PARABOLA FIULUI RISIPITOR ÎN PREDICI, COMENTARII ȘI ARTĂ

TEXTUL PARABOLEI

Parabola Fiului risipitor    Luca 15: 11 – 32

11 El a mai zis: „Un om avea doi fii.

12 Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. 
13 Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.
14 După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
15 Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
16 Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.
17 Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!
18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta
19 şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”
20 Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.
21 Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”
22 Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare.
23 Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim;
24 căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească.
25 Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri.
26 A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este.
27 Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.”
28 El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre.
29 Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei;
30 iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”
31 „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău.
32 Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”
 

TEXTUL ÎN PREDICI ȘI COMENTARII

În capitolul 15 al Evangheliei după Luca găsim trei parabole dătătoare de speranțe, având același subiect, bucuria lui Dumnezeu de a-i recupera pe păcătoșii pierduți, bucuria Cerului când un păcătos se căiește de păcatele sale. Este vorba despre parabolele oii pierdute, a drahmei pierdute și a fiului pierdut (risipitor). Fiecare persoană a Sfintei Treimi [2] este activă în căutarea a ceea ce este pierdut și părtașă la bucuria aflării:

–         Dumnezeu – Fiul este prezent în parabola oii pierdute sub chipul Bunului Păstor care nu precupețește nici un efort pentru a găsi și salva oaia pierdută, iar după ce o găsește spune prietenilor și vecinilor ”Bucurați-vă cu mine că am găsit oaia mea cea pierdută”.

–         Dumnezeu – Spirit Sfânt apare în parabola drahmei pierdute sub forma  Luminii pe care o aprinde femeia pentru a căuta și găsi drahma pierdută. Iar după ce o găsește, femeia spune ”Bucurați-vă cu mine că am găsit drahma ce pierdusem”

–         În parabola Fiului risipitor, Dumnezeu – Tatăl este cel pe care Dragostea Divină îl face să alerge în întâmpinarea fiului regăsit pe care-l îmbrățișează și spune fiului mai mare: ”Se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Citind parabola fiului risipitor constatăm că narațiunea conține formal două tablouri: unul care se ocupă exclusiv de fiul mai tânăr (versetele 11 – 24) și un al doilea tablou care vorbește despre fiul cel mare și reacția lui la ospățul dat de Tată pentru bucuria reintegrării fiului risipitor în casa tatălui (versetele 25 – 32). Tatăl este prezent în ambele tablouri [2], acționând după principii greu de înțeles pentru fratele mare și pentru cititorul superficial al Evangheliei.

Tabloul fratelui mai tânăr (versetele 11 – 24)

Dacă acceptăm ideea că  suntem creaturile lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, iar El este și Tatăl nostru, vom avea o înțelegere mai ușoară a evenimentelor care se succed în timpul desfășurării parabolei. Fiind creaturile Lui, suntem dotați cu rațiune și inteligență, prin urmare avem o responsabilitate directă față de Dumnezeu și datoria de a-L reprezenta pe Creator aici, pe Pămînt, cu imaginea Lui în noi, imagine pe care nu avem dreptul să o batjocorim. Posibilitatea de a ne cunoaște Creatorul o are fiecare dintre noi, indiferent dacă Îl cunoaște pe Dumnezeu, sau nici nu a auzit de Cristos, pentru că toți luăm contact cu creația Sa vizibilă! Iată de ce suntem responsabili față de Dumnezeu și trebuie să ne asumăm greșelile cu toate consecințele lor. Trebuie să lămurim ce înseamnă păcatul, în ce constă el.

Parabola spune că fiul mai tânăr cere partea sa de avere și vrea să plece din casa tatălui său pentru a lua decizii numai după voința sa. A te îndepărta de Dumnezeu pentru a nu face alceva decât ce-ți dictează voința proprie, aceasta este obârșia păcatului. Tânărul întoarce spatele tatălui pentru a dispune singur de viața lui, pentru a fi fericit fără tatăl său [2]. De aici încep toate necazurile, de la această excludere arbitrară a Creatorului din viața omului. Acest principiu al independenței față de Dumnezeu și al absolutizării voinței proprii, principiu care impregnează societatea actuală la toate nivelurile și în toate domeniile, acesta este sensul real al păcatului.

Fiul cere partea sa de avere, iar tatăl îl pune la încercare și i-o dă. Dumnezeu nu-l împiedecă pe om să-și urmeze voința proprie deoarece El ne-a dat liberul arbitru, iar noi suntem responsabili de actele noastre. Deși textul parabolei nu o spune explicit, se poate presupune că fiul cel tânăr credea că este capabil să facă ceva cu ințiativa lui și cu resursele din averea tatălui său [1]. Altfel nu ar fi avut curajul să ceară partea lui de avere, o treime din averea familiei conform dreptului israelit.

Tânărul pleacă într-o țară depărtată  și risipește toată avuția sa. În fond, nu era avuția lui, ci avuția tatălui, iar țara depărtată nu trebuie înțeleasă neapărat depărtată geografic. Ea poate fi spațiul unde fiul era departe de mediul casei tatălui său. Fiind într-un teritoriu străin, căutând cu frenezie plăcerea, sau succesul, resursele tânărului se epuizează repede. Parabola spune explicit că delapidarea averii primite a făcut-o ducând o viață destrăbălată.  Golul lăsat în urmă de eșecul găsirii fericirii te face să te gândești tot mai des la confortul țării tale, la casa tatălui tău.

Parabola spune că a venit o foamete mare în ţara aceea. Poate este vorba despre faptul că fiul mai mic constată inconsistența vieții lui fără de rost, de aceea simte foamea și lipsa. Încearcă însă să se descurce singur, încă mai crede că este în stare să se redreseze, să găsească o soluție și s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Desigur, oamenii din țara depărtată,(stăpânul păgân din punct de vedere iudaic), nu au codul moral din casa tatălui, îl înșeală și fiul cel mic ajunge astfel într-o stare absolut jalnică. Pentru un iudeu, a păzi porcii este cea mai înjositoare ocupație posibilă [3]. În momentul în care tânărul se vede redus la această situație fără ieșire, și-a venit în fire și s-a întors spre sine căutând cauza care l-a adus în această stare. Putem considera că gestul tânărului de a reveni la sine și a-și reevalua situația este momentul decisiv care l-a împins spre o decizie înțeleaptă: Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu… Să nu ne facem iluzii! În starea în care se afla, cu sufletul golit de orice speranță, lipsit complet de resursele care ar fi putu să-l scoată din starea sa jalnică, singur, fără bunătatea lui Dumnezeu, nu ar fi făcut această întoarcere, nu i s-ar fi strecurat în minte părerea de rău pentru faptele sale, nu și-ar fi asumat responsabilitatea: și-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Numai Dumnezeu ne poate ajuta să conștientizăm starea reală a conștiinței noastre [2]. Ce este bulversant este că ”foamea” nu-i aduce pe oameni la Dumnezeu. Se întâmplă așa cum spune profetul: ”Tu i-ai lovit, dar ei n-au simțit durere, tu i-ai dat pierzării, dar ei n-au vrut să ia învățătură. Și-ai încruntat fețele mai mult decât stânca și n-au vrut la pocăință să se întoarcă” (Ieremia 5:3) .

Christian Briem observă că bunătatea lui Dumnezeu a produs încă ceva deosebit de valoros în conștiința tânărului: convingerea că din fericire, în casa tatălui este pâine, suficientă pîine. Bunătatea lui Dumnezeu îi dă încrederea în tatăl său [2].

Tânărul ia decizia, așa că s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Este momentul convertirii lui. Dar autenticitatea convertirii este dată de părerea de rău, căință, pocăință. Convertirea nu este rezultatul unui simplu proces logic: ”îmi merge rău, sunt vinovat, am călcat un set de principii, pentru a reabilita situația trebuie să adopt un alt set de principii și să-mi coordonez faptele conform lui.” Faptele noastre reprobabile, păcatele, au produs daune semenilor, sau l-au dezonorat pe cel căruia îi aparțineam spiritual înainte, care era garantul nostru. Dacă privesc în urmă la faptele mele și nu mă rușinez, nu regret sincer că le-am făcut, atunci nici reparația situației, (atât cât mai pot să o fac) nu va veni, iar convertirea mea va fi formală. Din fericire, cu harul lui Dumnezeu, fiul risipitor regretă profund rătăcirea și este decis să o mărturisească în fața tatălui și a celor din casa tatălui. Aceasta este starea lui de spirit când se îndreaptă spre casa tatălui, când se află pe drumul de reîntoarcere. Iar când el era încă departe de casa tatălui, acesta îl vede, i se face milă de acest fiu care revine și fuge în întâmpinarea lui, se aruncă la gâtul fiului și îl acoperă de sărutări.

Nici o supărare la tatăl cel milostiv, nici un reproș! Înainte ca fiul să fi spus ceva, tatăl îl copleșește cu dragostea lui necondiționată, nemeritată, cu iertarea. Deși fiul simte, vede că este iertat, face mărturisirea greșelilor sale și recunoaște că ”nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”

Și aici, ca în parabolele oii pierdute și a drahmei pierdute din același capitol 15 al Evangheliei după Sf. Luca, nu este vorba atît de bucuria păcătosului, cît de bucuria lui Dumnezeu, este vorba de bucuria Tatălui de a da, de a da fără măsură [2]. Fiul iertat este reabilitat complet în casa tatălui. Servitorii primesc poruncă să aducă cea mai frumoasă haină și să-l îmbrace cu ea, să-i pună în deget un inel, iar în picioare încălțăminte.

Sf. Ambrozie [1] și Frederic Godet [3]  insistă asupra simbolismului hainei, inelului și al încălțămintei. Haina este îmbrăcămintea înțelepciunii și haina nunții. Apostolii își acoperă goliciunea și slăbiciunea trupurilor cu haina forței și a înțelepciunii spirituale. Inelul nu este altceva decît sigiliul unei credințe sincere, o dovadă a autenticității. În perioada în care a fost scrisă Evanghelia, sigiliul autentifica ordinele date de purtătorul lui. Iar încălțămintea este după Sf. Ambrozie predicarea Evangheliei, așa cum spune Apostolul Pavel în Epistola sa către Efeseni (6:15) ”Și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.”

Reintegrarea fiului în drepturile casei tatălui este prilej de bucurie, de aceea tatăl poruncește ” Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit” Ospățul oferit de tată și sacrificarea vițelului îngrășat sunt interpretate de Briem [2] și Godet [3] ca bucuria lui Dumnezeu-Tatăl de a oferi vițelul gras (Imaginea lui Cristos) ca hrană poporului său. Este o bucurie comună, este bucuria împărtășaniei. Interesant este că parabola vorbește despre începutul acestei bucurii, dar nu auzim spunându-se că această bucurie ar avea un sfârșit.

Tabloul fratelui mai mare (versetele 25 – 32)

La prima vedere această parte a doua a parabolei nu este atât de interesantă ca prima, cel puțin din punct de vedere epic: fiul cel mare nu pleacă nicăieri, lucrează ogorul tatălui și este la casa tatălui. Am zice că este o viață obișnuită a unui om conștiincios, care își face munca. Dar ne înșelăm. Când fiul cel mare vine de la ogor și aude muzică şi jocuri nu are reacția naturală a cuiva foarte apropiat de tatăl său. Nu intră în casa tatălui ci se adresează unuia dintre robi pentru a-l întreba ce se petrece în casă. Mi se pare straniu că el nu se consideră atât de apropiat de tatăl său încât să-l întrebe direct ce se întâmplă. Vestea că veselia se datorează revenirii fratelui său mai mic, vagabondului, îl înfurie. El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Prima întrebare ar fi: de ce nu se bucură de revenirea fratelui său? Iar a doua: de ce se autoexclude de la bucuria tatălui și nu vrea să intre în casă?

Din nou tatăl are inițiativa. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Reproșurile pe care i le face fiul cel mare tatălui dau consistență întrebărilor formulate.

–         „Iată, eu îţi slujesc ca un rob” Această poziționare a fiului mare față de tatăl său este nelalocul ei și vine exclusiv din partea lui. Poate fi interpretată ca o îndepărtare de tatăl său și o totală neînțelegere a persoanei tatălui. Se poate deduce că pentru fiul cel mare tatăl era doar un stăpân [3] , iar el se vede ca un simplu servitor, deci fără obligația sau dorința de a-l iubi pe tatăl său!

–         „şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei” Reproșul reprezintă aceeași dorință de a fi fericit fără tatăl său, adică fără stăpânul său, dorință pe care a avut-o și fratele mai mic, adică esența păcatului.

Iată de ce fiul mai mare nu se deosebește esențial de fiul mai mic. Poate este chiar într-o situație mult mai rea. Diferența provine de la comportamentul fiului mare, formal corect, dar care se dovedește fundamental greșit. Fiul cel mare nu are măcar bănuiala că greșește atât față de frate, cât și față de tată. Deci mântuirea lui este mai problematică decât cea a păcătosului care la un moment dat recunoaște că a greșit și se căiește…

Acest punct de vedere simplist favorizează doar formularea unui avertisment pentru creștinii superficiali care practică un soi de pietism fără substanță, cu care cred ei că pot ”cumpăra Împărăția Cerurilor”. Din nefericire acest mod de a vedea Mântuirea este foarte răspândit și are efecte practice asupra vieții societății în care acești creștini trăiesc. Dacă porunca iubirii aproapelui este ”facultativă”, dacă Decalogul nu organizează viața comunității, coeziunea comunității dispare treptat și chiar mântuirea individuală devine foarte problematică.

Comentariile avizate fixează parabola fiului risipitor în contextul mai larg al capitolelor 14 și 15 din Evanghelia după Sf. Luca. Vederea de ansamblu a celor două capitole prezentată de Briem [2] insistă asupra grupării unor evenimente detașate care împreună reușesc să pună în valoare Învățătura lui Cristos prin conexiunea lor morală. Astfel parabola marelui ospăț (Luca 14:16-24) la care invitații nu vin oferind scuze diverse este privită ca un refuz al invitației izvorâtă din Bunătatea lui Dumnezeu. Cine refuză invitația? Evreii în primul rând, spune Briem. Cine răspunde invitației la ospățul Domnului? Săracii, orbii, șchiopii, ologii, ei umplu casa stăpânului, care trebuie să fie plină. Acestora li se pare ușor să-L urmeze, deși El le spune că pentru a-L urma înseamnă să renunțe la tot ce pare valoros pentru omul obișnuit. Isus le cere să decidă în cunoștință de cauză, să evalueze greutatea de a fi discipolul Lui și să aibă siguranța că numai Dumnezeu le poate da forța de a renunța la lume și a-L urma. Iar pentru a sublinia importanța evaluării în luarea deciziei Isus le spune ”mulțimilor” cele două mici parabole ale construirii turnului și ale celor doi regi [2]. Se conturează astfel binomul fariseii și cărturarii pe de-o parte și cei ce sunt receptivi la Învățătura lui Cristos (evrei, sau păgâni) pe de altă parte. La Sf Ambrozie [1] binomul este net (dar lejer diferit) delimitat: pe de-o parte fiul cel mic reprezintă pe gentiles (pentru evreii din vremea Mântuitorului aceștia erau străinii, iar pentru creștini gentiles erau păgânii), iar pe de altă parte fiul cel mare reprezintă poporul lui Israel care nu l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu. Această identificare a rămas valabilă în tot Evul Mediu și are adepți și azi. Sf. Ambrozie aduce un argument interesant în justificare. Fiul cel mare îi reproșează tatălui că nu i-a dat un țap să-l sacrifice pentru un festin cu prietenii. Țapul are alt simbolism decât mielul, văzul drept Isus, Mielul lui Dumnezeu cel sacrificat pentru păcatele noastre.

Bernard de Clairvaux povestește  întoarcerea  fiului de rege

Dieu descend jusque dans notre imagination

Bernard de Clairvaux

Pentru a îmbogăți partea de comentariu a parabolei fiului risipitor, am căutat o predică a Sf. Bernard. Nu am găsit o predică, sau comentariu, ci o poveste scrisă de Bernard pe care-l credeam un cistercian auster, în nici un caz nu un fabulist sau povestitor. Surpriza a fost mare, motiv pentru care voi reda pe scurt traducerea acestei producții literare a Sf. Bernard.

A fost odată… un rege bogat și puternic, Dumnezeul cel Atotputernic. El l-a adoptat ca fiu pe omul pe care l-a creat. Regele l-a încredințat, până la maturitate, pe acest fiu fragil unor pedagogi: Legea și Profeții. I-a dat instrucțiuni și restricții, l-a făcut stăpânul paradisului. Și ca nimic să nu-i lipsească, i-a acordat liberul arbitru pentru ca binele pe care-l va face să fie făcut din voință proprie și nu din constrângere.

Povestirea continuă cu ieșirea fiului de rege din paradis pentru a descoperi lucruri noi. Devine victima tentației de a mânca din fructul cunoașterii binelui și răului. Este un recit modificat al izgonirii din paradis. Fiul iese din paradis și rătăcește prin munți de aroganță, văi de lucruri curioase, păduri de desfrâu și mlaștini de voluptăți ale cărnii. ”Vechiul bandit de drumul mare” vîzându-l pe fiul de rege derutat și neînsoțit, îi oferă faimosul fruct al neascultării și îl îmbarcă pe o corabie destul de nesigură, pe care vântul violent al lingușirii o mână în regiunea îndepărtată a lucrurilor fără seamăn. În lumea asta străină uită toate lucrurile învățate și învață altele noi, pe care le ignora, cum ar fi munca de sclav, păzitul porcilor și altele. Se află în închisoarea disperării.

Se pare că tatăl său l-a uitat, dar nu este adevărat. El trimite servitorii și invitații casei să-l caute. Din ordinul Stăpânului, FRICA face parte din grupul servitorilor trimiși. Ea îl găsește pe fiul de rege în închisoarea lui, plin de mizeria unui deținut, legat în lanțurile proastelor obiceiuri, nebun. În nebunia lui se simțea însă asigurat (!) și era surâzător… Frica îl  abordează, îl ”presează” cu cuvântul și cu îndemnul de a ieși și a reveni acasă. Tânărul este complet descumpănit și cade aproape mort pe podeaua celulei.

Sosește un alt servitor al Stăpânului, SPERANȚA, care-l vede pe fiu aproape zdrobit de Frică, nemângăiat și fără ușurarea situației. Atunci Speranța se apropie cu drag, îl ridică de la pământ, din gunoi. Îi susține capul, îi șterge fața și îi spune: ”Păcat. Câți dintre argații tatălui tău au pâine din belșug, iar tu aici mori de foame! Scoală-te te rog, du-te la tatăl tău și spune-i: «Tată, fă-mă ca pe unul din argații tăi» (Luca 15: 17-19)” Atunci fiul își revine și are loc un mic dialog ce azi poate apare naiv, scris pentru copii, sau pentru oameni simpli, ca cei care urmăreau povestea vitraliilor înțelegându-o deși erau analfabeți:

–         Tu ești SPERANȚA? Cum se poate deschide poarta speranței în acest abis de disperare?

–         Ei bine, eu sunt Speranța trimisă de tatăl tău pentru a te ajuta și nu trebuie să abandonez sarcina mea până nu te voi readuce în casa tatălui tău și în camera mamei tale (Luca 15 și Cântarea Cântărilor 3:4).

–         Cât de bine alină dulceața ta necazurile și cum îi consolează pe nefericiți. Tu ești una, dar nu cea mai mică dintre asistentele camerei regale! Tu vezi groaza închisorii mele adânci, tu vezi lanțurile mele, care totuși, de când ai venit, s-au desfăcut sau rupt în bună parte. Tu vezi numărul răpitorilor mei, vigoarea lor, iuțeala și îndemânarea lor înspăimântătoare. Ce poți face tu în locul acesta?

–         Nu te teme. Cel care ne ajută este milostiv. Cel care luptă pentru noi este atotputernic, iar aliații noștri sunt mai numeroși decât dușmanii noștri (II Regi 6:16). Pe lângă asta ți-am adus din partea tatălui tău calul dorinței; cum îl vei încăleca, vei pleca sub conducerea mea în afara locului unde dușmanii tăi te pot ajunge.

Și îndată ea pune pe spatele calului înșeuat acoperitoarea moale a fervoarei și a devotamentului. Adaugă echipării pintenii exemplelor bune și-l așează pe fiul regelui pe calul dorinței.

Am redat dialogul destul de amănunți pentru a scoate în evidență uluitoarea cunoaștere a Scripturilor, ușurința cu care Bernard povestește inserând în text pasaje din cele mai diverse cărți ale Bibliei. Există în mod cert o oarecare emfază și didacticism în dialog, chiar exprimări naive precum Cât de bine alină dulceața ta necazurile și cum îi consolează pe nefericiți, dar… cât de naivă vi se pare exprimarea lui Eminescu?

Cum mângâie dulce, alină ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristețe, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii.

Știu că este dificil să accepți faptul că Bernard de Clairvaux putea, sau dorea să facă literatură în sec. XII, sau că literatura în general, sau cea medievală în particular, se poate ocupa de probleme spirituale atât de personale pe cât păcatul, deznădejdea, speranța. Eu am găsit povestea scrisă de el în ”Trésor littéraire cistercien, Collectanea Cisterciensia 68 (2006) 236 – 245.”, deci… este totuși literatură și trebuie acceptată ca atare.

Urmează evadarea nebunească. Fiul de rege străbate în fuga calului Canaanul semănând uimire printre prinții din Edom și vitejii din Moab. Tatăl său trimite în calea fiului PRUDENȚA și prietena ei CUMPĂTAREA. Și astfel, mânat din spate de FRICĂ, tras în față de SPERANȚĂ, protejat de FORȚĂ, moderat de CUMPĂTARE, prevăzător și pregătit de PRUDENȚĂ, condus spre finalul bun de JUSTIȚIE, fiul regelui ajunge în tabăra ÎNȚELEPCIUNII, unde este prezent chiar regele David cu harpa lui.

Desigur, aventura nu s-a sfârșit. Un vârtej de vânt și foc lovește tabăra ÎNȚELEPCIUNII. Chiar faraonul vine să-l urmărească pe Israel în fuga sa. Atacul capătă alura epopeii eliberării fiilor lui Israel din robia Egiptului! Salvarea vine după ce SPERANȚA și RUGĂCIUNEA încalecă calul CREDINȚEI. În ajutorul celor aflați în greaua încercare Domnul trimite MILOSTENIA, regina cerului și întreaga curte cerească. Regina Milostenie îl salvează pe fiul lui Dumnezeu, îl duce în ceruri și-l prezintă lui Dumnezeu Tatăl.

Am prezentat în mod succint partea a doua a povestirii, dar ea se desfășoară în același stil epopeic precum a început. Doream să vă creez o imagine utilă pentru a trezi dorința de a-l frecventa pe Bernard de Clairvaux în momentele în care vă doriți ceva, altceva decât mizeria zilnică, când doriți să evadați într-o lume de basm. Faimosul  fabulist Jean de La Fontaine în Puterea fabulelor spune: ”Eu însumi, dacă mi-ar fi povestită Pielea de măgar, aș simți o plăcere foarte mare.”

ILUSTRAREA  PARABOLEI  ÎN  SCULPTURĂ,

PICTURĂ  ȘI  ARTA  VITRALIULUI

Parabola fiului risipitor în sculptură

 Resursele avute la dispoziție pentru ilustrarea parabolei prin sculptură au fost relativ sărace, așa că am rămas doar cu două exemple a căror legătură cu Întoarcerea Fiului Risipitor nu mi-a fost evidentă la prima vedere. La început am verificat cu grijă ca numele sculpturilor să fie corect, dar privindu-le cu încăpățânare am început să găsesc tot mai multe elemente care dau legătura lor reală cu tema. Fiecare artist simte în felul său detaliul care este semnificativ pentru subiectul pe care vrea să-l trateze.

Auguste Rodin a considerat că sentimentul care transcende recitul biblic este rugăciunea celui cuprins de căință pentru că ”am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta”. În sculptura sa mâinile în dezechilibru dau corpului elanul dureros al unei rugăciuni de neoprit (http://www.musee-rodin.fr/fr/collections/sculptures/lenfant-prodigue).

Auguste Rodin, Fiul Risipitor, bronz, 1905

 Constantin Brâncuși a început în anul 1914 să sculpteze în lemn, sub influența conjugată a artei populare românești și a artei africane, căreia mediul intelectual pe care-l frecventa (Matisse, Apollinaire, Modigliani) îi acorda o mare atenție. Dar de la Fiul Risipitor (1914)  până la Spiritul lui Budha (1937) a creat mai mult creaturi misterioase, fantastice, decât simboluri spirituale.

(http://www.larousse.fr/encyclopedie/personnage/Brancusi/109992).

Citind comentariul Sf. Ambrozie la parabola noastră am găsit un fragment care poate explica sculptura în lemn a lui Brâncuși. Este vorba despre Tatăl care ne vede venind să-i cerem iertare, iar el vine și ne ridică pe noi care zăcem încărcați de păcate cu fața la pământ, pentru a ne întoarce privirea spre cer, spre locul unde trebuie să-L căutăm pe Creatorul nostru.

Constantin Brâncuși, Fiul Risipitor, lemn, 1914

 Eu văd în bucata de lemn încovoiată, dominată de bucata de lemn masivă, tocmai fiul pe care tatăl este pe cale de a-l ridica, pentru ca privirea lui să o întâlnească pe a Tatălui.

Desigur, este o părere personală. Dar așa cum artistul vede un detaliu doar lui accesibil în recit, pentru mine ideea de a fi ridicat cu greu din poziția încovoiată și obligat să privesc spre cer și nu spre noroi mi se pare valoroasă. Poate și pentru că așa mă simt eu acum…

Parabola fiului risipitor în pictură

Cred că ar fi bine să începem să răsfoim Biblia ilustrată de John și Jacob Abbott în 1878, pentru a începe descoperirea feluritelor moduri în care artiștii gravori și pictorii au tratat subiectul nostru generos. Aici, au fost selectate șase scene semnificative. În scena a șasea (dreapta jos), fiul mare este complet singur în fața porții deschise (totuși) și se poate deduce că geamul luminat înseamnă că ”acolo” este ospățul.

Materialul dedicat ilustrării temelor biblice prin diferite tehnici este foarte bogat. Voi reda încă o gravură în aqua forte, realizată în 1636, deoarece maestrul care a executat-o este Rembrandt, iar construcția scenei care a inspirat și alți artiși poate fi recunoscută în tabloul care face deschiderea prezentării temei în pictură. Gravura se găsește la adresa:

http://www.artfact.com/auction-lot/rembrandt-van-rijn-the-return-of-the-prodigal-son-98-c-61d7bf05ec

 

Fiul risipitor, Rembrandt, aqua forte 1636

Tabloul lui Rembrandt Întoarcerea fiului risipitor (1667)

 Tabloul Întoarcerea fiului risipitor se află în muzeul Ermitage din Sankt Petersburg. A fost pictat între 1663 și 1665. El este folosit adesea pentru a ilustra ideea de iertare și reconciliere. Părintele Paul Baudiquey [7] scrie că pentru el este primul portret în mărime naturală pentru care însuși Dumnezeu ar fi pozat…

Rembrandt Harmenszoon van Rijn, Întoarcerea Fiului Risipitor.

 Rembrandt avea șaizeci de ani când a executat pictura și era falit financiar și îndoliat. Starea sa sufletească se reflectă chiar în maniera de execuție a operei, cu tușe puternice, groase, fără nici o tendință de a le prelucra ulterior, înfrumusețându-le. Pentru că Rembrandt știe că viața unui om nu este netedă, frumoasă. Când pictează acest Tată risipitor în compasiune și iertare, el încă o mai plânge pe Saskia moartă la treizeci de ani și pe fiul său Titus.

Tatăl are fața ridată și este aproape orb, ochii lui fiind obosiți de pânda întoarcerii improbabile a fiului care l-a părăsit. Statura sa este rotunjită, aproape ovală, amintind motivul ”migdalei sacre” folosit de sculptorii medievali pentru a-L reprezenta pe Isus Cristos în timpanele portalelor de intrare în biserici.

 

”Migdala sacră” la Catedrala din Chartres, fațada occidentală, timpanul central

Tatăl pictat de Rembrandt este un Tată care nu încetează a se coborâ spre noi, a se pleca spre noi, a pândi pașii noștri șovăitori pe drumul întoarcerii spre El. Iar când noi am făcut măcar  un pas spre El, ne primește ca un Tată plin de dragoste.

Adesea comentariile tabloului insistă asupra mâinilor Tatălui: una se pare că ar fi masculină (mâna stângă, mai puternică), iar cealaltă (mâna dreaptă) mai feminină. Chiar dacă acest amănunt este doar o părere, există în atitudinea Tatălui o atitudine maternă. Fiul își ascunde fața în burta lui, atitudine convenabilă mai mult unei mame decât unui tată. Acest om, redevenit copil, se sprijină pe locul măruntaielor materne cărora le datorează (re)nașterea sa.

Să-l privim acum pe fiu. Este pictat ca un condamnat abia ieșit din închisoare, cu părul tăiat, cu hainele rupte, cu un picior gol, ieșit din sandala aproape ruptă, celălalt încălțat, îngenunchiat. Golul sandalei poate sugera prin câte a trecut fiul pentru a ajunge în starea aceasta, golit de orgoliul celui sigur pe sine, de bogățiile înșelătore și atracția plăcerilor deșarte. A devenit ființa neajutorată care se cuibărește în brațele tatălui său, căutând salvarea. În brațele Lui înțelege bogăția Tatălui: dragostea fără condiție. Iar mantia regească de pe umerii Tatălui poate să-l acopere din nou pe fiul revenit…

Din restul personajelor prezentate în tablou, ne atrage atenția un bărbat cu figură severă, cu o poziție verticală a corpului, în contrast cu poziția tatălui. Este îmbrăcat într-o mantie roșie, și manifestă o greutate vizibilă de a înțelege, sau accepta mila fără margini arătată de Tată, pentru fiul revenit.

Oricare ar fi identitatea lui (poate este fiul întors de pe câmp) suntem invitați să ne întrebăm cum privim noi mila lui Dumnezeu, cât de mult credem în acestă milă și în ce măsură ea ne uimește și ne bucură. Uneori suntem tentați să gândim ca fiul mai în vârstă, șocați de un Dumnezeu care îi iartă pe cei mai mari păcătoși și pare că se ocupă mai mult de ei decât de ceilalți fii ai săi care trăiesc într-o oarecare dreptate, mai precis în dreptatea lor.

A refuza însă dragostea nemărginită a Tatălui, a refuza intrarea în această atitudine de milă, înseamnă a-L refuza pe Tatăl în întregime. Iar calea aceasta este cu mult mai greșită decât calea urmată de fiul care a fost amăgit de bogăție, dar a revenit la adevărata sursă a bogăției, Tatăl risipitor de dragoste.

Bartolomé Esteban Murillo povestește parabola într-o serie de tablouri

Murillo (1618 – 1682) este cel mai popular pictor religios baroc din Spania secolului XVII. Împreună cu Diego Velazquez, Francisco de Zurbaran și José de Ribera este unul dintre principalii reprezentanți ai Secolului de aur în pictură. A fost șef de școală la Sevilla, al doilea centru artistic după Madridul acelor vremi.

Galeria Națională a Irlandei păstrează la Dublin o serie de tablouri care povestesc parabola fiului risipitor. Redau mai jos această serie de șase tablouri [8] pictate în jurul anului 1660. Este o introducere bună la tehnica de a povesti parabola în arta vitraliului. Și acolo sunt alese cu grijă scenele în jurul cărora gravitează parabola. După cum se poate citi în textul parabolei, Luca (15:13) evanghelistul nu explică cum anume și-a risipit fiul cel mic averea, mărginindu-se a spune că ”a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.” Artiștii și-au imaginat și au redat ospețe fabuloase și scene de concubinaj. Așa se explică ponderea de două tablouri din șase dedicate curtezanelor și alungării de la bordel. Cele șase scene sunt pictate în stilul ”vaporos” care indică o influență venețiană în acea perioadă.

Fiul primește partea sa de avere de la tatăl său

Plecarea fiului de la casa tatălui

Fiul petrece cu curtezanele

Ajuns fără bani este alungat de la bordel

Fiul ajunge păzitor de porci

Întoarcerea fiului risipitor la casa tatălui

Ulterior, între anii 1670-74, Murillo repictează scena cheie a întâlnirii dintre tată și fiu. Acest tablou se află acum la National Gallery of Art Washington. Pictorul și-a schimbat între timp tehnica de lucru, iar scena întâlnirii dintre tată și fiu este complet regândită.

Grupul tată-fiu este acum plasat în centrul tabloului și al personajelor. Tatăl se pleacă să-l îmbrățișeze pe fiul care este îngenunchiat în fața lui. Se poate bănui că tatăl îl aștepta de multă vreme și nu-i lasă timp pentru a-și cere iertare. Cățelul care-și exprimă bucuria reîntâlnirii cu tânărul său stăpân aduce o notă de simplitate, așa cum se petrece frecvent în tablourile lui Murillo.

În partea dreaptă se află servitorul care aduce hainele somptuoase. Se observă o oarecare tensiune în grupul din dreapta, datorată probabil tratamentului acordat fiului risipitor în dauna fiului mare care a rămas să lucreze în casa părintească. În stânga tabloului se vede vițelul gras care va fi sacrificat din ordinul tatălui pentru a sărbători întoarcerea fiului său.

Tentația de a prezenta și alte tablouri este mare, dar cred că este momentul să trecem la arta vitraliului deoarece acolo povestea este spusă printr-o suită de scene care vor ocupa un spațiu considerabil.

 Parabola fiului risipitor în arta vitraliului

Piese de sticlă colorată există de pe vremea romanilor, chiar a Egiptului. În unele terme romane sunt semnalate mozaicuri de pardoseală cu sticlă colorată pentru a crea o iluminare plăcută a interiorului. Forme rudimentare de vitralii au existat încă în epoca merovingiană, dar  vitralii veritabile apar în sec. IX și X. Arta vitraliului și-a atins perfecțiunea în Evul Mediu, în special în sec. XIII.

Un vitraliu este constituit dintr-un număr mare de bucăți de sticlă colorată de dimensiuni și grosime variabilă, colorate în masa lor prin oxizi metalici, sau pictate înainte de a fi arse în cuptor. Aceste bucăți sunt dispuse astfel încât să creeze imagini, după un desen inițial. Fixarea bucăților este făcută cu plumb, asigurîndu-se astfel coeziunea și rezistența ansamblului. Cele mai vechi vitralii conservate datează după mijlocul sec. XII. Vitraliul cel mai faimos este Notre-Dame de la Belle Verrière de la Chartres, datorită albastrului celebru al cărui secret a fost pierdut. A fost realizat în 1180, dar în 1194 un incendiu teribil a distrus cea mai mare parte din biserică. Dintre toate vitraliile catedralei, numai panoul central – al Mariei și al Fiului ei – împreună cu alte două panouri din vitraliul portalului au supraviețuit incendiului [9].

Doar două parabole ale Evangheliei au fost reprezentate în vitraliile Catedralei din Chartres. Parabola Fiului Risipitor își are vitraliul în transeptul Nord, pe fața vestică, iar Bunul Samaritean se află cam la mijlocul navei principale, pe fața sudică.

Vitraliul Fiului Risipitor are structura simplă, iar citirea este ușoară, de jos în sus și de la stânga la dreapta. Scenele vitraliului urmează fidel recitul Evangheliei după Luca, capitolul 15, versetele 11 – 32, exceptând rolul excesiv acordat curtezanelor: zece scene din totalul de treizeci. Deoarece vitraliul nu are semnătura donatorilor (de regulă o breaslă avea banii necesari unei astfel de lucrări) s-a avansat ipoteza plauzibilă că vitraliul a fost un dar al curtezanelor din Chartres pentru Catedrală. O explicație ”decentă” ar fi lupta pe care a dus-o câțiva ani înainte de execuția vitraliului cancelarul Pierre de Roissy contra prostituției și a depravării, foarte răspândite în acele vremuri în mediul urban.

Prezentarea vitraliului se face începând cu imaginea schemei de numerotare și lista ordonată a subiectelor fiecărei scene [10]. Pentru a reduce volumul imaginilor și pentru a facilita coerența lecturii, au fost grupate câte șase scene într-o imagine, ordinea grupurilor fiind dată de logica citirii vitraliului: de jos în sus.

Cum se citeste vitraliul Fiului Risipitor

  1. Fiul mic cere partea de moștenire
  2. Tatăl îi dă partea lui de moștenire
  3. Fiul mai mare lucrează la câmp
  4. Fiul mic părăsește casa cu servitorul său
  5. Servitorul îl părăsește pe fiul risipitor
  6. Două curtezane îl salută pe F_R
  7. Prepararea și servirea mesei la banchet
  8. F_R îmbrățișat de cele două curtezane
  9. Prepararea și servirea mesei la banchet
  10.  F_R cu o femeie și un bărbat în pat
  11.  F_R îmbrățișat de două curtezane
  12.  F_R joacă zaruri
  13.  F_R este bătut și jefuit de jucătorii de zaruri
  14.  F_R este dat afară de curtezană
  15.  F_R este amenințat de curtezană cu făcălețul
  16.  F_R caută de lucru
  17.  F_R îngrijește porcii
  18.  F_R meditează în timp ce păzește porcii
  19.  F_R pleacă spre casă
  20.  F_R întâlnește pe tatăl său
  21.  Servitorul îi aduce cea mai frumoasă haină
  22.  Este sacrificat vițelul îngrășat
  23.  Pregătiri pentru ospăț
  24.  Fiul mare își întâlnește tatăl
  25.  Muzicanți
  26.  Ospăț pentru fiul reîntors
  27.  Servitori ducând mâncăruri
  28.  Îngeri
  29.  Îngeri
  30.  Cristos în Majestate

Primul grup de șase scene situat în partea inferioară a vitraliului.

Scenele 7 – 12

Scenele 13 – 18

Scenele 19 – 24

Scenele 25 – 30

Parabola Fiului Risipitor s-a bucurat de execuții frumoase și valoroase prin vechimea lor și în alte catedrale ridicate în secolele XII – XIII. La Bourges, vitraliul donat catedralei de breasla tăbăcarilor are 20 de scene, dintre care trei, situate în registrul inferior, descriu activitatea breslei donatorilor. Și aici scenele avînd ca subiect bordelul și jocurile de noroc sunt numeroase.

La Catedrala din Sens parabola are doar 12 scene, dar realizarea lor s-a făcut în spații dreptunghiulare, cu o suprafață mai mare decât la Chartres și Bourges.

Dacă vă simțiți atrași de acest subiect, nu ezitați să căutați pe Internet vitraliile exemplificate, sau altele. Vă asigur că este o mare bucurie să urmărești redarea scenelor și culorile magnifice. Imaginați-vă că sunteți într-un spațiu de vis, scăldați în lumina ireală, colorată și veți înțelege obsesia abatelui Suger de la Saint-Denis pentru lumină, obsesie exprimată lapidar în inscripția făcută la ordinul său pe portalul vestic al bisericii abațiale:

« L’esprit aveugle surgit vers la vérité par ce qui est matériel, et, voyant la lumière, il ressuscite de sa submersion antérieure. »

Bibliografie :

  1. Traité sur l’Évangile de saint Luc, par Saint Ambroise de Milan, Tome 2, LIVRES VII-X, http://www.livres-mystiques.com/
  2. Christian Briem, Paraboles de Luc 15, Bibliquest; file:///C:/Parabolele%20Evengheliei_Comentarii/Bibliquest_Chr_Briem/BriemC-nt03-Ch15_Paraboles.htm
  3. Frédéric Godet, La parabole du fils perdu et retrouvé. http://epelorient.free.fr/paragodet/godet_para1.html
  4. Bernard de Clairvaux, Première parabole, Le fabuleux récit du retour du fils du roi ; Collectanea Cisterciensia 68 (2006) 236-245, Trésor littéraire cistercien
  5. Auguste Rodin, L’enfant prodigue,

http://www.musee-rodin.fr/fr/collections/sculptures/lenfant-prodigue

  1. Constantin Brancusi, http://www.larousse.fr/encyclopedie/personnage/Brancusi/109992
  2. Méditation de Paul Baudiquey devant l’œuvre de Rembrandt «Le retour du fils prodigue » ; http://catechese.cathocambrai.com/page-25688-meditation-devant-fils-prodigue.html
  3. Iconographie, L’enfant prodigue ou Le Père miséricordieux ;

http://rouen.catholique.fr/spip.php?article50

  1. L’art du vitrail au Moyen Age XIIe – XIVe siècle ;

http://ariane-genealogie.net/france1/vitrail_moyen_age.htm

  1. http://www.vitraux-chartres.fr/vitraux/vitrail_parabole_fils_prodigue/index.htm

Avertisment :

Îmi este practic imposibil să evaluez proporțiile plagiatului, prelucrării și al contribuțiilor proprii în alcătuirea textului pe care l-am postat deoarece:

–         Textele originale folosite la întocmirea textului sunt în franceză și engleză, deci trebuiau traduse. Dar… traduttore traditore, deci chiar traducerile sunt adaptări,

–         Numărul textelor preluate de pe Internet în limba lor originală este net superior celor citate. Pot exista idei care au migrat printre texte deoarece eu (cel puțin) am aderat la libera circulație a ideilor,

–         Textul redactat nu este lucrare ce va fi trecută în CV-ul cuiva, nici teză de doctorat, nici material scos la vânzare. El este destinat bucuriei gratuite de a descoperi frumusețea parabolelor lui Isus.

Ioan Soran

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s