerințelor radicale de libertate ale modernității stă în mod clar promisiunea: veți fi ca Dumnezeu. Chiar dacă Ernst Topitsch a crezut că poate afirma că nici un om rezonabil nu ar vrea azi să fie asemenea lui Dumnezeu, după o privire mai atentă trebuie să afirmăm exact contrariul: scopul implicit al mișcărilor moderne de eliberare este devenirea în sfârșit asemenea lui Dumnezeu, să nu depinzi de nimeni și de nimic, să nu fii limitat în libertatea ta de libertatea altuia. A fi complet liber, fără concurența unei alte libertăți, fără un ”prin” sau un ”pentru”, nu este imaginea unui dumnezeu, ci a unui idol. Eroarea inițială a acestei voințe radicale de libertate rezidă în ideea unei divinități concepută într-un mod pur egoist. . Dumnezeul veritabil este prin esența sa în întregime ființă-pentru (Tatăl), ființă-din (Fiul), ființă-cu (Spiritul Sfânt). Iar omul este imaginea lui Dumnezeu tocmai în ceea ce aceste ”din”, ”pentru” și ”cu” formează structura sa antropologică fundamentală. Acolo unde se încearcă eliberarea de acestea, omul nu se dirijează spre divinitate, ci spre dezumanizare, spre distrugerea ființei prin distrugerea adevărului.
Devine clar că libertatea este legată de o măsură, măsura în care realitatea este legată de adevăr. Libertatea oamenilor este o libertate împărtășită, o libertate în coexistența libertăților, care se limitează mutual și astfel se susțin reciproc. Libertatea trebuie să se măsoare prin ceea ce sunt eu, prin ceea ce suntem noi, altfel libertatea se autodistruge. Spunând acestea, suntem pregătiți să facem o corecție esențială a imaginii superficiale a libertății, imagine care este dominantă în prezent. Dacă libertatea umană nu poate exista decât ca o coexistență ordonată a libertăților, asta înseamnă că ordinea – dreptul – nu este un concept opus conceptului de libertate, ci este chiar condiția sa, un element constitutiv al libertății. Absența dreptului înseamnă absența libertății.

2. Libertate și responsabilitate

Cele de până acum pun o nouă întrebare: ce este un drept în conformitate cu libertatea? Cum trebuie să fie constituit dreptul ca el să fie un drept al libertății? Marea problemă a istoriei eliberării veritabile, adică problema corect formulată, este aflarea acestui drept. Vom încerca să ne apropiem de răspuns pornind de la realitățile istoriei. Dacă începem cu o comunitate mică ușor de observat, pornind de la posibilitățile și limitele ei putem afla care este ordinea care ar servi cel mai bine viața în comun a membrilor ei, astfel ca o formă comună de libertate să rezulte din viața lor împreună. Însă nici o comunitate mică nu este de sine stătătoare; ea are locul ei în cadrul unei ordini mai largi, care împreună cu alți factori determină esența ei. În timpul erei Statelor-națiuni, se pornea de la principiul că națiunea este forma de referință, că binele ei comun este criteriul libertății comune. Evenimentele secolului XX au arătat suficient de clar că nu putem să ne mulțumim cu acest punct de vedere. Sf. Augustin spune că un stat care nu se determină decât în raport cu interesele comune și nu prin justiție, din punctul de vedere al justiției adevărate nu este structural diferit de o bandă de hoți bine organizată. În fond, o bandă de hoți consideră ca propria măsură bunul bandei, independent de binele altora. Libertatea garantată în acest mod are în sine ceva din libertatea unui hoț. Nu este libertatea adevărată, libertatea cu adevărat umană. În căutarea criteriului corect trebuie să luăm în considerație întreaga umanitate și – asta este din ce în ce mai clar – nu numai umanitatea de azi ci și cea de mîine.
Criteriul dreptului veritabil nu poate fi decât binele tuturor, binele în sine. Plecând de aici, Hans Jonas a propus conceptul de responsabilitate ca un concept central al eticii [8]. Aceasta înseamnă că pentru a putea fi bine înțeleasă, libertatea trebuie gândită mereu în raport cu noțiunea de responsabilitate. Din acest motiv Istoria eliberării nu se poate desfășura decât ca istorie a unei responsabilități crescânde. Dacă responsabilitatea este un răspuns la adevărul ființei umane, atunci putem spune: adevăratei istorii a eliberării îi aparține purificarea continuă a Adevărului. În purificarea fiecăruia și în purificarea instituțiilor prin acest adevăr constă adevărata istorie a eliberării.
Principiul responsabilității fixează un cadru care trebuie completat cu un conținut. Fără îndoială este logic, chiar necesar în situația noastră prezentă, să se caute bazele comune ale tradițiilor etice ale diverselor religii și culturi. Un astfel de demers este foarte potrivit și important, însă limitele tentativei sunt evidente. Acestui minim de etică distilat plecând de la marile religii mondiale, îi lipsește caracterul coercitiv, autoritatea interioară de care are nevoie etica. În ciuda tuturor eforturilor îi lipsește și evidența rațională, care în ideea autorilor (Hans Küng, Joachim Fest) ar putea și ar trebui să înlocuiască autoritatea. Îi lipsește și caracterul concret, care face o etică operatorie cu adevărat.
Oricât de relevant ar fi în principiu conceptul de responsabilitate, rămâne mereu deschisă întrebarea: cum putem noi recunoaște ce este bine pentru toți, și ce este bine nu numai pentru azi , ci la fel de bine și pentru mâine?. Un pericol dublu ne pândește aici. Pe de-o parte există riscul de a cădea în consecvențialism, ceea ce Papa Ioan-Paul II critică pe drept cuvânt în enciclica sa morală (VS, nn. 71-83) [11]. Omul se depășește pur și simplu pe sine dacă crede că poate evalua întregul spectru de consecințe ale acțiunii sale și le face normă a libertății sale. Procedând astfel sacrifică prezentul viitorului, riscând să eșueze chiar în construirea viitorului. Pe de altă parte, există întrebarea: cine decide ce ne poruncește responsabilitatea noastră? Când adevărul nu mai este văzut în contextul unei adoptări inteligente a marilor tradiții ale credinței, el este înlocuit prin consens. Însă întrebăm încă o dată: consensul cui? Răspunsul obișnuit este: consensul celor capabili să producă un argument rațional. Deoarece este imposibil să ignori aroganța elitistă a unei astfel de dictaturi intelectuale s-a spus că cei capabili de un argument rațional ar trebui să se angajeze în susținerea celor ce nu sunt capabili de un argument rațional. Acest fel de gândire inspiră puțină încredere. Fragilitatea consensului și ușurința cu care într-un anumit climat intelectual grupuri partizane pot susține afirmația că ar fi singurii reprezentanți de drept ai progresului și ai responsabilității, sunt lucruri care sar în ochii oricui.

3. Adevărul umanității noastre

Problema raportului dintre responsabilitate și libertate nu poate fi tranșată printr-o simplă analiză a consecințelor. Trebuie să revenim la ideea conform căreia libertatea umană este o libertate în coexistența libertăților. Numai așa este adevărată, conformă cu condiția umană. Asta înseamnă că nu trebuie să caut să introduc din exterior elemente care să corecteze libertatea individului. Altfel Libertatea și Responsabilitatea, Libertatea și Adevărul vor fi într-o perpetuă opoziție, deși ele nu sunt. Dacă este înțeleasă corect, realitatea individuală în sine include și referiri la întreg și la alții. De aceea putem spune că există un adevăr comun, care se găsește în fiecare om al umanității, ceea ce tradiția a numit ”natura” omului. Credința în creație ne permite să spunem, mai exact, că există o idee divină despre ”om”, iar sarcina noastră este să răspundem acestei idei. În această idee, libertate și comunitate, ordine și grijă pentru viitor, formează toate un întreg.
Responsabilitatea ar însemna astfel să trăim ființa noastră ca un răspuns la ceea ce suntem în adevăr. Acest adevăr al omului în care binele tuturor și libertatea sunt indisolubil legate una de alta, este exprimat în tradiția biblică prin Decalog, care de altfel coincide din multe puncte de vedere cu marile tradiții etice ale altor religii. Decalogul este în același timp autoprezentarea lui Dumnezeu și explicarea ființei umane, manifestarea adevărului său făcută vizibilă în oglinda divinității, pentru că omul nu poate fi înțeles plenar decât pornind de la Dumnezeu. A trăi Decalogul înseamnă a trăi propria asemănare cu Dumnezeu, să răspunzi la adevărul ființei noastre și astfel să faci bine. Sau pentru a spune altfel: a trăi Decalogul înseamnă a trăi divinitatea omului și aceasta este exact definiția libertății: uniunea ființei noastre cu ființa divină și armonia rezultantă a tuturor cu toți [12].
Pentru a înțelege bine această afirmație mai trebuie adăugată o remarcă. Orice cuvânt uman semnificativ pătrunde într-o profunzime mai mare, dincolo de ceea ce vorbitorul este imediat conștient că spune: în ceea ce spune se află totdeauna un exces de ”nespus”, care permite cuvintelor să crească odată cu trecerea veacurilor. Iar dacă asta este adevărat pentru discursul uman, cu atât mai vârtos este adevărat pentru Cuvântul care vine din profunzimea divină. Decalogul nu este niciodată înțeles odată pentru totdeauna. În situații succesive, schimbătoare, unde responsabilitatea este exercitată istoric, Decalogul apare mereu în altă perspectivă și mereu se deschid noi dimensiuni ale semnificației sale. Omul este condus în plinătatea adevărului, adevăr care nu poate în nici un fel să fie născut într-un singur moment istoric (Ioan 16:12f). Pentru creștini explicația dată în Cuvântul, Viața, Patima și Învierea lui Cristos este explicația decisivă în care se deschide o profunzime nebănuită anterior. De aceea ascultarea umană a Veștii Bune a credinței nu este receptarea pasivă a unei informații necunoscute, ci trezirea memoriei noastre îngropate și deschiderea capacităților noastre de înțelegere care așteaptă în noi lumina adevărului. O asemenea înțelegere este un proces activ la maximum, în care studiul strict rațional al criteriilor responsabilității noastre ajunge cu adevărat la final. Căutarea rațională nu este înăbușită, ci eliberată din spirala disperată în întuneric și repusă pe drumul său. Dacă Decalogul, desfăşurat în înţelegerea raţională, este răspunsul la cerințele intrinsece ale esenței noastre, atunci el nu este contragreutatea libertății noastre ci din contră, forma sa reală. El este fundamentul oricărui drept la libertate și forța eliberatoare veritabilă a istoriei umane.

IV. SUMARUL REZULTATELOR

Poate că vechea mașină cu aburi a secolului Luminilor, după două secole de servicii loiale, fără probleme, s-a oprit sub ochii noștri și cu participarea noastră. Și vaporii se pierd în aer.” Am început reflecția noastră cu diagnosticul pesimist al lui Szczypiorski. Funcționarea acestei mașini nu a fost însă fără probleme. Este suficient să ne gândim la cele două războaie mondiale și la dictaturile secolului nostru. Trebuie însă subliniat că nu este absolut necesar să respingem în totalitate și ca atare moștenirea Secolului Luminilor, să o punem în raftul mașinilor uzate. Ceea ce se pare că este cu adevărat necesar este să corectăm traseul evoluției libertății în trei puncte esențiale, care vor rezuma reflecțiile eseului.
1. O înțelegere a libertății ca rezultat al unei eliberări prin dispariția normelor, continua extensie a libertății individuale, până la eliberarea totală de orice regulă, este o concepție falsă. Libertatea, ca să nu conducă la minciună și autodistrugere, trebuie să se orienteze spre adevăr, adică spre ceea ce suntem cu adevărat și ceea ce corespunde ființei noastre. Deoarece omul este o ființă-de la, o ființă-pentru și o ființă-cu, libertatea umană nu poate fi decât coexistența ordonată a libertăților. Dreptul nu este deci opusul libertății, el este condiția și constitutivul ei. Eliberarea nu consistă în abolirea progresivă a dreptului și a normelor, ci în purificarea noastră și într-o purificare a normelor astfel ca ele să facă posibilă coexistența libertăților umane.
2. Din adevărul ființei noastre rezultă un alt lucru: starea absolut ideală nu se va realiza niciodată în istoria umană, o ordine definitivă a libertăților nu va putea fi construită niciodată. Omul este mereu pe drum și este o ființă mărginită. În fața inechității evidente a ordinei socialiste și în fața tuturor problemelor de ordin liberal, Szczypiorski a pus o întrebare plină de îndoieli: s-ar putea să nu existe dreptate? Răspunsul nostru acum trebuie să fie că de fapt, ordinea absolut ideală a lucrurilor care este dreptul sub toate aspectele, nu va exista niciodată [13]. Oricine va pretinde că va exista, nu va spune adevărul. Dacă încrederea în progres nu este falsă din toate punctele de vedere, nu se poate spune același lucru despre mitul lumii eliberată în curând, în care totul va fi diferit, totul va fi bun. Noi nu putem construi niciodată decât ordini relative, care nu vor putea fi decât relativ juste. Însă trebuie cu certitudine să ne străduim să ne apropiem cât este posibil de dreptul veritabil. Din acest motiv trebuie să demitificăm conceptele care-l însoțesc, precum schimbarea și revoluția. Schimbarea nu este un bine în sine. Faptul că schimbarea va fi bună sau proastă depinde de conținutul său concret și reperele utilizate. Ideea conform căreia sarcina principală a luptei pentru libertate ar fi transformarea lumii, este un mit. În istorie vor fi mereu suișuri și coborîșuri. În ceea ce privește natura morală a omului, ea nu se desfășoară liniar, ci constă în repetiții. Sarcina noastră este să luptăm azi pentru o mai bună organizare a coexistenței oamenilor și pentru aceasta să apărăm bunurile câștigate, să învingem răul existent și să împiedecăm amestecul forțelor destructive.
3. Trebuie deasemenea să renunțăm la visul unei autonomii absolute și la visul autosuficienței rațiunii. Rațiunea umană are nevoie de sprijinul marilor tradiții religioase ale omenirii. Rațiunea va considera critic fiecare tradiție religioasă. Patologia religiei este boala cea mai periculoasă a spiritului uman. Ea există în religii, însă există cu certitudine și acolo unde religia ca atare este respinsă și unde se acordă valoare absolută binelui relativ. Sistemele atee ale Modernității sunt exemplele cele mai înspăimântătoare ale unei pasiuni religioase deturnată de la principiul ei, adică o boală mortală pentru spiritul uman. Acolo unde Dumnezeu este negat, libertatea nu este construită ci este privată de fundamentul ei și prin urmare este deformată [14]. Acolo unde tradițiile religioase cele mai pure și cele mai profunde sunt respinse, omul se separă de adevărul său, trăiește contra adevărului și își pierde libertatea. Nici măcar etica filosofică nu poate fi complet autonomă. Ea nu poate renunța la ideea de Dumnezeu, nici la ideea unui adevăr al ființei având un caracter etic [15]. Dacă nu există un adevăr al omului, omul nu are libertate. Singur adevărul te face liber.

V. NOTE

1 K. Marx/F. Engels, Werke. 39 Bde. Berlin 1961-71, Bd. 3, S. 33; zit. n. K. Löw, Warum fasziniert der Kommunismus? Köln 1980, S. 65.
2 Ich zitiere nach dem Manuskript, das bei den Hochschulwochen zu erhalten war.
3 Vgl. zum Ganzen z.B. E. Lohse, Martin Luther. München 1981, S. 60f.; 86ff.
4 Vgl. D. Wyss, Zur Psychologie und Psychopathologie der Verblendung: J.J. Rousseau und M. Robespierre,
die Begründer des Sozialismus, in: Jahres- und Tagungsbericht der Görres-Gesellschaft 1992, S. 33-45; R.
Spaemann, Rousseau — Bürger ohne Vaterland. Von der Polis zur Natur. München 1980.
5 Vgl. P. Köster, Der sterbende Gott. Nietzsches Entwurf übermenschlicher Größe. Meisenheim 1972; R. Löw,
Nietzsche Sophist und Erzieher. Weinheim 1984.
6 Vgl. Th. Steinbüchel, Die philosophische Grundlegung der christlichen Sittenlehre I,1. Düsseldorf 31947, S. 118-132.
7 Vgl. J. Pieper, Kreatürlichkeit und menschliche Natur. Anmerkungen zum philosophischen Ansatz von
J.P. Sartre. in: Ders., Über die Schwierigkeit, heute zu glauben. München 1974, S. 304-321.
8 H. Jonas, Das Prinzip Verantwortung. Frankfurt a.M. 1979.
9 J. Fest, Die schwierige Freiheit. Berlin 1993, bes. S. 47-81; S. 80 kommentiert er zusammenfassend Küngs
Weltethos so: »Je weiter die nicht ohne Zugeständnisse erreichbaren Übereinstimmungen getrieben werden,
desto dehnbarer und folglich ohnmächtiger müssen zwangsläufig aber auch die ethischen Normen werden, bis
das Projekt schließlich auf bloße Bekräftigung jener unverbindlichen Sittlichkeit zuläuft, die gerade nicht das
Ziel, sondern das Problem ist.«
10 Eindringlich dazu J. Pieper, Schriften zum Philosophiebegriff, Bd. 3, hrsg. v. B. Wald. Hamburg 1995, S. 300-323 sowie S. 15-70, bes. 59ff.
11 Veritatis splendor, Nr. 71-83.
12 Vgl. Katechismus der katholischen Kirche, Nr. 2052-2082.
13 Vgl. die Konzilskonstitution Gaudium et spes, Nr. 78: … numquam pax pro semper acquisita est …
14 Vgl. J. Fest, a.a.O., S. 79: »Keiner der Appelle, die ihm gelten, weiß zu sagen, wie er ohne Jenseits leben kann und ohne Furcht vor dem Jüngsten Tag, und doch Mal um Mal wider die eigenen Interessen und Begierden zu handeln vermag«; vgl. auch L. Kolakowski, Falls es keinen Gott gibt. München 1982.
15 Vgl. J. Pieper, a.a.O.

Ioan Soran

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s