Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Benedict de Nursia. Biografii paralele

Pe site-ul “dialoguri_greco-catolice” Domnul Boian Marian a lansat idea realizării unei paralele între Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei și Benedict de Nursia, ambii autori morali sau direcți ale unor reguli de viață monahală care au avut impact major asupra Bisericii în Orient și Occident.
În mod cert, pentru încercarea de a realiza o paralelă, se poate începe cu două schițe biografice ale vieților celor doi sfinți. Ulterior este posibilă dezvoltarea ideii cu o prezentare sumară a Regulilor care poartă numele lor: Regula bazilitană și Regula dominicană. Fiind vorba despre Reguli care au avut un impact major asupra vieții monahale, nu cred că putem să ne oprim aici. Mi se pare de folos cercetarea impactului vieții monahale asupra vieții sociale în ariile răsăriteană și apuseană a Europei. Numai astfel putem arăta cum a influențat Biserica istoria evoluției vieții sociale în ariile în care a acționat ca o forță spirituală.
După cum se vede din cele spuse mai sus, volumul de muncă pentru realizarea fiecărei etape este important. Probabil și textul final va fi voluminos. De aceea eu mi-am propus în prima fază să realizez doar cele două schițe biografice. În viitorul apropiat, cred, va fi abordat și restul etapelor.

Scurtă biografie a Sf. Vasile cel Mare

a. Copilăria și studiile

Vasile din Cezareea, numit și Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 și a murit la 1 ianuarie 379 în Cezareea. Este unul dintre principalii Parinți ai Bisericii. A venit pe lume într-o familie creștină de avocați și oratori, bogată și numeroasă. Tatăl său era Vasile cel Bătrân, un vestit orator, iar mama lui, Emmelia era dintr-o familie bogată din Cezareea din Pont. Bunicul său matern a fost martir, executat înainte de Edictul de toleranță religioasă promulgat de Constantin și Licinius în 313, iar bunica sa, Macrina cea Bătrână, a urmat învățămintele lui Grigore Taumaturgul (Vindecătorul), pe care le-a transmis întregii familii. Vasile a avut incă opt frați, dintre care patru sunt venerați ca sfinti: Macrina cea Tânără, Naucratius, Petru de Sebasta și Grigore de Nyssa. Vasile a deprins retorica pe lângă tatal sau, apoi si-a urmat studiile în Cezareea Capadociei, Constantinopol și în final la Atena. Aici l-a întâlnit pe Grigore de Nazianz, care îl protejează contra diverselor hărțuiri uzuale la intrarea în Academie. Astfel s-au pus bazele unei prietenii de-o viață. Relația este întărită la un concurs de retorică unde o grupare de armeni voiau să-l umileasca pe Vasile, dar Grigore îi ia apărarea. Din scrierile lui Grigore de Nazianz rezultă că în prima parte a studiilor la Atena, Grigore a jucat rolul unui profesor pentru Vasile. Legătura lor spirituală provenea și din faptul că ei aveau o credință puternică, erau atrași de viața contemplativă, dar trăiau într-un mediu practic păgân, studiind literatura greacă clasică prin operele lui Homer, Euripide, Sofocle. În acea perioadă Vasile îl are ca discipol pe viitorul împărat Iulian.

b. Viața monahală

În 355, la vârsta de 26 de ani, Vasile părăsește Atena fără acordul lui Grigore de Nazianz. Predă retorica în Cezareea Capadociei și la Neocezareea și exercită profesia de avocat până în 356. Trebuie amintit că numele de Cezareea a fost dat multor localități din aria fostului Imperiu Roman. După moartea tatălui său, mama și sora sa Macrina se retrag în Pont unde duc o viață ascetică. Regiunea istorică Pont, al cărei nume se trage de la Marea Neagră (Pontus Euxinus) este situată pe teritoriul actual al Turciei. Orașul principal al provinciei era Trabzon, cunoscut și sub numle de Trebizonda sau Trapezunt. Mama și sora lui Vasile insistă să demisioneze, să se boteze și să ducă o viață monahală. Vasile primește botezul la vârsta de 27 de ani din mâinile episcopului Dianius de Cezareea. Profund atras de viață monahală, el decide să o studieze în formele ei existente în Siria, Palestina și Egipt. Viața monahală din acele timpuri avea o structură incipientă și se prezenta sub două forme: cenobitismul (viață monahală în mici comunități) și anahoretismul, sau pustnicia (viață singuratică dedicată rugăciunii și contemplației). Pustnicul (anahoretul) Pahomie cel Mare poate fi considerat întemeietorul primelor mănăstiri, atât masculine cât și feminine), deoarece el infiintează în Egipt, prin 315, câteva mănăstiri după un model militar. Modelul va fi preluat ulterior, la inceputul sec. V și în Occident.
Periplul lui Vasile durează doi ani. În 358 renunță la lume, se retrage în singurătate în Pont, pe malul Irisului, în apropierea unei comunităti de femei pe care au format-o sora sa Macrina și mama sa Emmelia. Pe malul opus al cursului de apă el creează o “pustnicie” (cel mai potrivit nume în limba română, echivalent termenului francez “ermitage”) la care se alătură în curând mai mulți călugări. Raporturile dintre cele două comunități, practic o mănăstire dublă, sunt cunoscute prin dialogurile scrise lăsate de fratele lui Vasile, Grigore de Nyssa, cu sora lor Macrina.
Acolo, Vasile primește vizitele prietenului sau Grigore de Nazianz și dezvoltă o regulă de viață monahală. În corespondența sa epistolară cu Grigore de Nazianz, Vasile trimite regulile formulate, care vor deveni ulterior regulile Ordinului Sfântului Vasile. Devenit preot, el redactează sfaturi, dintre care 55 vor forma “Regula mare”, iar altele 313 vor constitui “Regula mică”. Fără îndoială, în vizitele sale Grigore de Nazianz a contribuit la formularea regulilor monahale care vor deveni fundamentul monahismului oriental. Vasile rămâne în acest cadru de lucru și meditație cinci ani.

c. Preoția lui Vasile

În 362 Vasile părăsește mănăstirea pentru a-l asista pe episcopul Cezareei din Capadocia Dianius, care moare curând. Succesorul episcopului Dianius, Eusebiu, il face auxiliarul său. Vasile ajută la gestiunea episcopiei și predică în Cezareea. Unul dintre motivele principale pentru care Vasile acceptă funcția de auxiliar al episcopului este nevoia de a-l sfătui pe acesta cum să facă față persecutiilor împăratului Iulian (care domnește între 360 – 363, numit de către creștini în sens peiorativ Apostatul ), fostul său codiscipol. În tot acest timp Vasile rămâne în contact cu mănăstirea sa printr-o bogată corespondență epistolară.
Vasile îl părăsește pe Eusebiu, probabil din cauza acuzațiilor de arianism care-i erau aduse episcopului. Conflictul clerului cu Eusebiu va duce curând la o diviziune. Sfătuindu-se cu Grigore de Nazianz, Vasile decide să nu participle la conflict și să se retragă la mănăstirea lui din Pont.
Venirea la putere a împăratului Valens (28 martie 364 – august 378) marcheaza începutul persecuțiilor contra partizanilor “credinței de la Niceea”. În aceste condiții, Vasile decide să revină, să-și susțină episcopul și clerul. Acest ajutor dat de Vasile în timpul persecuțiilor lui Valens vor ajuta la reconcilierea diverselor facțiuni ale clerului. In 364 Vasile redacteaza tratatul “Contra lui Eunomius” în care dezvoltă o întreagă teologie contra lui Eunomius și concepția acestuia despre Dumnezeu, care nega Sfânta Treime.
În anul 368 o mare foamete a lovit Cezareea. Vasile predică milostenia și folosește averea mamei sale decedate pentru a-i hrăni pe săracii orașului său, indiferent de religie.
[http://jesusmarie.free.fr/dictionnaire_de_theologie_catholique_lettre_B.html]

d. Episcop de Cezareea

La moartea episcopului Eusebiu, în anul 370, episcopii provinciei Cezareea Capadociei s-au reunit pentru a alege arhiepiscopul provinciei. Alegerea s-a dovedit dificilă deoarece numărul episcopilor arieni și al celor care apărau “credința de la Niceea” era aproape egal. Alegerea s-a amânat până ce la lucrări a putut participa Grigore cel Bătrân din Nazianz (tatăl lui Grigore de Nazianz), care era un mediator respectat. Alegerea lui Vasile s-a făcut cu o majoritate redusă, de câteva voturi, deoarece Vasile era un apărător al “credinței de la Niceea”. El devine episcop al orașului său natal, Cezareea Capadociei, mitropolit al provinciei Capadocia și episcop titular al diecezei din Pont. La început, administrația lui Vasile a întâmpinat dificultăți din cauza episcopilor arieni.

e. Opoziția contra arianismului și a împăratului Valens

În anul 371, din motive preponderent fiscale, împăratul Valens decide divizarea administrativă a Capadociei, creând provincia Cappadocia Secunda cu capitala la Tyane și instalând acolo pe episcopul Antim. Această divizare administrativă a declanșat un lung conflict între Vasile și Antim. Problema mare a rămas însă lupta contra arianismului, cu atât mai mult cu cât împăratul îi proteja pe arieni și îi persecuta pe apărătorii “credinței de la Niceea”. Împăratul trimite pe prefectul Modeste pentru a impune aranismul. Dar Vasile nu poate fi clintit de amenințările prefectului imperial. Grigore de Nazianz îi atribuie lui Vasile acest răspuns: “Când este vorba despre Dumnezeu și despre ale sale, restul nu contează; noi nu-l privim decât pe el. Focul, sabia, animalele sălbatice, ghiarele care sfârtecă carnea, sunt mai degrabă plăcerea noastră decât frica. După asta, insultă-ne, amenință-ne, folosește-te de toată puterea ta. Dar adu-i la cunoștință împăratului că tu nu ne vei face să profanăm credința nici prin violență, nici prin persuasiune.” În anul următor împăratul Valens a venit la Cezareea, dar în ciuda poziției clare a lui Vasile, nu l-a demis, fiind impresionat de personalitatea episcopuluiu Cezareei.

f. Administartor de dieceză

Administrarea diecezei sale a fost marcată de un profund angajament social. Vasile dezvoltă o adevărată asistență publică. El inființează în fiecare circumscripție a diecezei sale un azil pentru a-i primi pe săraci și bolnavi. La Cezareea construiește un stabiliment complet, un mic orășel, care avea în centru o biserică, înconjurată de aziluri pentru bătrâni, un spital pentru bolnavi, un han pentru călători, pelerini, clădiri pentru oamenii de serviciu, și scoli pentru copiii orfani. Totul era finanțat de Biserică. Ansamblul a fost numit Baziliada, în cinstea fondatorului său.
Vasile și-a supravegheat atent dieceza vizitând parohiile, în ciuda sănătății sale fragile. El apără imunitățile ecleziastice, dar nu susține excentricitățile unor călugări. Din acest motiv scrie Regulile morale (redactate între 376 și 378) unde sunt expuse principiile vieții monahale și le trimite călugărilor bazilieni din Pont ca testament. Aceste Reguli morale, diferite de Regula Sf. Vasile, sunt o sinteză a doctrinei sale spirituale și ascetice.

g. O luptă neterminată

A căutat fără încetare unitatea Bisericii și a luptat pentru aceasta în toate scrierile sale care s-au opus diviziunii. Dar împăratul Valens i-a favorizat pe arieni, în 365 l-a exilat pe patriarhul Antiochiei, Melecius, favorabil “credinței de la Niceea” și a provocat schisma antiochiană. Pentru a-l repune pe Melecius în drepturi, Vasile se adresează Patriarhului Athanase al Alexandriei, episcopilor din Occident și chiar Papei Damase. Dar demersurile sale nu sunt primite favorabil în Occident. Bolnav, cu sănătatea fragilă, mâhnit, Vasile moare la 1 ianuarie 379, la vîrsta de 50 de ani.

Moștenirea lăsată de Sf. Vasile

a. Teologia Sf. Vasile al Cezareei

Tratatul Adversus Eunomium [4] este argumentația lui Vasile care respinge ceea ce el consideră erezia lui Eunomiu care pune sub semnul întrebării natura divină a lui Isus Cristos. Eunomiu, episcop de Cyzic, era conducătorul grupării extremiste ariene a anomoienilor, curent dezvoltat în principal pe baza filosofiei lui Platon, pe noțiunea de “necreat”. Pentru Eunomiu calitatea de “necreat” este proprie numai lui Dumnezeu, iar Isus, fiind creat de către Tatăl, nu este Dumnezeu, adică “necreat”, deci nu poate fi de natură divină.
Vasile îl combate pe Eunomiu afirmând că “necreat” nu poate fi o definiție satisfăcătoare a lui Dumnezeu. Vasile critică definiția lui Platon care identifică în “necreat” forma unui concept cu obiect cunoscut. Vasile continuă afirmând că Eunomiu reduce definiția lui Dumnezeu la unul dintre atributele sale. Eunomiu are deci pretenția de a vorbi despre Dumnezeu sprijinindu-se pe cunoștințe raționale. Pentru Vasile natura noastră umană, finită, nu poate pretinde cunoașterea lui Dumnezeu: “A cunoaște esența divină înseamnă înainte de toate a cunoaște incomprehensibilitatea lui Dumnezeu.”
Tratatul despre Sfântului Spirit marchează o etapă decisivă pe calea definirii consubstanțialității Sfântului Spirit.

b. Reforma cenobitismului

Reforma vieții consacrate pe care a inițiat-o Vasile este rezultatul sintezei pe care a făcut-o în periplul lui de doi ani prin centrele monahale din Siria, Palestina și Egipt. Câteva principii directoare, ale reformei monahale, date în Regulile bazilitane ar fi:
– Mănăstirile nu trebuie să devină comunitățile mari. Ele trebuie să aibă o dimensiune rezonabilă, care permite superiorului să poată supraveghea și susține pe fiecare din frații mănăstirii.
– Austeritatea sistematică, privațiunile, nu sunt recomandate. Vasile consideră că unele bunuri pot folosi la realizarea faptelor bune.
– Vasile apără nevoia prezenței preoților în mănăstiri, în ciuda opoziției unor monahi cu greutate, precum Pahomie cel Mare.
– Este de dorit ca mănăstirile să fie apropiate de orașe, fără legături cu ele, dar capabile să participe la educația creștină a tinerilor și să ofere un model de viață creștină.
Regula Sf. Vasile s-a răspândit rapid în Orientul creștin și a inspirat și viața monahală din Occident. Sf. Benedict de Nursia s-a inspirat din Regula Sf. Vasile și din viața monahală orientală cunoscută în Occident în special pe filiera egipteană.

c. Vasile și cultura

Formația profană și creștină a lui Vasile i-a permis să găsească un echilibru în utilizarea surselor păgâne. Opera cea mai cunoscută a lui Vasile este Discursul adresat tinerilor. Această operă “umanistă” arată cum poate profita un creștin de literatura clasică păgână. Opoziția dintre cultura păgână și creștinism i-a făcut pe unii să respingă toată cultura profană, considerându-o contrară credinței. Vasile scrie un text întitulat “Modul de a profita de literatura helenistică”. El demonstrează cu numeroase exemple că nu toată această literatură este imorală, și-i poate înobila pe tineri. El spune că manuscrisele grecești sunt, pentru un creștin, ceea ce a fost cultura egipteană pentru Moise și constituie primele etape pentru înțelegerea Vechiului și Noului Testament. Această scrisoare, una dintre cele mai cunoscute, a fost retipărită în timpul Renașterii.

Scurtă biografie a Sf. Benedict de Nursia

Informații certe despre viața Sf. Benedict lipsesc aproape cu desăvârșire. Exceptând un scurt poem atribuit lui Marc, un călugăr de la Monte Casino, există doar un recit hagiografic al vieții sale în volumul II al Dialogurilor scrise de Papa Grigore I (sau Grigore cel Mare). Cartea, în patru volume, este terminată în anul 593, la un interval de aproximativ 30 de ani de la moartea lui Benedict. Papa Grigore I nu a fost un istoric și nici nu și-a propus să producă un document, ci a încercat să facă portretele spirituale ale unor oameni cu viață sfântă, contemporani. El ne prezintă o doctrină prin intermediul selecției scurtelor recituri din viața lui Benedict și a altor persoane sfinte [Vie de Saint Benoit]. Dialogurile relatează minunile săvârșite de episcopi, călugări, preoți, oameni din popor, care au trăit în Italia. Paternitatea textului i-a fost contestată Papei Grigore, dar poziția recentă a cercetătorilor este în favoarea acceptării acestei culegeri de vieți miraculoase, așa cum este, deoarece chiar autorul, într-o scrisoare către episcopul Maximilian de Siracuza, spune că intenția Dialogurilor este de a prezenta un fel de “floretum” (florilegiu, sau literar “flori”) al celor mai impresionante miracole ale sfinților italieni. Papa Grigore I precizează că informațiile lui referitoare la viața lui Benedict de Nursia provin de la patru persoane care l-au cunoscut pe Benedict: Constantin, starețul care i-a urmat la conducerea mănăstirii Monte Cassino, Valentinianus, Simplicius și Honoratus, stareț la mănăstirea din Subiaco în vremea cînd Grigore I scria Dialogurile.
Viața lui Benedict de Nursia, redată în volumul II al Dialogurilor papei cu diaconul său Petru există și într-o versiune în limba română, “Viața și minunile Sf. Benedict” datorită traducerii efectuate de Marius Ivașcu [10].

a. Tinerețea lui Benedict

Data nașterii este incertă, undeva în intervalul 480-490. Este fiul unei familii nobile romane din Nursia (Norcia în italiană), în provincia Umbria din Italia Centrală. Tatăl său Eutropus, fiul lui Iustinian Probus era din familia Anicia și era consul și căpitan general al romanilor din regiunea Nursiei. Mama sa provenea din familia conților de Nursia, Reguardati. A avut o soră, Scolastiqua, o fecioară sfântă care a fondat o comunitate de călugărițe, probabil după Regula elaborată de Benedict. Prenumele Benedict este creștin, provenind de la binecuvântare, “benediction” în limba latină.
Copilăria și-o petrece la Nursia, unde locuia cu părinții. Aici primește și primele elemente de educație, în compania unui sclav bine instruit. Aceasta era regula în toate familiile aristocrate. La vârsta adolescenței Benedict părăsește familia pentru a studia la Roma dreptul și literele clasice, studii care permiteau accesul la responsabilități administrative. El pleacă la Roma cu doica sa Cyrilla, în jurul anului 495, instalându-se pe malul drept al Tibrului aproape de colina Aventin. Roma acelor timpuri avea aproximativ un milion de locuitori și prospera sub domnia regelui ostrogot Teodoric cel Mare care încearcă să restaureze și să înfrumusețeze orașul. Destul de repede, Benedict vede în viața desfrânată a orașului un pericol pentru credința sa și hotărește să părăsească Roma, să se consacre studiului Bibliei, fiindu-i teamă că va cădea în abisul viciilor și al senzualității. Se instalează în primă etapă cu doica sa la Effide, cam la 80 km est de Roma. Aici face prima minune, raparând prin rugăciune sita pe care doica sa o împrumutase și a spart-o din greșeală.

b. Viața monahală

Popularitatea dobândită îl sperie și părăsindu-și doica se retrage într-o zonă de munte puțin populată, la Subiaco, pentru a duce o viață retrasă de pustnic. Hotărârea este luată pentru a urma calea căutării lui Dumnezeu. Aici întâlnește un călugăr retras, Roman, pe care-l întreabă unde există un loc inaccesibil ochilor lumii. Roman îi indică o grotă la picioarele unei stânci și îi aduce zilnic o pâine pe care o coboară de pe stâncă într-un coș prevăzut cu o frânghie și un clopoțel. Duce astfel o viață de anahoret, după modelele inaugurate deja începând cu sec. III de către Paul din Teba, Antonie cel Mare și Vasile din Cezareea. Viața de anahoret a lui Benedict ia sfârșit după trei ani, când călugărul Roman nu mai vine, probabil fiind mort. În noaptea de Paști, un preot dintr-un sat din apropiere are un vis în care i se cere să-i ducă mâncare lui Benedict. Preotul urmează cererea din vis, îl întâlnește pe Benedict și le vorbește oamenilor despre el. În curând, mai multe persoane vin să-l viziteze. Se gândește să părăsească pustnicia, fiind ispitit de reîntoarcerea la viața pe care o părăsise. Rezistă ispitei, iar când un grup de călugări rămași fără stareț îl roagă să le devină el conducător, după câteva ezitări acceptă, părăsind grota sa pentru comunitatea din Vicoaro.

c. Prima comunitate religioasă la Vicoaro

În jurul anului 510, la vârsta de 30 de ani, Benedict devine stareț pentru prima dată. Destul de repede își dă seama că grupul de călugări pe care-l păstorește duce o viață departe de principiile stabilite de Sfântul Pahomie. Benedict încearcă să restabilească disciplina și obișnuința spovedaniei, care permite recunosșterea greșelilor și părerea de rău. Călugării regretă chemarea pe care i-au făcut-o lui Benedict și încearcă să-l înlăture otrăvindu-l cu ierburi amestecate în vinul liturgic. Dar când Benedict binecuvântează vinul făcând semnul crucii, cupa se sfarmă. Fără să se supere, Benedict decide să revină la singurătatea grotei sale și părăsește mănăstirea.

d. Fondarea primelor mănăstiri

După ce Benedict se întoarce la grota lui, tot mai multe persoane doresc să-i urmeze stilul de viață. Părăsește din nou grota și se instalează la Subiaco împreună cu discipolii săi. După ce obține autorizația episcopului local, Benedict fondează o comunitate. El repartizează călugării în case care nu pot avea mai mult de doisprezece locuitori. Numărul acesta este în strânsă legătură cu numărul apostolilor. Deși se inspiră din modelele cenobitismului răsăritean, el refuză derivele orientale în direcția unor penitențe exagerate. Benedict insistă asupra necesității umilinței, fără a recomanda mortificarea. Mi se pare necesară lămurirea celor doi termeni, pentru a putea aprecia în mod corect spiritul benedictin.
Cuvântul umilință derivă din latinescul humus, care înseamnă pământ. Termenul desemnează o trăsătură de caracter a individului care se evaluează pe sine într-o manieră realistă. Umilința este opusă oricărei viziuni deformate pe care o poate avea cineva despre sine (orgoliu, egocentrism, narcisism, dezgust de sine), viziune care poate fi în legătură cu o anumită patologie, de o anumită intensitate. Umilința nu este o calitate înnăscută a ființelor umane; în general se consideră că ea este dobândită în timp și ține de o anumită maturitate afectivă sau spirituală. Umilința se înrudește cu conștientizarea condiției proprii și a locului tău în mijlocul altora și în univers. Umilința nu este în mod obligatoriu legată de felul în care un individ se prezintă în fața altora. Astfel, modestia nu este o formă de umilință ci mai curând o “demonstrație” de umilință pe care o poate face chiar o persoană lipsită de umilință. La fel, mândria nu este incompatibilă cu umilința, un individ poate fi mândru de el, de realizările sale, tocmai pentru că el posedă suficientă umilință pentru a-și da seama că a făcut mult pentru ceea ce este (sau poate) el. La polul opus, este o dovadă de lipsă de umilință dacă cineva își supraestimează capacitățile proprii, prezentându-și realizările drept mediocre [https://fr.wikipedia.org/wiki/Humilit%C3%A9].
Mortificarea este o practică de asceză religioasă care constă în impunerea unei suferințe, în general fizică, pentru a progresa în domeniul spiritual. Termenul de mortificare și verbul asociat provin de la latinescul mortificare, ceea ce literalmente înseamnă a face să moară. În limbajul curent mortificare înseamnă a impune cuiva o umilință, o constrângere, sau cf. DEX chinuire, torturare. Cu toate acestea, în lumea creștină, cuvântul are o istorie și o semnificație specifică. De-a lungul timpului, excesele n-au lipsit și au condus deseori la căutarea bolnăvicioasă a suferinței și la disprețuirea propriului corp. În lumea catolică este frecventă și contestarea vehementă a necesității mortificării. De aceea învățătura catolică despre mortificare poate fi rezumată astfel:
– Nici o viață autentic religioasă nu se poate dezvolta fără a recurge la mortificare;
– Practicarea catolică a mortificării trebuie să caute mereu măsura potrivită evitând exagerările care pot dăuna sănătății și calității vieții spirituale. [https://fr.wikipedia.org/wiki/Mortification]
Pietatea și renumele lui Benedict atrag un număr din ce în ce mai mare de persoane la Subiaco. Un preot din vecinătate, Florentius, devine gelos pe influența lui Benedict și încearcă prin diverse manevre să-l discrediteze pe Benedict și pe călugării săi. Când încercarea cu femeile păgâne puse să danseze în preajma mănăstirii eșuează, Florentius îi trimite lu Benedict o pâine sfințită otrăvită. Benedict oferă pâinea unui corb domesticit, care o refuză. Astfel Benedict evită și otrăvirea cu pâine, după cea cu vin. În fața acestei ostilități a lui Florentius, Benedict decide să părăsească Subiaco cu câțiva călugări, mergând spre sud, într-o regiune aridă și mai puțin încreștinată. În final se instalează la Monte Cassino.

e. Fondarea mănăstirii Monte Cassino

Locul ales pentru instalare a fost sediul unei legiuni romane. Într-o pădure din vecini era un pustnic, pe nume Martin, care dorind să lupte contra atracțiilor lumești a cerut să fie legat de un arbore. Benedict îl convinge să renunțe la lanțuri, pentru a trăi pentru Dumnezeu prin dragoste și nu prin frica față de lume. Pustnicul acceptă și devine unul dintre călugării lui Benedict. De altfel, călugării pleacă să predice în îmrejurimi pentru a-i încreștina pe localnici. Pădurea în care călugării voiau să construiască mănăstirea, a fost un loc de cult al zeităților păgâne, un templu vechi a lui Apollon și Jupiter, ceea ce produce prăbușirea repetată a construcției călugărilor. Biografii lui Benedict spun că după găsirea și distrugerea idolilor, aceste manifestări au dispărut. Recitul vieții lui Benedict arată că el a făcut față manifestărilor demoniace prin rugăciune. Folosind pietrele vechiului templu, călugării ridică o capelă și un oratoriu.

f. Miracole și profeții

În anii următori instalării, relatările arată că viața lui Benedict a fost marcată de darul profeției. În două cazuri, Benedict știe pe căi misterioase despre infracțiunea de încălcare a regulii mănăstirești. Un călugăr care a păstrat donații uitând că a făcut votul de sărăcie, este pedepsit. Un alt călugăr este descoperit că nu și-a ținut ajunul.
Reputația lui de profet îl face pe regele ostrogot Totila să dorească o întâlnire cu Benedict. El se deplasează pentru a-l întâlni, iar Benedict critică aspru cruzimea sa în bătălii și îi prezice moartea. Recitul vieții lui descrie și alte profeții, inclusiv profeția distrugerii mănăstirii Monte Cassino. Benedict moare în anul 547.

g. Regula benedictină și viața religioasă

Organizarea progresivă a vieții călugărilor în mănăstire dă naștere Regulii benedictine. Benedict insistă ca viața călugărilor să fie orientată spre Dumnezeu: “Să nu se pună nimic, absolut nimic înaintea lui Cristos care binevoiește să ne conducă la viața eternă”.
Aici, la Monte Cassino, Benedict construiește viitorul leagăn al ordinului benedictin. În jurul anului 540 Benedict stabilește pentru călugări o regulă de viață numită ulterior Regula benedictină a cărei expansiune este deosebit de mare și care este reluată și codificată ulterior de către Sfântul Benedict de Aniane. Inspirată de Sfintele Scripturi, Regula recomandă călugărilor, care trăiesc în comunități conduse de un stareț, respectarea a patru principii esențiale:
1. Moderația, (discretio în latină) care este prezentă în folosirea zilnică a mâncării, băuturii și somnului,
2. Seriozitatea, care are drept corolar liniștea, tăcerea,
3. Austeritatea, care implică îndepărtarea de lume și renunțarea la posedarea de bunuri,
4. Blândețea făcută din bunătate, din dragoste evanghelică, ospitalitatea exersată față de oamenii modești.
Obligați la lectură și munci manuale, călugării trebuie să se consacre serviciului lui Dumnezeu care culminează cu Liturghia orelor, sau “oficiul divin”. Viața călugărilor este împărțită în mod riguros, dar lasă loc și indulgenței față de limitele fizice individuale. Ritmul acestei vieți este dat de alternanța sarcinilor zilnice și celebrarea “oficiilor”. Se pot distinge trei poli ai activității: rugăciunea, munca și lectura. De aici vine și celebra deviză benedictină, care nu apare totuși scrisă în Regulă: Ora et labora.

Moștenirea lăsată de Sf. Benedict de Nursia

a. Viața monahală creștină

Influența lui Benedict asupra monahismului occidental și asupra întregii vieți intelectuale a creștinismului este deosebit de importantă, în mod special datorită Regulii cunoscute sub numele de “Regula Sfântului Benedict”. Această Regulă propune simultan cu un parcurs individual spre Dumnezeu și un ideal de viață colectivă. Uneori Regula este dată ca exemplu de organizare a unei întreprinderi. Răspândirea spectaculoasă a Regulii Sf. Benedict s-a făcut după mai bine de un sfert de mileniu, în condițiile create de renașterea carolingiană și a apariției omului potrivit: Benedict de Aniane (aprox 750 – 821).
În urma unui eveniment dramatic, Benedict de Aniane duce o viață ascetică la o mănăstire din apropiere de Dijon și studiază numeroase reguli de viață monahală aflate în folosință atunci, printre care cele ale Sf. Pahomie, Sf. Vasile și Sf. Colomban. După ce obține de la Charlemagne scrisorile de imunitate necesare și recunoașterea libertății călugărilor de a alege starețul, el organizează mănăstirea de la Aniane. Alege Regula lui Benedict de Nursia, completată cu unele elemente din Regula Sf. Colomban și impune aplicarea strictă a acestei Reguli îmbunătățite. Mai mult de trei sute de călugări formați în mănăstirea de la Aniane sunt trimiși să răspândească Regula benedictină, să reorganizeze vechile mănăstiri și să fondeze altele noi. În anul 792 mănăstirea de la Aniane devine mănăstire regală și un centru important de unde Benedict încearcă să impună regula benedictină în regatul franc. Primește un ajutor important din partea regelui Ludovic cel Pios, cu care organizează trei sinoade (816, 817, 818-819) menite să impună unitatea religioasă a Imperiului. Sprijinul regal și al unor stareți influenți, tactul cu care și-a pus în aplicare planul, au asigurat răspândirea vieții benedictine și în Saxonia și Italia, iar ulterior în întreaga Europă occidentală. Aș aminti doar congregația benedictină a ordinului de Cluny și a celui Cistercian.

b. Psalmii și Liturghia orelor

Cartea Psalmilor, pe care tradiția ebraică îi atribuie regelui David, are un loc important în liturghie și rugăciunea călugărilor. În Orient unii pustnici recitau zilnic cei 150 de psalmi. Benedict de Nursia a considerat acest lucru un exces și a repartizat recitarea psalmilor pe parcursul unei săptămâni. Desigur, călugărilor li se lăsa libertatea de a recita voluntar mai mult. Această reformă a Psaltirii a avut numeroase consecințe: ea permitea repartiția recitării psalmilor în funcție de diferitele momente ale zilei. Pe de altă parte, se putea acorda un loc mai important recitării fiecărui psalm în timpul oficiilor divine, facilitând dezvoltarea cântecului gregorian. Divizarea Psaltirii a inspirat Liturghia orelor, rugăciunea comună din Biserica Catolică Romană.

Primul pas al paralelei
Sf. Vasile cel Mare – Sf. Benedict de Nursia: biografiile

1. Valoarea și credibilitatea surselor

 Documentele referitoare la viața Sf. Vasile sunt numeroase și credibile. Istoriografia Bisericii i-a cercetat fără mari dificultăți viața, activitatea și opera, fixându-i un loc “confortabil” în rândul persoanelor care au marcat evoluția Bisericii: este sfânt recunoscut atât de Biserica Răsăriteană, cât și de cea Apuseană, este unul dintre Părinții Capadocieni ai Bisericii, este recunoscut Doctor al Bisericii de către ambele Biserici.
 Sursele care au permis reconstituirea unui traseu al vieții Sf. Benedict de Nursia sunt puține și precare: un poem scurt scris de un călugăr de la Monte Cassino și un recit hagiografic al vieții, scris de Papa Grigore cel Mare. Recitul Papei Grigore I conține (nu întâmplător) scene care amintesc diverse momente și figuri biblice din Vechiul sau Noul Testament.
Plecarea lui Benedict de acasă amintește de plecarea lui Abraham din Vechiul Testament. Primul miracol, cel cu sita seamănă destul de mult cu episodul Nunții din Cana din Noul Testament. În cursul prezenței lui Benedict la Subiaco au loc alte patru minuni care seamănă cu evenimente biblice:
– Benedict sparge o rocă din care țâșnește apa, rezolvând problema aprovizionării cu apă a călugărilor în maniera lui Moise,
– Episodul în care unealta de lucru a unui călugăr cade în lac iar Benedict i-o dă călugărului spunând “lucrează și nu fii trist”amintește de profetul Elisee din Vechiul Testament,
– Tentativa de otrăvire cu pâine amintește de trădarea lui Iuda Iscarioteanul, iar prezența corbului domesticit din preajma lui Benedict amintește de profetul Elie.
Desigur, citind astfel de biografii, zâmbești îngăduitor și arunci totul “în tolba cu povești”. Dar Benedict a fost un personaj real! A trecut pe la Subiaco, a întemeiat mănăstirea Monte Cassino și a lăsat un document scris real, Regula de viață monahală.

2. Educația, pregătirea și opera

 Activitatea Sf. Vasile, modul în care a impus respect contemporanilor, opera sa, sunt posibile datorită unei educații temeinice în diverse domenii: retorică, cultură helenistică păgână, filosofie și scrierile creștine. Iar sursele atestă toate aceste aserțiuni.
 Despre pregătirea lui Benedict nu se spune mare lucru, ca și când o cultură păgână sau creștină ar fi dăunat imaginii lui de sfânt. Dar Benedict a cunoscut regulile monahismului răsăritean! Altfel nu era posibilă elaborarea Regulii sale și nici inovațiile pe care le-a introdus datorită evaluării eficienței reale a regulilor urmate de cenobitismul și anahoretismul răsăritean. Benedict nu a fost figura angelică și neajutorată zugrăvită de Grigore cel Mare, care rezolva totul prin rugăciune și minuni. A fost un real talent organizatoric, cu eficiență și aderență la sufletele consacrate imitației lui Cristos.
Nu se spune nicăieri ce a scris. Dar Benedict de Aniane nu a studiat opera unui anonim! Evaluând valoarea acestei opere, Benedict de Aniane o situează acolo unde (în ochii săi) nu se afla nici Regula Sf. Pahomie, nici Regula lui Vasile.

O concluzie pematură, parțială

Textul de mai sus este doar un prim pas în tratarea temei mai largi a monahismului răsăritean și apusean. În acest punct al analizei, Sf. Benedict de Nursia este pur și simplu “strivit” de comparația vieții sale cu cea a Sf. Vasile cel Mare. Cu elementele pe care le-am avut la dispoziție și cu tratarea onestă a surselor, nu este posibilă o altă amplasare a vieții celor doi pe scara valorilor. Nu am privilegiat pe nimeni în expunere.
Dacă m-aș opri aici aș face o greșeală. Viața celor doi a fost iluminată doar dintr-o direcție, când undeva, persista probabil o anumită ceață. Mă gândesc la Claude Monet, la Catedrala Notre-Dame din Rouen și decid să continui, să găsesc o altă lumină, o altă perspectivă…

Notă: Pentru redactarea materialului de mai sus am consultat cel puțin următoarele surse:

1. Basil of Caesarea, http://en.wikipedia.org/wiki/Basil_of_Caesarea
2. Basile de Césarée, http://fr.wikipedia.org/wiki/Basile_de_Césarée
3. St. Basil the Great, http://www.newadvent.org/cathen/02330b.htm
4. Sfântul Vasile cel Mare, http://www.crestinortodox.ro/sfantul-vasile/sfantul-vasile-mare-74672.html
5. Vasile cel Mare, http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_cel_Mare
6. Saint Basile, http://jesusmarie.free.fr/dictionnaire_de_theologie_catholique_lettre_B.html
7. Benedict of Nursia, https://en.wikipedia.org/wiki/Benedict_of_Nursia
8. Benoît de Nursie, https://fr.wikipedia.org/wiki/Benoît_de_Nursie
9. Abbaye Notre Dame de Jouarre, Racines, Vie de Saint Benoît, http://www.abbayejouarre.org
10. Marius Ivașcu, Viaţa şi minunile Sfântului Benedict, http://www.osb.org/gen/greg/Grigorie_VIATA_SF_BENEDICT
11. Benoit d’Aniane, http://fr.wikipedia.org/wiki/Benoît_d’Aniane

Ioan Felician Soran

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s