ORDINUL DE CLUNY, REFORMA MONASTICĂ ȘI PROGRESUL ÎNCREȘTINĂRII EUROPEI

Nihil amori Christi praeponere
Regula Sf. Benedict de Nursia, 4,21

În cei aproape două mii de ani de existență ai creștinismului viața monahală a înregistrat perioade de avânt, de înflorire, prăbușiri îngrijorătoare, abandon marcat, dar nu a dispărut complet nici o dată. Nu a dispărut pentru că viața monahală este o dimensiune a existenței umane, o caracteristică a oricărei culturi care a atins un anumit grad de spiritualitate. Au existat și vor exista mereu persoane care-și vor organiza toată viața în jurul dimensiunii contemplative a ființei umane. Această tendință s-a manifestat și înainte de monahismul creștin. Cu aproape două mii de ani înainte de Cristos, pe vremea când Dumnezeu îi poruncea lui Avram să părăsească țara lui, Haran, și să se ducă în țara pe care i-o va arăta El, în India pre-vedică apar primele forme cunoscute de viață monastică [2].

Monahismul creștin are ceva în comun (dimensiunea contemplativă a ființei umane) cu aceste forme de manifestare a vieții monastice, dar este radical diferit deoarece el este un mod de a trăi viața creștină, de a integra în viața zilnică mesajul lui Cristos pe care-l găsim în Evanghelii. Fondatorul monahismului creștin poate fi considerat însuși Mântuitorul atunci când spune tânărului bogat: ”Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți avutul și dă-l săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino și urmează-mă” (Matei, 19, 21).

În cei două mii de ani de existență a Bisericii lui Cristos, nivelul de spiritualitate a zonelor în care existau, sau există, creștini a fost schimbător, în ritmul în care istoria umanității și-a urmat cursul. Au existat în istorie și perioade întunecate destul de lungi, în care barbaria a distrus condițiile vieții spirituale. Dar tocmai în aceste perioade au existat oameni care au decis să schimbe condițiile vieții lor cu ajutorul spiritului. Îar acolo unde spiritul câștigă teren, este posibilă totdeauna o schimbare în bine.

Materialul pe care-l propun atenției dumneavoastră se ocupă de ieșirea Europei de Apus dintr-o perioadă de barbarie cu ajutorul renașterii vieții spirituale. Va fi vorba despre o reformă a vieții monastice care a avut drept punct de plecare fondarea abației benedictine de la Cluny în sec. X.

FĂRĂMIȚAREA IMPERIULUI FRANC ȘI FEUDALITATEA

Puterea carolingiană s-a născut la sfârșitul sec. VII și începutul sec. VIII. Ea se întemeia pe bunuri funciare imense, pe sprijinul unei clientele înarmate, pe inteligența și îndrăzneala fondatorilor dinastiei. Dar succesul carolingienilor n-ar fi fost realizabil fără o alianță cu Biserica [1]. Această alianță cu Biserica s-a făcut în trei momente. În 751 papa l-a legitimat ca rege pe Pepin cel Scurt prin ungerea lui de către Sf. Bonifaciu, iar la 27 iulie 754, în bazilica Saint-Denis de lângă Paris, papa Ștefan al II-lea l-a încoronat pe Pepin cel Scurt ca rege al Francilor și Patricius Romanorum. Noul rege carolingian și succesorii săi sunt investiți cu o putere care-i așează deasupra celorlalți laici. Al doilea moment îl constituie expediția lui Pepin cel Scurt în Italia și înființarea statului pontifical. A treia etapă a alianței dintre Papalitate și Carolingieni se consumă prin încoronarea la Roma, de către papa Leon al III-lea, a lui Carol cel Mare la Crăciunul din anul 800.
În principiu, alianța forțelor principale ale imperiului este un lucru pozitiv, reciproc avantajos. Necazurile au apărut în timp datorită confuziei permanente între domeniul temporal și cel spiritual, confuzie făcută atât de către puterea temporală, cât și de către Biserică. Regii carolingieni se considerau veritabili preoți însărcinați cu mântuirea eternă a poporului creștin [1]. Ca exemplu amintesc faptul că împăratul Carol cel Mare a intervenit de multe ori în problemele Bisericii fie că era vorba de liturghie, disciplină a clericilor și laicilor, fie chiar de chestiuni atingând religia. Subliniez această confuzie deoarece sistemul feudal care apare din trunchiul imperiului carolingian, prin sistemul de relații suzeran – vasal va pune în pericol independența Bisericii și posibilitatea ei de a-și îndeplini misiunea primită de la Cristos.

Sistemul vasal carolingian și organizarea feudală

Carol cel Mare reorganizează regatele de sub stăpânirea sa în vaste ansambluri teritoriale plasate sub tutela unor missi dominici (trimișii stăpânului) care gerează o circumscripție teritorială (missacatus) compusă din mai multe comitate plasate sub autoritatea unui funcționar public numit conte, remunerat prin acordarea temporară a unor proprietăți funciare și – sau venituri. Acest conte, funcționar public, era controlat periodic asupra modului în care gestionează fieful primit în administarare și a felului în care se achită de îndatoririle față de suveran.
Deși sistemul se baza pe existența (oarecum permanentă) prăzii de război rezultată din campanii victorioase, în timpul domniei lui Carol cel Mare el a funcționat deoarece imperiul s-a extins continuu. Pentru a dovedi această afirmație atașez harta imperiului carolingian cu datele anexării diferitelor teritorii.

Imperiul carolingian și anii cuceririi teritoriilor

După moartea lui Carol cel Mare la 28 ianuarie 814, luptele interne pentru putere slăbesc capacitatea de reacție a imperiului față de amenințările exterioare. În sud flotele arabe sau ale musulmanilor de alte seminții terorizează practic tot litoralul creștin mediteranean făcând imposibil comerțul imperiului carolingian cu zona sudică. În nord, invaziile normande sunt tot mai devastatoare, iar slavii și ungurii crează probleme deosebite frontierei estice a imperiului.

Economia imperiului se baza pe o țărănime numeroasă, iar dezvoltarea civilizației era mult diferită în diversele părți ale fostului imperiu. La popoarele germanice nivelul de civilizație era foarte redus, cea mai bună dovadă fiind că la vremea aceea existau puține orașe în Germania. Țările latine ale imperiului aveau o cultură urbană venită din antichitate, dar orașele erau practic sufocate de distrugerea comerțului de către flotele piraților musulmani. În consecință, singurul bun de preț care mai putea fi administrat și gestionat în teritoriile fostului imperiu era pământul.

Gestionarea proprietății funciare s-a făcut defectuos prin dezvoltarea sistemului de relații feudale. Simplificând lucrurile, putem imagina sistemul feudal ca un ansamblu de instituții bazate pe relația contractuală dintre suzeran și vasal. Suzeranul concesionează vasalului o feudă (pământuri, drepturi, sau o rentă) și îi asigură protecție. În schimb, vasalul dă suzeranului său ajutor în caz de nevoie și este credincios suzeranului. În principiu, vasalul depinde de garantul acestei feude căruia îi datorează credință și căruia îi depune un jurământ. Concesionarea feudei trebuia să fie temporară dar, datorită slăbiciunii monarhilor, concesionarea nu mai rămâne temporară (în funcție de merite) ci devine ereditară. Astfel unii seniori acumulează teritorii întinse și devin la rândul lor suzerani pentru o altă categorie de vasali. Puterea regală se diminuează continuu pentru că regele nu mai are ce să ofere vasalilor săi, dar are nevoie de o armată care să rezolve conflictele permanente cu arabii, normanzii sau alți năvălitori. Datorită evoluției artei războiului, vasalului i se cere să furnizeze războinici călare. Astfel se dezvoltă instituția cavaleriei. Recompensarea vasalului – cavaler trebuia să fie făcută în ”moneda” vremii, adică pământ. Resursele regelui fiind limitate de donațiile frecvente, el recurge des la deposedarea mănăstirilor de bunurile lor funciare, sau la cedarea pur și simplu a mănăstirii în administrarea vasalului cavaler, sau nobil. Clerul devine vasalul vasalului, iar libertatea clerului prins în acest sistem de relații dispare.

Bogăția unor mănăstiri și biserici a dat naștere ideii ”bisericilor private”. Seniorul feudal care construia o biserică pe propriul teritoriu încredința această biserică unui preot ca beneficiu, iar preotul devenea astfel vasalul său. Aceste ”biserici private”  au depășit treptat, prin numărul lor, bisericile neincluse în sistemul de vasalitate. Același lucru s-a petrecut și cu mănăstirile. În plus, seniorul putea să dea o parte din beneficiul lăcașului unei alte persoane care nu avea nimic în comun cu preotul sau comunitatea monahală. A apărut chiar fenomenul ”starețului comanditar” care putea fi în ultimă instanță chiar un laic, administrator al mănăstirii, numit fără consultarea comunității călugărilor. Slăbirea disciplinei în biserici și mănăstiri și neglijarea îndatoririlor au fost primele efecte. A urmat apoi o scădere dramatică a nivelului cultural al preoților. Concubinajul clericilor s-a răspândit treptat, iar moralitatea lor nu mai constituia un exemplu.

Pericolul ca Biserica să se laicizeze era un pericol real. Ar fi însemnat însă, practic, dispariția ei deoarece seniorul, sau în ultimă instanță regele, nu puteau promova și nici accepta de bună voie, prin puterea rațiunii lor, principiile morale ale Evangheliei.

Nevoia unei reforme interne a Bisericii a devenit imperativă. Mănăstirea de la Cluny a reprezentat o apariție providențială și un punct de sprijin al reformei bisericești. Ea a coagulat forțele societății care doreau să se revină la un mod de viață cât mai apropiat de Evanghelie.

REFORMA DE LA CLUNY

La 11 septembrie 909 (sau 910) Guillaume, duce de Aquitania și conte de Mâcon donează lui Bernon, primul stareț, un domeniu la Cluny pentru a edifica o mănăstire benedictină care să respecte cu strictețe Regula Sf. Benedict de Nursia. Testamentul lui Guillaume de Aquitania conține trei condiții deosebite ale fondării mănăstirii:

  • Mănăstirea este definită ca o casă de rugăciune ”unde să-i fie adresate Domnului, pentru mine și pentru toți cei a căror memorie am evocat-o, rugăciunile, cererile și dorințele noastre”. Mănăstirea se va îngriji de cei săraci și de pelerini.
  •  Mănăstirea este închinată Sfinților Petru și Pavel. Singurul intermediar între mănăstire și sfinții apostoli este vicarul lui Petru, Papa.
  • Călugării își vor alege singuri, în mod liber, starețul.

În felul acesta mănăstirea este scoasă de sub jurisdicția puterii seculare reprezentată prin rege sau nobili și de sub jurisdicția puterii bisericești locale. Dispensa este pronunțată în mod solemn de papa Ioan al XI-lea în 932, specificându-se și scoaterea mănăstirii de sub influența oricăror urmași ai ducelui Guillaume. În plus, Papa decide ca orice mănăstire care dorește să urmeze exemplul de aplicare a Regulii Sf. Benedict oferit de Cluny, să se poată ascocia acesteia constituind o rețea de mănăstiri denumită generic Ecclesia cluniacensis.

Aceste libertăți permit mănăstirii de la Cluny să devină farul reformei monahale din Franța și din viitoarea ei zonă de influență. Pe de altă parte, spiritul reformei inițiată de Cluny va sprijini Biserica în lupta ei de emancipare de sub tutela imperială, numită ”cearta investiturilor”.

Sfântul Benedict de Nursia și Regula benedictină  

Sf. Benedict provine dintr-o familie nobilă din Nursia, Italia. Și-a petrecut tinerețea la Roma unde a fost șocat de viața desfrânată care se ducea acolo. S-a retras într-o zonă pustie de lângă Subiaco și a trăit într-o grotă timp de trei ani. În această perioadă a căpătat faima unui om sfânt și era vizitat de multă lume. I se propune să devină stareț la o mănăstire din nordul Italiei. Acceptă, însă călugărilor cărora le devine stareț nu le convine modul de viață pe care-l impunea Sf. Benedict, așa că au încercat să-l otrăvească. Benedict a părăsit comunitatea și în anul 529 a fondat o mănăstire la Monte Casino. Pentru călugării mănăstirii a stabilit în jurul anului 540 o regulă de viață inspirată de Sfânta Scriptură, cerându-le să respecte patru principii de bază:

  • Moderație în utilizarea zilnică a mâncării, băuturii și somnului,
  • Gravitate, adică o exteriorizare ponderată, promovarea tăcerii,
  • Austeritate, adică îndepărtarea de lume și renunțarea la bunurile materiale,
  • Blândețe, adică bunătate, dragoste evanghelică, ospitalitate, ajutorarea săracilor

În redactarea Regulii s-a inspirat din tradiția monastică existentă, din Părinții deșertului, Regula Sf. Augustin, din Regula Sf. Vasile cel Mare și Cassian. Regula benedictină nu recomandă excesele de ascetism. Sf. Benedict de Nursia moare în martie 547. Călugărul Constantin îi urmează ca abate al mănăstirii Monte Cassino între 547 și 560(?). Constantin relatează lucrurile știute de el papei Grigore I cel Mare, care furnizează o biografie credibilă a Sf. Benedict în cartea a doua a Dialogurilor sale. În realitate se știu foarte puține lucruri despre viața sa. Nici data nașterii nu este sigură, vehiculându-se două date: 480 sau 490.

În sec. VIII Sf. Benedict de Aniane (aproape de Montpellier) completează Regula și o aplică cu succes la mănăstirea de la Aniane. Această versiune este preluată de Ordinul de la Cluny. Nu mi-am propus să furnizez detalii despre Regula Sf. Benedict de Nursia deoarece elementele de bază au fost deja discutate în materialul referitor la Cistercieni, în lunile precedente.

Dezvoltarea Ordinului de la Cluny și influența lui asupra lumii creștine

Deși mănăstirea a fost plasată la distanță de drumurile urmate de pelerinii europeni care se dirijau spre Santiago de Compostela, faima mănăstirii a crescut rapid și a atras pelerinii care urmau calea ce trecea prin Mâcon. În scurt timp afluxul de pelerini a impus crearea unui mic burg deservit de parohia vecină Saint-Maïeul. Ulterior, așezarea a evoluat.

Traseele medievale pe teritoriul francez pentru pelerinii spre Compostela

Un factor important în dezvoltarea ordinului și creșterea prestigiului său l-a constituit calitatea primilor stareți și durata mandatelor lor. Iată lista primilor stareți:

  • 909 – 926     Bernon,
  • 926 – 942     Sf. Odon de Cluny,
  • 942 – 948     Aimar,
  • 948 – 994     Sf. Mayeul de Cluny constructorul bisericii abațiale Cluny II,
  • 994 – 1049   Sf. Odillon duce cu succes acțiunea de expansiune a ordinului,
  • 1049 – 1109  Sf. Hugues de Semour constructorul bisericii abațiale Cluny III,
  • 1109 – 1122  Pons de Melgueil,
  • 1122 – 1122  Hugues II,
  • 1122 – 1157   Pierre de Montboissier numit și Pierre le Venerable redresează      disciplina în ordin, primește pe Abelard la Cluny și polemizează cu Bernard de Clairvaux asupra interpretării obligației călugărului de a duce o viață austeră și ascetică.

De la fondare, până la moartea celui de-al optulea stareț, Pierre le Venerable, în două secole și jumătate, pe scaunul lui Petru de la Roma s-au perindat mai mult de 52 de papi!

Cluny atinge apogeul dezvoltării sale în sec. XII, când reprezintă o imensă putere spirituală și își exercită autoritatea asupra unui număr de aproximativ 1450 de mănăstiri și 10000 de călugări. Mănăstirile erau repartizate cu precădere în zona care a aparținut imperiului carolingian. Cele mai multe se aflau în Franța  (815), în Germania  și Elveția (109), în Spania (31), în Lombardia (54) și 44 în Anglia.

Răspândirea influenței mănăstirii de la CLUNY

Cluny urmează Regula Sf. Benedict, dar insistă asupra serviciului divin care ocupă practic toată ziua călugărului. Desigur, aceasta înseamnă post și ajun, plus câteva privațiuni suplimentare, dar munca intelectuală nu depășește nevoile serviciului divin. Munca manuală este redusă, călugării acceptă să fie întreținuți material de către alții (călugării converși de exemplu), ceea ce are ca urmare organizarea domeniilor mănăstirești la fel ca senioriile laice.

Călugăr - scrib

Scriptoriul mănăstirii a funcționat însă neîntrerupt, iar catalogul bibliotecii (sec. XI – XII) conținea 570 de titluri. Azi doar cincizeci de volume sunt conservate  în bibliotecile pariziene. Ca mărime, era practic a doua bibliotecă benedictină după cea de la Monte Casino. Se conservau aici principalele opere patristice, carolingiene, texte latine aparținând lui Tit Liviu, Ovidiu, Cicero, precum și cărți de medicină și muzică. Un loc deosebit îl ocupau textele scrise de Sf. Augustin, Cluny posedând una dintre colecțiile cele mai importante, 64 de volume.

Cluny era și un centru de studiu important. Dreptul roman putea fi studiat cu ajutorul fragmentelor de texte juridice datând de pe vremea lui Iustinian I. A existat chiar tendința de a avansa spre universități, deși realizările au fost timide. Ele nu intrau în planul misionar al Ordinului. Totuși, începând cu sec. XIII, Ordinul a avut la Paris, în cadrul universității un colegiu important. Au urmat altele, la Avignon și la Dole. Ele sunt importante pentru că, din cauza conservatorismului manifestat, au fost singurele realizări în această direcție.

Dar călugărul de la Cluny nu este un simplu călugăr, el este și preot! Trebuie reamintit că la cistercieni și alte ordine călugărești preoții constituie o minoritate necesară asigurării serviciului divin pentru frații călugări!

Fiind preot, călugărul de la Cluny oficiază liturghii și sacramente, predică, mărturisește și vizitează bolnavii. Progresiv, satele sunt încreștinate în profunzime, credința devine mai autentică. Cluny oferă ospitalitate într-o lume neospitalieră, îndeamnă la pace și la schimbarea modului barbar de a rezolva conflictele, Cluny este în fruntea propagandei pentru  ”pacea lui Dumnezeu”, o mișcare milenaristă ce miza într-un fel pe sfârșitul lumii la finele mileniului.

Construcția mănăstirii și a bisericilor abațiale

Prima biserică ridicată împreună cu mănăstirea a fost foarte modestă. Abatele Maieul a ridicat o nouă biserică (Cluny II) de dimensiuni mari. Mănăstirile benedictine îi primeau pe credincioșii care veneau să asculte liturghiile și rugăciunile oficiate de preoții bisericii. De aceea, cu cât creștea faima mănăstirii, biserica devenea mai neîncăpătoare. Starețul Odilon a dat o amploare neîntâlnită serviciilor liturgice pentru morți, ceea ce a însemnat practic mărirea numărului de liturghii pentru ei. Rugăciunea pentru morți a devenit chiar izvorul bogăției mănăstirii. În anul 998, starețul Odillon a introdus ziua de comemorare a celor morți ca o sărbătoare specială, care după anul 1030 a fost fixată la 2 noiembrie, cum se celebrează și astăzi în toată Biserica. Dar aceste servicii pentru morți nu trebuiau să perturbe orele canonice ale mănăstirii. Însă era nevoie să fie accesibile și vizibile pentru toți pelerinii și vizitatorii.  Starețul a găsit soluția mărind partea vestică a bisericii printr-o construcție deosebită, pe două nivele, numită ”Galilea”. Simbolismul construcției este interesant. Pe de-o parte ea semnifică tranziția de la viață, sau de la o credință imperfectă, la o credință perfectă, deci convertirea la viața creștină, adoptarea unei vieți pioase, trecerea de la moarte la viața veșnică după imaginea lui Cristos cel înviat. Pe de altă parte, prin analogia cu apariția lui Cristos înviat în fața apostolilor, în Galilea,  Galilea bisericii semnifică momentul înfățișării în fața Domnului la sfârșitul timpurilor, adică la intrarea în împărăția cerească. Această inovație a starețului Odilon s-a răspândit în toate mănăstirile și bisericile de obediență clunesiană și chiar în alte părți.

Altarul la care se efectuau liturghiile pentru morți era la etajul construcției numită Galilea, iar parterul era folosit pentru comemorarea Învierii lui Cristos.  Vechiul cult al Mântuitorului, practicat înainte printr-o liturghie la care participau atât călugării, cât și credincioșii veniți din exterior, a fost modificat devenind un fel de liturghie teatrală care punea în scenă episoadele principale ale Patimilor Mântuitorului și ale Învierii. Desigur, arhitectura locului trebuia să corespundă acestui scop. Prelungirea părții vestice (Galilea) se poate vedea și azi la bisericile care s-au afiliat ordinului de Cluny: mănăstirea de maici de la Paray-le-Monial, bisericile din Payerne, Charlieu și altele.

Datorită creșterii numărului de călugări (circa trei sute numai la Cluny, fără a socoti copiii de cor, converșii și alții), biserica numită Cluny II a devenit prea mică și s-a pus problema construcției unei noi biserici. Starețul Hugues (declarat ulterior sfânt) a început reconstrucția bisericii Cluny III în 1088, terminând în 1132 cel mai mare edificiu religios al Occidentului medieval. Dedicată sfinților Petru și Pavel, biserica măsura 171m lungime, socotind și nartexul. Bolta navei centrale se ridica la 30m. Altarul era înconjurat de un deambulatoriu și cinci capele dispuse radial. Biserica avea două transepte flancate de capele și separate de un alt cor. La vest de transeptul mare venea nava principală a bisericii cu unsprezece travee și laterale duble. Patru clopote se aflau la întretăierea transeptelor cu nava principală și la capetele transeptului mare.

Nava principală avea trei niveluri: arcadele mari, arcadele oarbe, sau un ”triforium fals” și registrul ferestrelor înalte. Decorațiunile sub formă de picturi și sculpturi erau de o mare bogăție. A fost cea mai mare biserică a creștinătății până la construirea bazilicii Sf. Petru din Roma.

Mănăstirea a fost distrusă aproape în întregime după Revoluția din 1789. Au rămas puține sculpturi, a căror datare este destul de dificilă. Pentru a avea o idee asupra valorii artistice a sculpturilor romanice clunesiene redau imaginea a două capiteluri recuparate.

Capitel Cluny - Muzica

Capitel cu patru arbori și patru fluvii în Paradis

Planul bisericii Cluny III arată structura ei, iar reconstrucția tridimensională reflectă elevația. Se poate remarca extensia deosebită a Galileei (nartex), pe cinci travee, în comparație cu cele 11 travee ale navei principale până la intersecția cu transeptul mare. Corul este înconjurat de un deambulatoriu spațios pentru a permite desfășurarea procesiunilor din interiorul bisericii. El are cinci capele mai spațioase. Transeptul mic și cel mare au și ele capele, dar de dimensiuni mai reduse.

Planul bisericii abațiale CLUNT III

Reconstrucție tridimensională a abațialei CLUNY III

Declinul Ordinului și supraviețuirea lui.

A posteriori pot fi căutate și găsite multe motive pentru care ordinul a decăzut. Se poate afirma că organizarea lui a fost prea centralizată, că puține centre în afara Cluny-ului au devenit nuclee de asociere. Din acest punct de vedere cistercienii au practicat o descentralizare eficientă care a favorizat independența mănăstirilor filiale.

Bogăția ordinului a fost în mod cert o cauză a abaterii de la Regula benedictină, iar seria de stareți mai slabi a contribuit și ea la decadență. Trebuie amintit faptul că începând cu sec. XVI, dacă nu toate, multe mănăstiri au avut stareți comanditari.

Apariția Ordinului franciscan și a Ordinului dominican (ordine ale călugărilor cerșetori) a influențat și ea prin diferență imaginea ordinului ”bogat” de la Cluny. Dorința de reformă internă a dus la sciziuni, nu la o ameliorare a situației.

Distrugerea bisericii abațiale de la Cluny a însemnat practic sfârșitul Ordinului de la Cluny. Ea a intervenit în anii de după Revoluția franceză de la 1789. În 1791 călugării sunt expulzați, iar la 25 octombrie 1791 se oficiază ultima liturghie în abațiala Cluny III. În 1794 experții noului regim evaluează clădirile, bisericile, grădinile, morile și dependințele mănăstirii. Statul încearcă să se debaraseze de mănăstiure, iar în 1798 sunt puse în vânzare  ”10 hectare de construcții”, pentru suma de 60000 franci. La acea dată începe demolarea propriu zisă. Începând cu anul 1815 se construiesc deja locuințe cu materialele rezultate din demolare.

Cu mari eforturi din partea municipalității, sunt salvate câteva resturi din vechea biserică. În 1821 arhitectul Vaillans începe recuperarea și salvarea părților scăpate de distrugere. Instalarea Școlii Normale Tehnice în clădirile anexelor mănăstirii, în 1866, este ultimul eveniment major din viața vechii mănăstiri. Transeptul cedat Școlii de către Stat devine capelă.

Cluny în anul 2004

Cluny în anul 2004

La 13 iunie 2010 s-a sărbătorit în capela din fotografiile precedente a 1100-a aniversare a înființării Ordinului de Cluny. Numărul mare al participanților și luările de cuvânt au subliniat că există și azi numeroase mănăstiri benedictine care-și organizează viața în conformitate cu Regula Sf. Benedict. Dar… așa cum a spus și papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte din 6 ianuarie 2001, Invitația Sf. Benedict de a nu prefera nimic dragostei pentru Cristos nu se adresează numai călugărilor, ci tuturor discipolilor lui Cristos a căror viață, mai mult ca oricând, trebuie să fie caracterizată de o adeziune profundă față de Domnul nostru. În aceasta rezidă actualitatea permanentă a Regulii Sf. Benedict”.

Ioan Soran

Bibliografie:

  1. Larouse, ISTORIA UNIVERSALĂ vol.2 De la Evul Mediu la Secolul Luminilor, Ed. Univers enciclopedic, București 2006
  2. Veilleux Armand, Monachisme et Culture, Conference au Club Lions de Chimay, 29 octobre 2003, http://www.scourmont.be/Armand/writings/culture.htm
  3. Ludwig Hertling, ISTORIA BISERICII, Ed. Ars Longa, Iași 1998
  4. Encyclopaedia Universalis, Corpus 5 Cloîtres – Design , France 1988, Cluny, pag.12 – 15.
  5. Encyclopaedia Universalis, Corpus 12  Métabolisme – Nibelungen , France 1988, Monastique (Architecture), pag. 510 – 519.
  6. Encyclopaedia Universalis, Corpus 16   Rodin – Sous – marins  , France 1985, Roman (Art), pag.46 – 67.
  7. http://www.la-croix.com/Religion/S-informer/Actualite/Les-principes-eternels-de-l-ordre-de-Cluny-_NG_-2010-07-02-553745


Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to ORDINUL DE CLUNY, REFORMA MONASTICĂ ȘI PROGRESUL ÎNCREȘTINĂRII EUROPEI

  1. Pingback: REGULI ALE VIEȚII MONAHALE ÎN ORIENT ȘI OCCIDENT: Regula Sf. Vasile cel Mare și Regula lui Benedict de Nursia | ioansoran

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s