NU MĂ SFIESC SĂ VORBESC DESPRE REPRIMAREA EREZIEI CATARE!

Motivare

Literatura dedicată ereziei catare şi mai cu seamă cea care prezintă represiunea ei prin Cruciada contra Albigenzilor şi Inchiziţie, este deosebit de bogată şi partizană. Poziţiile autorilor merg de la justificarea totală a măsurilor luate de Biserică şi puterea civilă, până la calificarea Inchiziţiei în general şi a celei catare în special, drept cea mai abominabilă crimă contra umanităţii săvârşită până astăzi. Nu ştiu cum rămâne atunci cu Inchiziţia Spaniolă. Sunt diverse voci care cer pur şi simplu statului francez de azi să ceară scuze în mod public victimelor catare din sec.XIII …
Demersul meu este motivat de atitudinea sfioasă a catolicilor atunci când Bisericii noastre i se aruncă în spate fără documentare, cu ură şi „metodă” o mulţime de crime, greşeli de neiertat, când fiecare autor se erijează în preşedinte de tribunal şi judecă fără dosar, fără Inquisitio, care în latină înseamna anchetă, cercetare.
Demersul meu nu este un studiu deoarece nu sunt nici istoric, nici teolog. Este o culegere de materiale accesibile celor care doresc să-şi formeze o părere corectă despre subiect. Poziţia pe care o exprim este rezultatul convingerii personale că nu trebuie să ne fie ruşine de Istoria Bisericii. Momentele grele prin care a trecut ca instituţie umană şi cărora le-a suprevieţuit, nu schimbă cu nimic Învăţătura lui Cristos propovăduită de Biserică. Nu sunt tentat să cred că o altă instituţie ar fi păstrat mai bine sensul Învăţăturii Mântuitorului.

Erezia catară; Istoric, caracteristici principale

Erezia catară îşi are rădăcinile în maniheism, care a fost o religie (azi dispărută) fondată de persanul Manes în secolul III. Este un sincretism inspirat de zoroastrism, budism şi creştinism. Maniheismul este o religie dualistă. Lumea se împarte în două entităţi şi trei timpi.
Manes plasează de-o parte Întunericul guvernat de Satan, sau „Prinţul Întunericului”, iar de partea cealaltă Lumina guvernată de Dumnezeu. În primul timp, timpul anterior, exista o separare absolută, fără nici un amestec între Întuneric şi Lumină. Pentru că Întunericul (dealtfel nici Lumina) nu pot fi nimicite , stadiul acesta anterior este considerat ca un stadiu perfect al lumii. Există un timp median, adică timpul prezent, care începe cu crearea umanităţii. El este caracterizat de un amestec instabil de Întuneric şi Lumină. Va fi şi un al treielea timp, timpul posterior, identic cu timpul anterior: sufletele umane (provenite în esenţă din omul primordial) se vor afla în regatul Luminii într-o „carma” luminoasă reprezentând omul primordial.
Erezia s-a răspândit în partea de răsărit a Imperiului Roman, iar primul împărat roman care a reprimat-o a fost Diocleţian, acelaşi Diocleţian care i-a persecutat şi pe creştini. El dă un decret în 287 în care manicheenii, indiferent de sectă erau condamnaţi la moarte sau muncă forţată în mine. Codul lui Iustinian păstrează atitudinea faţă de manicheeni. În sec.X manicheenii sunt numeroşi în Macedonia şi Bulgaria, fiind cunoscuţi sub numele de bogomili. Împăratul Alexis Comnenul este obligat să aresteze şi să ardă pe rug (1081 – 1118) un mare număr de bogomili. În cursul sec. XII cronicarii semnalează acte de represiune similare în Franţa. Secte înrudite cu bogomilii şi purtând nume diverse se răspândesc în Italia, Franţa, Ţările de Jos şi chiar în Germania, aşa cum arată harta alăturată.

Răspândirea ereziei catare

Plecând de la un pesimism absolut, religia catară nu vedea în această lume decât răul, alterarea, vremelnicia lucrurilor şi ca urmare nu putea admite că lumea este opera unui Dumnezeu bun. Natura vizibilă nu putea fi decât creaţia unei fiinţe puternice, fărăr îndoială, însă esenţial rea, adică Satan. Deasupra acestei lumi, catarii aşezau o altă lume formată din spirite nemuritoare şi preafericite, creaturi ale unui Dumnezeu bun şi infinit puternic. Cele două lumi şi creatorii lor, Dumnezeu şi Satan se află în conflict permanent. Satan şi Dumnezeu sunt la fel de puternici, conflictul va fi etern?

Asupra acestui punct catarii aveau păreri împărţite. Pentru unii materia este eternă şi Satan nu a făcut decât să o organizeze. Pentru alţii, Satan era creatorul materiei. Nici asupra lumii spiritelor nu era o unitate de vederi. Pentru unii spiritele au existat dintotdeauna în Dumnezeu şi au purces din El printr-o serie nedefinită de emanaţii şi ipostaze analoge celor prin care Fiul purcede din Tatăl etern.

Omul aparţine prin natura sa dublă ambelor lumi opuse. Corpul său este făcut dintr-o materie coruptibilă, este opera şi proprietatea lui Satan, însă sufletul, spirit pur, nu poate veni decât de la Dumnezeu şi îi aparţine Lui.

Pentru catari mântuirea nu era o ispăşire ci o învăţătură menită să elibereze sufletele de stăpânirea lui Satan, de robia propriului corp. Eliberate de corp, sufletele redevin spirite pure reîntorcându-se de drept la Dumnezeu. Cei care ştiau calea de a se elibera de materie erau fii Spiritului şi formau Biserica Catară. Ceilalţi rămâneau sub stăpânirea lui Satan. „Ceilalţi” erau Biserica Catolică şi restul creştinătăţii. Astfel dualismul umanităţii alimenta opoziţia ireductibilă a catarismului faţă de  creştinism.

Separarea sufletului de corp se putea face pe două căi. Prin ascetism, diminuând progresiv acţiunea trupului asupra sufletului astfel ca între trup şi suflet să se ajungă la un divorţ de facto, ratificat de moarte. Calea de atingere a ţelului era dată de incorporarea materiei cât mai puţin posibil, adică de abţinerea de a mânca. Această abstinenţă era o practică dintre cele mai riguroase ale moralei catare. Regimul alimentar era aproape exclusiv vegetarian, peştele fiind acceptat din raţiuni obscure pentru că avea „sânge rece” fiind astfel mai puţin material decât animalele cu sânge cald.

Cel mai condamnabil act material, cel care l-a fixat pe Adam şi pe toţi descendenţii săi în rău era procreerea. El murdărea fiinţele umane şi chema fiinţe noi la viaţa terestră, materială, în regatul lui Satan. Castitatea perpetuă se impunea deci oricărui catar.

Persoanele care primeau iniţierea catară, Consolamentum, erau întrebate: „Promiţi lui Dumnezeu, Evangheliei şi nouă că de acum înainte nu vei mai mânca carne, brânză, ouă şi nici un alt aliment gras?” Castitatea ulterioară Consolamentului impunea ca la iniţiere, bărbatul sau femeia căsătorită să se despartă de soţie sau soţ pentru totdeauna. Familia era văzută ca o legalizare a dezmăţului şi trebuia destrămată, sau împiedecată să se formeze. După Consolamentum iniţiatul devenea un Pur (katharos), membru al Bisericii catare. Existau şi persoane care optau pentru o formulă accelerată de rupere a relaţiilor cu lumea materială, părăsindu-o prin sinucidere. Şi sinuciderea putea fi de două feluri, moartea Martirului, sau moartea Confesorului: Martirul era sufocat, Confesorul era lăsat să moară de foame prin ajun absolut, supravegheat, ceea ce însemna de obicei şase, şapte zile. La această ceremonie, Endura,  care asigura sufletului accesul în lumea spiritelor stapânită de Dumnezeu asistau membrii ai ierarhiei bisericii catare.

În afara Bisericii catare propriu zise erau simpatizanţii şi cei care nu puteau din diverse motive renunţa la familie, mâncare, sau alte restricţii şi care erau convinşi că o iniţiere urmată imediat de sinucidere are acelaşi efect ca o viaţă exemplară dusă de un pur. Ei erau Credincioşii.

Pe tărâmul dogmei religioase creştinismul  în general şi cel catolic în particular era negat, în principal, în următoarele puncte:

  • Vechiul Testament a fost domnia lui Satan pe pământ. Patriarhii şi profeţii Legii Vechi erau în realitate fiii lui Belial. Enoch, Abraham şi chiar Moise au instituit cu ajutorul demonilor domnia lui Satan pe Pământ. Ioan Botezătorul se „bucura” de o aversiune specială, fiind la îndemnul demonilor mijlocul suprem de a împiedica opera lui Cristos. Botezul material cu apă pe care îl dădea oamenilor era gândit să-i îndepărteze pe aceştia de botezul cu spirit pe care-l aducea Isus ca semn al doctrinei sale spirituale.
  • Isus Cristos nu este Dumnezeu, El este o creatură inferioară lui Dumnezeu. El nu s-a încarnat, căci nu putea coborî într-un corp rău, mai cu seamă in utero Virginis. Isus nu a fost om, El s-a îmbrăcat într-un corp diferit de cel al oamenilor. A apărut pe Pământ cu corpul său eteric pe care Îl are în cer. Doar la Schimbarea la Faţă şi-a manifestat substanţa Sa cerească.
  • Isus nu a pătimit pentru Răscumpărarea noastră de păcate. Nefiind fiinţă umană, ci spirit, nu putea nici suferi, nici muri şi nici învia. Recitul patetic al Patimilor nu reprezintă decât o fantasmagorie continuată până pe Cruce, unde nu a murit Cristos ci un tâlhar ordinar, un substitut, care îşi ispăşea pedeapsa pentru greşelile sale. Ca urmare crucea nu trebuia venerată, ci urâtă şi insultată.
  • Spiritul Sfânt era admis, dar se spunea că are o altă natură decât Tatăl şi Fiul. El era pentru catari şeful îngerilor. Ei Îl numeau Spirit Principal şi Îl credeau învăluit de o frumuseţe indescriptibilă, a cărei contemplare era bucuria îngerilor.
  • Sfânta Fecioară era considerată un spirit ceresc. Ea nu a fost născută din părinţi – oameni. Îmbrăcată într-un corp ceresc Ea a preluat aparenţa unui corp de femeie. Ea nu a fost mama lui Dumnezeu. Un mare număr de catari spuneau că Maria nu este nici înger, nici femeie, ci o metaforă. Ea simboliza Biserica manicheeană.
  • Biserica romană nu reprezintă Biserica lui Cristos. Papii nu sunt succesorii Sf. Petru ci mai degrabă succesorii împăratului Constantin. Sf. Petru nu a venit nici o dată la Roma. Relicvele venerate în bazilica lui Constantin sunt oasele cuiva mort în secolul III. Ele nu sunt relicvele Prinţului Apostolilor. Toată vina o poartă împăratul Constantin care a dat papilor privilegii, domenii şi prestigiul ce însoţeşte puterea temporală. Biserica romană era pentru catari femeia din Apocalipsă îmbătată cu sângele Sfinţilor, iar Papa era Anticristul.
  • Catarii negau prezenţa lui Isus Cristos în Sfânta Euharistie, transsubstanţierea fiind considerată de ei abominabilă deoarece materia sub orice formă este opera Spiritului Răului. Ca urmare catarii respingeau Sfânta Liturghie deoarece Dumnezeu respinge orice sacrificiu. Aşa ne-a învăţat El prin profetul Ozeea [VI-6]: „Căci milă doresc, iar nu jertfă”.

Catarismul secolului XII nu este o erezie nouă ci mai curând un sincretism de erezii care au traversat întregul Ev Mediu reunindu-se într-un sistem neomanichean. Importanţa capitală a acestor doctrine nu rezida în noutatea lor ci în numărul mare al adepţilor lor. Devenind un fenomen de masă erezia părăsea domeniul speculaţiilor pur teologice devenind o problemă socială. Catarii au stârnit îngrijorarea Bisericii şi a guvernanţilor datorită noii morale sociale pe care o propagau.

Atâta timp cât sinuciderea rămâne un act individual, el este desigur detestabil, dar nu este un pericol social. Dacă sinuciderea devine însă o doctrină predicată, iar prin difuzarea învăţămintelor ei practica se transformă în epidemie, sinuciderea devine o problemă socială.

În momentul în care subminarea familiei şi a procreerii prin predicarea virginităţii universale devine realitate la nivel de masă, avem o problemă socială cu repercursiuni mai grave decât sinuciderea.

Societatea feudală medievală era o societate brutală, însă organizată într-o manieră destul de strictă, drepturile şi îndatoririle fiecăruia fiind definite în mod clar. Piatra fundamentală a societăţii era relaţia suzeran – vasal întărită de jurământul de fidelitate. Succesiunea jurămintelor de fidelitate începea de la rege (sau împărat), care nu depunea ci primea jurămintele de fidelitate, continuând până la ultimul ţăran care nu mai era seniorul nimănui. Seniorul este cel care dă pământ şi oferă protecţie şi ajutor în schimbul jurământului de fidelitate. La nivelele superioare, între nobili, serviciile se refereau totdeauna la servicii de arme.

  • Catarii refuzau să depună orice jurământ de fidelitate, invocând Evanghelia după Matei (V 34 – 37).
  • Invocând ad literam cuvintele Mântuitorului „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei XXVI 52) negau dreptul guvernanţilor de a pedepsi crimele, şi calificau orice război o crimă. Unii înţelegeau prin pedeapsă doar pedeapsa capitală, dar mulţi generalizau negaţia încluzând şi alte pedepse, cum ar fi sechestrarea averilor sau bunurilor care însoţea exilul.
  • Unii puneau sub semnul întrebării legalitatea taxelor, iar majoritatea justificau furtul săvârşit de Credincioşi de la necredincioşi.
  • Predicând şi practicând Endura pe scară largă, catarii puneau sub semnul întrebării existenţa umanităţii. Dacă toţi oamenii ar fi primit Consolamentum, în scurt timp lumea ar fi devenit un cimitir imens. În a doua jumătate a secolului XIII catarii au început să dea Consolamentul şi copiilor, urmat de Endura. Unii istorici compară această practică cu gestul mamelor care împotriva legilor firii îşi sacrificau copiii lui Moloch. Acestă cruzime a Purilor a trezit şi revolte, dar ei  au continuat şi au supravegheat „cu grijă” şi pe cei bolnavi care primeau Consolamentumul şi iniţial doreau să moară.

Un studiu amănunţit al al impactului ereziei în societate poate pune în evidenţă şi aspecte apreciate de o parte a populaţiei care a aderat la erezie. Având oroare faţă de carne, catarii nu ucideau animalele. Purii nu deţineau nici un fel de avere. Ierarhia catară îşi vizita domeniul de influenţă. Existau câteva episcopii catare în Italia, Franţa, Bizanţ, şi chiar în Germania şi Ţările de Jos. Probabil nu numai din cauza sindromului minoritar, regulile de comportament stabilite de dogma catară erau respectate cu mult mai multă stricteţe de către catari, decât normele de conduită ale Bisericii romane de către creştini. Bogăţia episcopilor creştini, implicarea mult prea profundă a clerului în afacerile lumeşti nu au constituit puncte de atracţie pentru cei care citeau Evanghelia şi vedeau în sărăcie, dragoste şi solidaritate modul de trăire a credinţei de către primii creştini. Nu vreau să lărgesc aria discuţiilor analizând starea Bisericii Catolice în acea perioadă. Am arătat doar abaterile ereziei catare faţă de dogma în care credem noi, catolicii.

Reprimarea ereziei catare

În aria ocupată iniţial de Imperiul Roman de Răsărit şi Apus, iar ulterior şi în exteriorul acesteia, creştinismul a devenit treptat religie dominantă. Cetatea terestră a lui Dumnezeu părea să se materializeze în Evul Mediu timpuriu. Puterea lumească şi Puterea Spirituală, Biserica, convieţuiau în înţelegere sprijinindu-se reciproc. În principiu, această convieţuire nu era ceva rău, fiecare putere lumească şi-a căutat o justificare a existenţei ei într-un sistem religios care prin forţa lucrurilor reprezenta puterea spirituală. Aşa a fost şi înaintea creştinismului, aşa este şi acum, doar puterea spirituală se numeşte azi ideologie. Atacarea sistemului religios dominant însemna de regulă şi atacarea structurilor puterii seculare. Răspunsul dat pericolului social şi religios a fost similar în toate regiunile în care o erezie ataca sistemul. Diocleţian, Iustinian, Alexis Comnenul au procedat la fel faţă de bogomili înaintea Cruciadei catare şi a Inchiziţiei medievale. Puterea civilă a devansat Biserica în pedepsirea ereziilor dualiste cerând Bisericii, papilor, canoane suficient de clare pentru a defini erezia şi decretale care să răspundă edictelor şi ordonanţelor emise de puterea civilă. Deşi nu a fost indulgent cu Inchiziţia, istoricul protestant Henry Charles Lea (1825 – 1909) scrie „ … cauza ortodoxiei credinţei nu a fost altceva decât cauza civilizaţiei şi a progresului.”

Biserica a reacţionat destul de târziu şi neadecvat pentru a contracara erezia catară. În realitate clerul catolic din sudul Franţei nu constituia o forţă capabilă să înfrângă prin exemplu şi elocvenţă pe ereticii catari. Aceştia erau concentraţi în special în centrele urbane unde aveau adepţi printre artizani, muncitori calificaţi, burghezi. Istoricii estimează că aproximativ 10% din populaţia urbană din sudul Franţei a aderat la manicheism la începutul sec. XIII şi numai 2-3% din populaţia rurală, adică aproximativ 5% din populaţia totală. Majoritatea populaţiei era fidelă catolicismului.

În cursul sec.XII papii au apelat la clerul din nordul Franţei, în special la călugării cistercieni pentru a predica în sud şi a ajuta la reconvertirea ereticilor. Rezultatele obţinute de cistercieni au fost modeste.

În aceste momente grele pentru creştinism, Dumnezeu a vrut să apară două ordine călugăreşti care au influenţat mult consolidarea Bisericii. Papa Inocenţiu III aprobă în 1210 fondarea, de către Sf. Francisc de Asisi, a  ordinului franciscanilor, sau a fraţilor minori, iar în 1215 acelaşi papă aprobă fondarea, de către Sf. Dominic, a ordinului dominicanilor, supranumit şi Domini canes. Călugării cerşetori ai acestor ordine predică în sudul Franţei cu mai mult succes decât cistercienii deoarece se impun oamenilor exact prin ceea ce impresiona la catari, sărăcia.

Rezultatele obţinute de cele două ordine de călugări-predicatori obligă pe catari la o politică din ce în ce mai agresivă, având sprijinul tacit sau deschis al unor nobili precum contele de Toulouse. Astfel, la 14 ianuarie 1208 este ucis legatul papal Pierre de Castelnau. Ca urmare, la 10 martie 1208 Papa Inocenţiu III cheamă la o cruciadă contra ereticilor catari. Aceasta debutează în 1209 prin asediul localităţii Béziers. Cruciada durează 20 ani, tratatul de la Meaux (1229) atestă înfrângerea catarilor şi trecerea comitatului de Toulouse în stăpânirea coroanei franceze.

Inchiziţia medievală care a activat în sudul Franţei contra catarilor nu este simultană cu cruciada şi nici nu poate fi tratată ca o anexă a acesteia. Noua instituţie s-a cristalizat în trei etape:

  • În 1184 papa Lucius III emite Constituţia Ad abolendam obligând episcopii să îşi viziteze diecezele lor cel puţin de două pe an pentru a căuta eretici. Ereticii care au primit Consolamentul erau excomunicaţi împreună cu cei care îi ascundeau pe eretici, sau colaborau cu ei. Funcţionarii care au pactizat cu ereticii erau degradaţi, excomunicaţi şi daţi puterii seculare pentru a fi pedepsiţi,
  • Încercarea papei Inocenţiu III de a converti catarii prin călugări predicatori,
  • Apariţia Inchiziţiei ca instituţie prin Constituţia Excomunicamus a papei Grigore IX în 1231. Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Frederic II, bazându-se pe legile aspre carolingiene instituie pedeapsa cu arderea pe rug a ereticilor din Lombardia, provicie aflată sub stăpânirea sa. Este prima decizie sistematică de acest fel în lupta contra ereticilor. Papalitatea, prin Honorius III extinde decizia împăratului la toată Italia în 1231, iar Grigore IX o transformă în normă canonică.

Atingerea acestui prag, al condamnării la moarte, trebuie privit prin prisma Istoriei Bisericii. Legea Veche, a vechiului Testament, era categorică în privinţa tratamentului celor care se abăteau de la Lege. Este suficient să citeşti Deuteronomul (XIII, 6-12) pentru a vedea modul în care Moise înţelege păstrarea purităţii Învăţăturii. Sfântul Paul propovăduieşte Legea Nouă dată de Isus, iar în Epistola I către Timotei (I,18-20) se pronunţă asupra tratamentului ereticilor: pedeapsa spirituală, excomunicarea. În timpul primelor trei secole, când creştinii erau prigoniţi, nu s-a pus nici o dată problema folosirii forţei pentru a rezolva probleme de credinţă cu disidenţii. Tertulian a avut prbleme cu secta gnosticilor, dar nu a invocat pedeapsa cu moartea spunând că nici un creştin nu poate fi călău sau temnicer. Origene şi Sf. Ciprian au refuzat în numele Evangheliei metodele Vechiului Testament pentru tratarea ereziilor.

Împăratul Constantin a modificat poziţia Bisericii faţă de Stat, dar el s-a considerat şi impus ca un episcop extern al Ei şi a transmis succesorilor săi acest titlu, precum şi datoria de a acţiona în conformitate cu el. Teodosie II spune: „prima datorie a majestăţii imperiale este protecţia adevăratei credinţe care este legată în mod intim cu prosperitatea dată de activitatea umană”.

Poziţia Sf. Augustin ca episcop de Hypone a fost la început hotărât contra folosirii forţei pentru convertirea ereticilor. El s-a luptat prin cuvânt mult timp cu manicheenii, în tinereţea sa fiind timp de nouă ani (373-382) manicheean. Africa de Nord a devenit însă teatrul unor manifestări violente ale diverselor erezii, poate datorită specificului local şi distanţei faţă de capitala Imperiului. Donatiştii deosebit de turbulenţi au transformat conflictul religios în rebeliune, iar împăratul a reacţionat ca în faţa unui atac la adresa Statului. Poziţia multor episcopi nord africani nu a coincis cu toleranţa absolută a Sf. Augustin deoarece erezia nu mai reprezenta o problemă privată de opţiune pentru o anumită religie-erezie ci o problemă de stat. În final, Sf. Augustin a văzut că rezultatele aplicării forţei au fost mai eficiente decât toleranţa sa şi a formulat o teorie a persecuţiei moderate, „temperata severitas” . Nu se punea însă problema pedepsei cu moartea!

Cu timpul graniţele dintre puterea seculară şi spirituală s-au estompat şi s-au înmulţit imixtiunile părţilor în domeniile străine rezervate de drept dogmei şi puterii. Acest lucru face ca azi să fie destul de greu să stabileşti cărei părţi îi revine vina pentru un anume act. Este mult mai comod să-i arunci în spate Bisericii orice vină. Dar nu este cinstit!

La început, Biserica a dorit ca declararea unui om drept eretic să fie făcută de către un personal calificat în acest sens. Călugării franciscani şi dominicani erau recomandaţi pentru aplicarea procedurii inchizitoriale. În plus, tribunalele ecleziastice erau în principiu subordonate episcopilor locali. Papa era în planul secund un fel de arbitru. Această poziţie asigura papei posibilitatea de a interveni acolo unde tribunalele locale nu funcţionau corect. Procedura inchizitorială se baza pe o cercetare atentă a situaţiei celui cercetat. În esenţă procedura conţinea paşii următori:

a) Perioada de graţie.

Tribunalele inchizitoriale erau tribunale ecleziastice şi erau de regulă cu sediu fix, dar puteau fi şi itinerante. Ele aveau dreptul să convoace persoanele dintr-un spaţiu dat pentru cercetarea convingerilor lor în vederea depistării ereziei. Convocarea era anunţată, iar perioada de graţie, în care locuitorii se puteau prezenta era de 15 – 30 zile. Cei care îşi mărturiseau în mod spontan greşelile trebuiau să ispăşească o penitenţă religioasă (de regulă un pelerinaj sau o muncă în folosul comunităţii), dar erau absolviţi de pedepsele puterii seculare. Ei trebuiau să denunţe manifestări eretice pe care le cunoşteau. Citaţia putea fi şi individuală, prin intermediul preotului paroh. Tribunalul se baza pe actul scris, pe mărturisire proprie şi pe mărturia altor pesoane.

b) Întocmirea dosarului de procedură penală

Mărturia celui convocat era prima piesă a dosarului. Acuzatului i se cerea o listă a persoanelor care îl urau de moarte. Aceste persoane nu puteau depune mărturie contra acuzatului. În principiu acuzatul avea dreptul la un apărător, dar de cele mai multe ori privilegiul era pur teoretic. Pentru completarea dosarului erau culese şi mărturii ale altor pesoane. La început persoanele care depuneau mărturie erau oameni aleşi, cunoscuţi drept corecţi, „boni viri”. Pentru a decide gravitatea cauzei judecătorii tribunalelor ecleziastice aveau pe lângă dreptul canonic o serie de manuale ale inchizitorului care reflectau experienţa unor persoane cunoscătoare ale teologiei şi dreptului.

Bisericii i se poate reproşa introducerea torturii pentru obţinerea mărturisirii vinei reale sau presupuse. Aceasta o face papa Inocenţiu IV în 1252. Chiar dacă nu a fost o metodă curentă de interogare, impactul asupra societăţii de atunci şi a celei actuale este disproporţionat de mare în raport cu eficienţa ei.

Azi derularea procesului penal ar putea părea rudimentară, dar în mod global se făcea conform regulilor epocii. Tribunalele inchizitoriale au reprezentat la vremea lor un progres, eliminând în principiu bunul plac al judecătorului sau al nobilului. De multe ori cetăţenii le preferau judecăţii aleatorii conform cutumei locale şi bunului plac al seniorului.

c) Pronunţarea verdictului

Sentinţa tribunalului ecleziastic era pronunţată într-o ceremonie oficială, în prezenţa autorităţilor civile şi religioase. Această ceremonie avea funcţia de a marca în mod simbolic restaurarea echilibrului social şi religios distrus de erezie. Era deci un act public de credinţă, aşa cum o reflectă termenul portughez „auto da fé”.

Cu o zi sau două înaintea pronunţării sentinţei, acuzatului i se citeau din nou capetele de acuzare traduse în limba locală (dosarul era în latină). Tribunalul nu pronunţa sentinţe propriu zise ci penitenţe. Penitenţele erau destul de des micşorate ulterior. Arhivele Inchiziţiei conţin multe documente în acest sens. Însă Inchiziţia putea da şi pedepse economice sau sociale cum ar fi confiscarea averilor, ostracizarea acuzatului, exilul. Cei care trebuiau pedepsiţi pentru delictele religioase erau daţi puterii seculare care executa sentinţa de regulă prin arderea pe rug.

d) Numărul victimelor Inchiziţiei catare

Registrele proceselor efectuate de tribunalele ecleziastice au dispărut parţial, aşa că evaluarea numărului victimelor este dificilă. În plus, nu s-a făcut o estimare specială pentru erezia catară. Unii istorici afirmă că numărul victimelor sinuciderilor de tip Endura a fost considerabil mai mare decât numărul victimelor represiunii ereziei. Pe de altă parte, în timpul sau după Cruciada catară mulţi dintre ereticii din sudul Franţei s-au refugiat în Italia de Nord sau în alte locuri. Studii efectuate pentru sec.XIII dau pentru condamnările la arderea pe rug o proporţie de 10% din numărul de dosare procesat de tribunale. Cercetătorul P. Henriet în „Histoire de la papauté” afirmă că „Nu încape îndoială că în sec.XIII şi în continuare, justiţia inchizitorială s-a arătat a fi mult mai puţin expeditivă decât curţile civile de judecată”.

În loc de încheiere

Azi, în majoritatea statelor, Biserica nu este prezentă în structurile de putere care iau decizii. Cu câteva secole în urmă şi cu atât mai mult în Evul Mediu, Biserica nu era exclusă de la participarea activă în viaţa cetăţii şi luarea deciziilor. Poziţia Bisericii ca putere spirituală în raport cu puterea seculară este o problemă spinoasă, greu de optimizat în fiecare moment al istoriei societăţii. Orice exagerare rupe echilibrul fragil dintre temporal şi spiritual. Evoluţia lumii realizată de oameni care sunt materie şi spirit este continuă. Ideile evoluează, oricum multe nu seamănă prea mult de la un veac la altul. Dar la momentul în care au fost dominante, ideile au contribuit la echilibrul (fie el şi dinamic) lumii, au fost validate de acel moment istoric. Este bine să privim înapoi pentru a desluşi mai bine ce trebuie să facem în viitor. Dar consider că este o mare eroare să judecăm trecutul cu concepte valabile exclusiv azi, deşi este foarte comod.

Pe de altă parte orice judecată trebuie să se facă în cunoştinţă de cauză, în urma unei informări corecte. Nu mă sfiesc să vorbesc despre erezia catară şi reprimarea ei, deoarece reprimarea nu a fost făcută exclusiv de Biserica Catolică, nu a fost făcută aşa cum scriitorii romantici o prezintă fără a fi consultat documentele care mai existau la vremea lor. Puţini din cei care scriu studii despre Biserica Catolică pot citi latina. Ori documentele cele mai importante, scrise ATUNCI, sunt în latină şi cu precădere în bibliotecile Bisericii. Nici un detectiv nu face o anchetă fără a fi cercetat locul evenimentului cu grijă, cu foarte mare grijă pentru detalii.

Nu vă ofer concluziile mele, prefer să vă îndreptaţi atenţia asupra materialelor pe care le-am consultat şi care vă pot conduce şi la alte surse.

Cărţi pe care puteţi să le copiaţi gratuit de pe Internet la adresele de mai jos

http://www.gutenberg.org The Inquisition. A Critical and Historical Study of the Coercive Power of the Church (English) by Vacandard, E. (Elphège)

http://www.archive.org/ Jean Guiraud, L’inquisition médiévale, Ed. Bernard Grasset 1928 (ed.13), Collection “La vie chrétienne”

http://books.google.com Les Albigeois: leurs origines, action de l’Église au XIIe siècle‎, by Célestin Douais – 1980 – 615 pages, Reprint of the 1879 2d ed. published by Didier, Paris.

Pot fi vizitate cu success următoarele site-uri Internet:

  1. http://fr.wikipedia.org/wiki/Inquisition_médiévale
  2. http://www.newadvent.org Inquisition
  3. http://www.catholic.org/encyclopedia Inquisition
  4. http://www.regard.eu.org/Livres.2/Pelerinage.douloureux/Depart.html

Histoire du ChristianismeTome IDes origines à Constantin – Par Paul Fargues – 1929

Histoire du ChristianismeTome IIDe Constantin à Charlemagne – Par Paul Fargues – 1931

Histoire du ChristianismeTome IIIDe Charlemagne à la Renaissance – Le Moyen Âge – Par Paul Fargues – 1934

Ioan – Felician Soran

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s