A APĂRUT NEVOIA DE A SALVA EUROPA? O PUTEM SALVA ?

Întoarceți-vă  spre  voi. Fiți voi înșivă. Descoperiți-vă originile. Redați viața rădăcinilor voastre.

Ioan Paul al II-lea, 9 noiembrie 1982, Santiago de Compostela

Este azi Europa în pericol, când 27 de state lasă impresia că fac scut în fața Casei Europene? Ei bine, este în pericol deoarece dușmanul Europei stă la masă cu conducătorii ei și le dictează legi sau comportamente care sărăcesc Europa și vor să o separe de rădăcinile care i-au permis dezvoltarea și din care își mai trage și azi seva. Cum altfel poate fi interpretată absența oricărei referiri la creștinism, iudeo-creștinism, sau la patrimoniul religios al Europei din proiectul Constituției europene?

Cum s-a ajuns în redactarea Preambulului Constituției europene, la substituirea ilicită a premisei agnostice cu principiul militant al laicității? Domnul Patapievici [1] explică cu umor că aroganța principiului orwelian al ”preferinței democratice” în care unii sunt mai egali decât alții a făcut posibilă preferința pentru constituțiile franceză și italiană, lăsând în umbră alte tradiții constituționale, la fel de respectabile, precum cea britanică, germană, greacă, daneză, malteză, ori poloneză. În acest moment, fără să vreau, îmi amintesc că nu de mult timp Franța se autointitula ” la fille bien aimée de l´Eglise”, iar Italia nu cred că face prea multe parale fără fluxul turistic spre Vatican și vestigiile artei creștine de pe teritoriul ei. Poate ar fi bine să uit că majoritatea papilor Bisericii Catolice au fost italieni…

Îndrăzneala este justificată însă de situația ”din teren”. Conform [2], în anul 2001 în Franța numai 10% dintre persoanele având vârsta cuprinsă între 18–34 ani declară că religia are importanță pentru ele. În 1998 INSE (Institut National de la Statistique et des Études économiques)  a demonstrat că absența sentimentului religios al francezilor a trecut între anii 1987 și 1996 de la 22% la 25%. Dacă în 1948 erau hirotonisiți anual 1760 de preoți, în 1996 cifra a scăzut la 128 de hirotonisiri anuale!

La nivel european diversele date statistice pot crea un tablou complet al micșorării influenței creștinismului în viața socială a europenilor. Ce pierde Europa prin aceasta? Răspunsul simplu ar fi că pierderea constă în dispariția reperelor morale. Importanța reperelor morale bazate pe valorile morale creștine poate fi demonstrată. Dar este suficient să priviți în jur la deruta tinerilor și a celor ”cu experiență de viață” pentru a vedea că valorile la modă azi nu aduc nici fericirea, nici nu fac posibilă o viață agreabilă la nivelul societății actuale.

În ultimul capitol (Morala, această verigă lipsă) al cărții sale ”Corectitudinea morală: căutăm cu disperare valori” [3], Jean Sévillia atrage atenția asupra perturbărilor din ultimii patruzeci de ani și asupra urmărilor produse la nivelul mentalităților.

O societate în care jumătate din tineri se droghează și se distrează uitându-se la filme porno este una dereglată. O societate în care familiile se destramă atât de repede este una dezechilibrată. O societate în care indivizii pierd obiceiul să se mai trezească de dimineață pentru că nu au de lucru nu este prea sănătoasă. O societate în care putem fi agresați urcând într-un tren nu funcționează. O societate care renunță să mai inculce valorile sale străinilor pe care îi primește trăiește într-o stare de confuzie mentală. O societate care nu mai are încredere în cei care o conduc renunță să mai fie stăpână pe destinul ei. O societate care nu mai posedă norme împărtășite de toți este lipsită de un limbaj comun. <Barbaria, observă filozoful Guy Coq, nu apare neapărat în timpul perturbărilor care sar imediat în ochi. La fel de îngrijorătoare sunt fenomenele de degradare a modului nostru de a fi în lume. Facem pași mărunți, putem să n-o considerăm ceva prea grav, numai că barbaria poate să apară în timpul unuia din acești pași mărunți>

Mă simt derutat de evoluția semnalată mai sus, prezentă aproape oriîncotro îți arunci privirea, deoarece am în minte o Europă eroică ce a provocat căderea comunismului, o Europă decisă (parcă) să înlăture nu numai tancurile aproape ruginite ale rușilor ci și robia spirituală provocată de comunism. Nu pot să uit că au fost mulți oameni care l-au crezut și au urmat îndemnul Papei Ioan Paul al II-lea: ”Nu vă fie frică!” Pentru mine era clar că papa s-a adresat tuturor, nu numai catolicilor, sau polonezilor. Dar, de ce lipsa fricii nu a însemnat  revenirea la acele valori care își au rădăcina în valorile europene izvorâte din creștinism? Am învins, sau am asistat doar la o prăbușire care venea oricum, chiar dacă stăteam cu mâinile în sân? Nu cred, pentru că până azi nu cunosc (mă refer numai la mine) vreun exemplu de cedare a puterii fără luptă. Cum rămâne cu cei care nu s-au temut și au stat în închisori? Au fost ei doar țapii ispășitori pentru un discurs inofensiv care nu transmitea nici un mesaj? Deceniul opt al secolului XX a găzduit doar coincidența activității inofensive comunismului a lui Ronald Wilson Reagan, a baronesei Margaret Hilda Thacher și a lui Karol Jozef Wojtyla? De ce prăbușirea Cortinei de Fier nu a produs renunțarea la sloganurile  lui mai 1968?

Este adevărat că evenimentele aflate sub umbrela lui mai 1968 nu au fost orientate contra Uniunii Sovietice (din contră!) ci au voit să însemne abolirea unui ideal moral conservator (religie, patriotism, respect pentru autoritate) și acceptarea unui ideal moral lipsit de constrângeri, o adevărată revoluție sexuală, în măsura în care aceasta este coordonata esențială a libertății. Pe de altă parte, ariile geografice implicate în cele două evenimente nu au coincis și se poate spune că nici domeniile culturale implicate în cele două procese nu au coincis și nu coincid nici acum. Sunt unii care văd în situația de azi o victorie a Vestului libertin și consumerist, asupra unui Răsărit (foarte vag definit) cu idei mai așezate, un Răsărit încins bine cu curmeiul muncii în zadar, cu capul plecat în fața autorității, înșirat la coada la care s-a băgat răsplata jertfei patriotice. Că la orice coadă serioasă se cârtește, este de la sine înțeles…

Ar trebui să mă intereseze mai puțin cum s-a ajuns la această tablă de valori care guvernează comportamentul și relațiile actuale între membrii societății. Ar trebui să spun doar că societatea este bolnavă, deci Europa (dacă mai ține cineva la această structură) este în pericol. Atât din cauza pierderii treptate a reperelor morale, cât și din cauza derutei și lipsei de coerență a acțiunilor pentru redresarea situației economice și rezolvarea problemelor sociale. Ca să nu mai vorbesc despre pericolul invaziei islamice, că nu este corect politic să aduci vorba de funie în casa spânzuratului.

Ioan Paul al II-lea știa prea bine care era situația Bisericii pe care o păstorea. Numai că el avea o încredere nezdruncinată în Dumnezeu și în căile Sale. Aflat în preajma tinerilor pe cărările munților din jurul Cracoviei, avându-i în preajma sa, căutîndu-i, urmărindu-i în timpul acelor Zile Mondiale ale Tineretului pe care le-a inițiat, a intuit faptul că lumea poate fi transformată cu ajutorul lor. Adresându-li-se a spus: «Nu ceea ce vă voi spune eu este lucrul cel mai important, important e ce îmi veţi spune voi mie. Şi mi-o veţi spune nu neapărat cu ajutorul cuvintelor, ci cu prezenţa, cu cântecul, poate şi cu dansul vostru, cu spectacolele, într-un cuvânt cu entuziasmul vostru.»

Ioan Paul al II-lea știa că Europa este bolnavă, că este pe cale de a-și uita rădăcinile, că este derutată. Încercarea de a da prioritate unei antropologii lipsită de Dumnezeu și de Cristos, de a considera omul drept ”centru absolut al realității, capabil să ocupe locul lui Dumnezeu, deschide un spațiu vast pentru dezvoltarea nihilismului în domeniul filozofic, a relativismului în domeniul gnoseologic și moral, a pragmatismului și chiar și a hedonismului cinic în viața de zi cu zi.” [4] Într-un asemenea context speranța dispare încet. Foarte lucid, Papa spune: ”Biserica nu se poate sustrage de la datoria de a da un diagnostic curajos care să permită stabilirea de terapii potrivite. Și pe bătrânul continent există zone sociale și culturale întinse unde s-a dovedit necesară o adevărată missio ad gentes.

De aceea Papa propune Bisericii, în totalitatea ei, să facă o nouă evanghelizare a vechiului continent și a lumii, care nu mai cunoaște, a uitat sau a trădat Cuvântul lui Dumnezeu. În timpul pontificatului său au avut loc două adunări sinodale speciale pentru Europa, una  în 1991 și alta în 1999. Concluziile adunărilor sinodale și măsurile preconizate sunt expuse în exhortația apostolică postsinodală  ”Eclesia in Europa”. Privită în ansamblu, exhortația este un mesaj de speranță pentru Europa, izvorul acestei speranțe fiind însuși Isus Cristos viu în Biserica Sa. Pentru a da glas și viață acestei speranțe, atât persoanele care duc o viață consacrată, cât și laicii trebuie să promoveze o nouă vestire a evangheliei, a unor forme noi de spiritualitate, adaptate actualului chip cultural și social al Europei.

Pentru vestirea Evangheliei Speranței este necesară o solidă fidelitate față de evanghelia însăși. Europa cere evanghelizatori credibili, în a căror viață în comuniune cu crucea și învierea lui Cristos să strălucească frumusețea evangheliei. Acești evanghelizatori trebuie formați în mod adecvat. Nu trebuie să uităm că omul contemporan îi ascultă cu mai multă plăcere pe mărturisitori decât pe învățători. Pentru o evanghelizare autentică sunt hotărâtoare prezența și semnele sfințeniei. Nu este de ajuns ca adevărul și harul să fie oferite prin proclamarea cuvântului și prin celebrarea sacramentelor; este necesar să fie primite și trăite în orice circumstranță concretă, în modul specific creștinilor și comunităților ecleziale.

Papa insistă în secțiunea ”Evanghelizarea vieții sociale” asupra necesității de evanghelizare a culturii și de înculturare a evangheliei. La prima vedere mulți dintre cei ce citesc aceste rânduri vor zâmbi sau vor fi revoltați de această pretenție a Bisericii de a invada zona sacră a tehnoștiinței care tocmai l-a izgonit pe Dumnezeu din universul experimentului și al adevărului științific. Fără a cădea în capcana necesității de a demonstra că știința nu are un dușman în Credință, voi aminti discursul cardinalului Lustiger postat într-o formă prescurtată în ianuarie 2011 în care el afirmă  că epoca noastră are meritul de a demonstra că măsura şi echilibrul nu sunt, în orice caz nu mai sunt, măsura fiinţei umane și îndeamnă pe oamenii de știință să construiască principiile eticii specifice domeniului lor bazându-se pe valorile creștine. Exemplele derapajelor grave ale oamenilor de știință lipsiți de principii morale solide pot începe cu experimentele inacceptabile asupra embrionului uman și pot sfârși cu stăpânirea energiei.

Suveranul Pontif insistă ca Școala în general și universitățile în special să acorde atenția cuvenită educării tinerilor în spiritul valorilor umane ale tradiției iudeo-crștine europene. Nu ar trebui să uităm că recunoașterea valorii persoanei și a demnității sale inalienabile, caracterul sacru al vieții umane, importanța instruirii și a libertății de gândire, de expresie, de religie, promovarea solidarității și a binelui comun, recunoașterea demnității muncii și alte valori morale s-au născut și au fost promovate în baza tradiției creștine europene! Bunurile culturale ale Bisericii au servit la construirea identității culturale europene, ele nu pot fi uitate sau negate…

Educarea tinerilor în credință ocupă un loc important în exhortația papei. El spune că trebuie să descoperim, printr-o apropiere atentă față de ei, dorința lor de a trăi împreună pentru a ieși din izolare, setea de absolut conștientizată mai mult sau mai puțin, credința tainică ce vrea să fie purificată și dorința de a-l urma pe Domnul. Și aici este nevoie de mult tact și o pregătire solidă a oamenilor Bisericii aflați în dialog cu tinerii. Ascultarea reciprocă și răbdătoare trebuie să fie norma de comunicare. Pe de altă parte, nu trebuie să ne fie teamă să fim exigenți cu ei în ceea ce privește creșterea lor spirituală. ”Astfel vor putea rezista tentațiilor unei culturi care adesea le propune doar valori efemere sau chiar contrare evangheliei, și vor putea deveni ei înșiși capabili să arate o mentalitate creștină în toate sectoarele vieții, inclusiv în cele de divertisment și de distracție.

Cât de viabile sunt propunerile sinoadelor episcopale exprimate prin exhortația Papei? În opinia mea,  pentru a evalua șansa propunerilor nu trebuie să uităm că:

–         O nouă evanghelizare a Europei este necesară. Dacă segmente importante ale populației nu cunosc elementele de bază ale Învățăturii lui Cristos și rolul acestei învățături în evoluția Europei, aceste segmente pot fi ușor manipulate și transformate în mulțimi ostile Bisericii. Prin absența unui minim de educație religioasă bine făcută poate fi explicată aderența la secte, anticlericalismul dirijat, ateismul și în general renunțarea la principiile morale creștine.

–          Este imperios necesar ca evanghelizarea să îmbrace formele adecvate mijloacelor de comunicare moderne, iar mărturisitorii evangheliei să fie modele de viață creștină foarte diferite de clișeele unei culturi anticlericale în care călugărul este gras și bețiv, mănăstirile sunt departe de modelul sărăciei,  episcopul – prinț este fără educație teologică, eventual desfrânat, iar preotul de țară este incult și imoral, etc.

–         Promovarea unor principii morale bazate pe valorile creștine în rîndul cercetătorilor și oamenilor de știință care ajung în zona de vîrf a cercetării ar putea micșora pericolele uriașe pentru umanitate generate de lipsa de discernământ și măsură în aplicarea rezultatelor cercetării.

–         Indiferent ce șanse aparente are demersul nostru în propovăduirea Evangheliei Speranței, trebuie să avem încredere deplină în Dumnezeu, în căile Sale și în faptul că ”Cele cu neputință la oameni sînt cu putință la Dumnzeu” (Luca 18,27). Important este ca noi să ne facem datoria atât de bine, pe cât este necesar, iar dacă nu suntem în stare, să nu insistăm pentru că putem face mai mult rău decât bine, dată fiind ostilitatea apriorică a lumii secularizate față de Biserică.

–         Evanghelizarea nu trebuie să ducă la pietism, la o practică religioasă formală, fără trăire adevărată a învățăturii lui Cristos. Actuala practică religioasă formală perpetuează neîncrederea în Biserică. Atât timp cât vom fi doar creștini de duminică și de sărbători și numai în incinta bisericilor, nu vom avea nici un merit în fața lui Dumnezeu, iar societatea va avea în continuare aceleași metehne.

Pentru întocmirea materialului am consultat documentele indicate mai jos și alte câteva resurse Internet.

  1. H.-R. Patapievici, Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul, Idei în dialog, 1 Ianuarie 2009,
  2. ***, La déchristianisation de l´Europe, Documents ”Expériences”, sept 2001, Centre Missionaire 29270 CAHAIX,
  3. Jean Sévillia Corectitudinea morală: căutăm cu disperare valori, HUMANITAS, 2009,
  4. Ioan Paul al II-lea, Eclesia in Europa, Ed. Presa Bună, Iași – 2003, Documente, 37,
  5. http://www.zenit.org,
  6. http://www.vatican.va/roman_curia

ÎNTREBAREA LUNII APRILIE

Peter Seewald întreabă:

Nu este Biserica de mase cea mai înaltă realizare a civilizației religioase? Nu este ea, într-adevăr Biserica tutuor, accesibilă fiecăruia, care poate oferi, cu atâtea ramificații, un adăpost pentru toți oamenii? Îi este îngăduit Bisericii să renunțe cu adevărat la pretenția ei de a fi o Biserică a poporului și, prin aceasta, o Biserică a majorității? E o realizare care oricum a fost atinsă cu extraordinare eforturi și jertfe.

Joseph Cardinal Ratzinger răspunde:

Va trebui să acceptăm pierderi, însă vom rămâne întotdeauna o Biserică deschisă. Nu este permis ca Biserica să fie o grupare închisă, care se mulțumește cu sine însăși. Înainte de orice, va trebui să facem misiune în sensul că vom înfățișa neîncetat societății acele valori care ar trebui să-i modeleze conștiința, valori care constituie baza existenței ei statale și a unei comunități sociale cu adevărat umane.

În acest sens va continua cu siguranță dezbaterea în legătură cu ce era odată Biserica de mase, ceea ce ea în anumite țări va și rămâne, în altele constituindu-se din nou. Biserica va trebui să se implice în structura legislativă și să înfățișeze marile constante umane ale educației sociale a oamenilor. Pentru că dacă dreptul nu mai are nici o bază morală comună, atunci el decade și ca drept.

Privind lucrurile din acest punct de vedere, Biserica poartă permanent o responsabilitate pentru întreg. Responsabilitatea misionară înseamnă tocmai faptul că noi trebuie, așa cum spune papa, să încercăm intr-adevăr o nouă evanghelizare. Noi nu avem voie să lăsăm, pur și simplu, cu sufletul liniștit, ca totul în jurul nostru să decadă iarăși în păgânism, ci trebuie să găsim căi de a introduce evanghelia în chip mereu nou în spațiile necredincioșilor. Există deja modele în acest sens. Neocatecumenatul are un model, alte comunități încearcă și ele în felul lor. Biserica trebuie să dezvolte din nou cu adevărat multă fantezie pentru ca evanghelia să rămână o forță cu pondere în viața publică. Aceasta trebuie să se întâmple ca să modeleze poporul, să pătrundă în el și să acționeze ca o plămădeală în interiorul lui. Tocmai unei comunități odinioară mici, celei a ucenicilor, Isus i-a spu că trebuie să fie plămădeală și sare a pământului. Caracterul restrâns este deja luat în calcul. Concomitent este luată în considerație și responsabilitatea pentru ansamblu.

Joseph Cardinal Ratzinger, Papa Benedict al XVI-lea; DUMNEZEU ȘI LUMEA A crede și a trăi în epoca noastră, O convorbire cu Peter Seewald, Sapientia, Iași 2009, pag. 507-508.


Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s