REGULI ALE VIEȚII MONAHALE ÎN ORIENT ȘI OCCIDENT: Regula Sf. Vasile cel Mare și Regula lui Benedict de Nursia

Din dorința de a fi consecvent declarației de intenție făcută în postarea anterioară, voi încerca să ajung la o formă convenabilă de prezentare a celor două Reguli, renunțând la prezentarea separată (fie ea și succintă) a istoriei vieții monahale în Orient și Occident.
Prin forța lucrurilor, unele informații despre viața monahală în cele două arii culturale vor apare, deoarece Regulile discutate apar în zone geografice diferite ale fostului Imperiu Roman, în momente istorice diferite și se referă la forme locale de viață dedicată lui Cristos pe care încearcă să le ordoneze conform unor principii bazate pe Evanghelii.
Structura acestei postări va cuprinde o Prezentare a Regulilor monahale, cu clasificarea lor sui generis, analiza Regulii Sf. Vasile cel Mare, analiza Regulii Sf. Benedict de Nursia și, în final, o încercare de a le compara.

Reguli monahale

Monahismul vechi a cunoscut multe încercări de a ordona viața în comunitățile care doreau să urmeze Calea Evangheliei prin metode născute din interpretarea proprie și independentă a Scripturilor. Puține “reguli” de acest fel ne-au parvenit. Conform [1] numărul Regulilor care sunt cunoscute este de  aproximativ 25.

Clasificarea Regulilor

Sunt numite “Reguli-Mamă” cele cunoscute a fi scrise înaintea tuturor și care sunt independente unele de altele.

Există trei astfel de “Reguli-Mamă”. Două vin din Africa: Regula lui Pahomie (Egipt) și Regula Sf. Augustin (Africa de Nord, teritoriul actual al Algeriei). A treia este Regula denumită impropriu a Sf. Vasile cel Mare și provine din Asia Mică. Toate celelalte Reguli care provin din aceste “Reguli-Mamă” sunt numite “Reguli-fiice”. În categoria acestor “Reguli-fiice” se pot distinge mai multe generații, după numărul de intermediari prin care au descins din “Regulile-Mamă”.

În prima generație a Regulilor-fiice se pot plasa cumva Instituțiile lui Cassian, deși ele nu constituie o Regulă propriu zisă. În a doua generație se află Regula Maestrului, o Regulă scrisă de un anonim denumit Maestrul, din care s-a inspirat și Sf. Benedict de Nursia. Regula Sf. Benedict este din generația a treia. Această Regulă este puternic influențată de Regula Maestrului, dar depinde destul de mult și de Instituțiile lui Cassian. O influență puternică a suferit din partea Regulii Sf. Vasile, a cărei lectură o recomandă chiar Sf. Benedict.

După Regula Sf. Benedict mai urmează trei generații de Reguli-fiice, toate având răspândire doar în Galia și Italia.

Dimensiunea textului Regulilor

Extensia acestor reguli monahale este diferită. Cea mai lungă este Regula Maestrului, dacă din Regula Sf. Vasile nu luăm în considerație decât partea pe care a cunoscut-o Sf. Benedict de Nursia. Dar dacă se consideră în totalitate, Regula Sf. Vasile este cea mai lungă. Pe locul trei vine Regula Sf. Benedict. Toate celelalte reguli sunt mult mai succinte.

Conținutul lor

Conținutul Regulilor este foarte variat. Cele trei “Regulile-Mamă” ne dau un bun exemplu de diversitate:

  • Regula lui Pahomie este o colecție de “porunci” (directive) și interdicții privind viața comunității. Referirile la Biblie și la motivația spirituală pentru care unele lucruri trebuie făcute, iar altele nu, nu sunt menționate decât foarte rar. Este mai mult un fel de îndreptar practic de lucru.
  • Regulile Sf. Vasile cel Mare sunt total diferite. Fundamentul lor este Evanghelia, așa că spiritualitatea este prezentă peste tot. Directivele pe care le dau aceste Reguli provin dintr-o reflecție generată de Biblie și, provin din Biblie. Se poate spune că bogăția și interesul pe care-l prezintă Regulile Sf. Vasile vin din faptul că în ele aflăm o teologie reală și profundă. De aceea Sf. Benedict ne sfătuiește să le citim.
  • A treia “Regulă-Mamă”, cea a Sf. Augustin, se situează între cele două Reguli discutate, însoțind directivele concrete cu reflecția spirituală.
  • Regula Sf. Benedict și Regula Maestrului seamănă cu Regulile Sfinților Vasile și Augustin deoarece reglementările introduse sunt motivate de o reflecție teologică și spirituală.

Diferențe de nuanță

Toate Regulile privesc comunitățile de călugări. Cu toate acestea, unele reguli sunt influențate de sihăstria din Egiptul de Jos unde debutantul era format de către unul anahoret cu vechime. Aceste reguli insistă asupra relației dascăl-discipol. Vom spune prin urmare că aceste reguli descriu și se adresează unor “comunități ordonate pe verticală“. Este vorba despre Regula Maestrului și despre Instituțiile lui Cassian.

Alte reguli subliniază cu insistență că se adresează unor comunități unde există comuniunea persoanelor, idealul descris de Faptele Apostolilor (Fapte 2,44): “Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate deobște.”, sau (Fapte 4,32) “Și o singură inimă și un singur suflet era în mulțimea celor ce credeau și nici unul nu zicea  că din a sa avere este ceva al său, ci totul le era deobște.” Se spune că aceste reguli descriu și se adresează unor “comunități ordonate pe orizontală“. Așa sunt Regulile Sfinților Vasile și Augustin.

Regula Sf. Benedict se inspiră din ambele moduri de organizare a comunităților. Ea folosește atât Regula Maestrului, destinată unei organizări verticale, cât și Regula Sf. Augustin care se adresează unei organizări orizontale. Pentru a avea informația completă, Sf. Benedict îndeamnă și la citirea Vieților Părinților deșertului, a Instituțiilor lui Cassian (comunități organizate vertical) și a Regulii Sf. Vasile cel Mare (comunități organizate orizontal). Este un semn de echilibru al Regulii Sf. Benedict și o dovadă a discreției sale.

Despre Regula Sf. Vasile cel Mare

Implicarea Sf. Vasile în viața ascetică are loc după botezul său din anul (probabil) 357, în urma insistențelor surorii sale Macrina. Împreună cu mama lor, aceasta trăia deja o viață ascetică pe proprietatea lor din Annesi, de pe malul râului Iris. Sf. Vasile îmbrățișează viața ascetică în stilul lui, făcând o călătorie de doi ani în zonele cu comunități puternice în care oamenii trăiau în felul lor chemarea Evangheliei: Egipt, Siria, Palestina. Geneza Regulilor a urmat drumul spiritual al Sf. Vasile, un drum început cu a doua scrisoare a sa către Grigore de Nazianz și încheiat abia spre sfârșitul vieții.

Operele ascetice ale Sf. Vasile cel Mare

–          Moralia, sau Reguli morale. Opera constă din 80 de precepte de morală bazate pe textul Noului Testament, practic o culegere de citate din Sf. Scriptură care pot îndruma pe orice creștin care vrea să trăiască în conformitate cu credința. Forma în care sunt scrise aceste precepte, care se adresează tuturor creștinilor și chiar ierarhiei Bisericii (!), plasează perioada în care au fost scrise spre sfârșitul vieții sale.

–          Asceticon. Există două ediții succesive ale Asceticonului: Micul Asceticon (între 358 – 359) și Marele Asceticon (în jurul anului 370). Aceste texte poartă numele de Reguli în mod eronat. De fapt, ele sunt răspunsuri la întrebări care i-au fost puse Sf. Vasile de-a lungul timpului, cînd era preot și apoi episcop. El a editat aceste răspunsuri într-o perioadă destul de lungă.

Marele Asceticon cuprinde Marile Reguli, adică o expunere generală a condițiilor de viață ascetică și Micile Reguli, ambele redactate sub forma de întrebări (formulate de către frați) și răspunsuri.

Marile Reguli (55 în total) de la 1 la 23 sunt reformulări după textul Micului Asceticon, iar cele de la 24 la 55 sunt în întregime noi. Sunt 313 Mici Reguli. Cele 192 de întrebări din Micul Asceticon sunt preluate fără modificări în aceste Mici Reguli. Restul sunt întrebări și răspunsuri care apar doar în ediția finală a Regulilor. Studii amănunțite și de durată au reușit să identifice conținutul inițial al Micului Asceticon. Efortul a fost făcut pentru a reconstitui “Regula” Sf. Vasile sub forma cunoscută de Benedict de Nursia, adică traducerea în limba latină a Micului Asceticon de atunci făcută de Rufin.

Concepția baziliană despre cenobitism

Afirmând că “omul nu este un animal monastic“, Sf. Vasile dovedește că nu se situează pe pozițiile lui Antonie cel Mare și Pahomie, că el vede viața ascetică în mod necesar ca o viață în comunitate. Doar în acest fel pot fi puse în practică toate poruncile lui Dumnezeu și sinteza lor care este porunca dublă a Iubirii de Dumnezeu și aproapele. Doar în comuniune reală și efectivă cu frații săi, călugărul caută în umilință, îndatoriri și dragoste calea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Din această perspectivă, corecția frățească este cerută ca o îndatorire respectuoasă de dragoste. Vasile nu vrea deci ca ascetul să fie un monachos, un solitar ( ca adjectiv, monachos în greacă înseamnă singur) în sens local, ci un monotropos, adică unit, în uniune, în sens moral. Trebuie remarcat faptul că traducerea cuvintelor monachos și monotropos este de o complexitate deosebită, speculațiile înrudirii rădăcinii cuvintelor cu limba ebraică putând conduce la sensuri diferite. Prefer să rămân la interpretarea simplă că Sf. Vasile nu dorea pustnici și anahoreți solitari, ci comunități de frați. O spune destul de clar citatul de mai jos extras [3] din întrebarea a 7-ea din Marea Regulă care arată toate pericolele care-l pândesc pe solitar și avantajele materiale și spirituale ale celui care trăiește în comunitate.

Harul propriu fiecăruia devine bunul comun al ansamblului,… , astfel că în viața comună, forța pe care Spiritul Sfânt o dă unuia, devine în mod necesar forța tuturor.”

A se izola de viața în comunitate, înseamnă a se separa de corpul lui Cristos, deoarece ascetul realizează împreună cu frații corpul lui Cristos în unitatea vieții Spiritului Sfânt. Aceasta este în rezumat gândirea doctrinală a Sf. Vasile privind idealul cenobitic.

Concepția baziliană despre ascultare

Concepția Sf. Vasile despre ascultare a avut o evoluție dependentă de cronologia vieții sale și circumstanțele istorice în care a trăit. În scrisoarea sa către Grigore de Nazianz, care poate fi considerată începutul procesului de elaborare a Regulilor sale, Sf. Vasile nu face nici o referire la ascultare. Doar mai târziu, ca episcop, preocupat de viața comunităților ascetice, sub presiunea circumstanțelor, elaborează o întreagă doctrină a ascultării.

  • Deși în momentul deciziei de a trăi o viață ascetică este un discipol entuziast al predicatorului și ascetului Eustathe de Sebasta, își dă destul de repede seama că Eustathe propovăduiește un comportament de o rigoare excesivă, contrar chiar Evangheliei: radicalism evanghelic negând ordinea socială și familială, respingând căsătoria și pe preoții căsătoriți, promovând dorința de a trăi departe de Biserică, manifestând dispreț față de instituțiile ei, refuzând participarea la sărbătorile și ceremoniile comune [5]. În paranteză fiind spus, Eustathe era în plus și eretic arian…
  • Mai târziu, în periplul egiptean, sirian și palestinian, vine în contact cu alte derapaje ale pustnicilor sau comunităților lipsite de orice formă de organizare: asceză exagerată, cu asemănări neliniștitoare cu sinuciderea și uneori și exagerat de afișată, refuzul de a munci invocând sfatul Apostolilor care ar fi spus că trebuie să ne rugăm fără încetare, comportament anarhic. Sf. Vasile este unul dintre puținii Părinți ai Bisericii la care găsim o doctrină bine pusă la punct a muncii manuale!
  • Ca episcop, Sf. Vasile vizitează satele și își dă seama de starea în care se afla cateheza credincioșilor, își dă seama că trebuie propovăduită o disciplină în urmărirea obiectivului comun al mântuirii. În timpul exersării funcției de episcop, Sf. Vasile descoperă că necazurile Bisericii timpului său provin din lipsa ascultării.

Trebuie să înțelegem bine că pentru Sf. Vasile, singura Regulă sunt Sfintele Scripturi. Evanghelia este substanța gândirii sale. Pentru a defini viața perfectă și pentru a-i trasa programul, Sf. Vasile recurge la Evanghelie și numai la Evanghelie.

Ideea fundamentală a Sf. Vasile este ascultarea poruncilor divine, a tuturor poruncilor divine, și înainte de toate a primeia, esențială, porunca dragosteii frățești, indicator și parte integrantă a dragostei față de Dumnezeu. Dacă dragostea față de Dumnezeu îi cere creștinului să se ferească de orice împrejurare care l-ar duce la păcat, dragostea față de aproapele îl invită pe om să se alăture fără rezerve celor care împărtășesc același ideal, pentru urmărirea țelului comun. Insistența asupra vieții în comunitate impune condițiile în care se va dezvolta doctrina ascultării. Pentru că apare o întrebare: în această viață în comun, poate fiecare să trăiască, să acționeze, să gândească și să vorbească după placul său?

Întrebarea 1 a Micii Reguli este: “Poate fiecare să-și permită să facă, sau să spună ce-i convine, fără să țină seama de Sfintele Scripturi?“. În răspunsul său, Sf. Vasile nu vorbește despre legea rigidă a unui moralism ci de o ascultare personală, biblică, de o relație cu Dumnezeul viu. Desigur, putem să ne întrebăm: Ce legătură trebuie să stabilim între supunerea liberă în fața voinței divine și supunerea în fața deciziilor unui superior aflat întâmplător în acel post?

Trebuie să evidențiem în primul rând consecința imediată a poruncii divine: fiecare este servitorul fraților săi, iar serviciul adus fraților mlădiază sufletul în ascultare. Pentru a înțelege ce vrea să spună Sf. Vasile, este util să-l citim chiar pe el, așa cum răspunde la întrebarea 1 din Mica Regulă:

Astfel, este nevoie să te supui, fie lui Dumnezeu, conform poruncii lui, fie altora, din cauza poruncii sale. Pentru că este scris: “De voiește vreunul să fie întâiul, va fi cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor.” (Marcu 9,35) Este nevoie să te detașezi de voința proprie după modelul lui Isus Cristos: “Pentru că m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis pe mine.” (Ioan 6,38)

Dar, chiar Sf.Vasile se întreabă [2] în Mica Regulă 114: “Trebuie deci să asculți întru totul și oricui?” Iată și răspunsul:

Din punctul de vedere al persoanelor care comandă, nu trebuie făcută nici o distincție care ar leza ascultarea, pentru că așa a ascultat și Moise pe socrul său Ietro care i-a dat un sfat bun (Ieșirea, 18, 19). Însă din punct de vedere al celor poruncite, este o distincție capitală: unele ordine se opun poruncii lui Dumnezeu, sau o denaturează, sau încă destul de des o necinstesc prin adăugarea unor lucruri interzise, alte ordine se supun poruncii lui Dumnezeu, iar altele care la prima vedere nu par a corespunde poruncii, îi vin măcar în ajutor.

Analiza făcută în [2] semnalează că Mica Regulă 98 este primul text în care Vasile face referire la superior, servitorul lui Cristos și administratorul misterelor lui Dumnezeu (cf. Ep.I Cor, 4,1), spunând că el trebuie să fie atent (să-i fie teamă să nu greșească) când dă un sfat, ca acesta să nu conțină nimic înafară de Cuvântul lui Dumnezeu… Iar față de frați, precum mama înconjoară cu grijă copii pe care-i hrănește, și el (superiorul) să încerce să-i dea fiecăruia, conform bunului plac al lui Dumnezeu și folosului comunității, nu numai Evanghelia lui Dumnezeu ci chiar și propria lui viață, așa cum spune Apostolul Paul în Epistola I către Tesaloniceni (I Tes, 2,8).

În primele redactări ale Regulilor Sf. Vasile nu se află nici o încercare de a centraliza puterea. Ceea ce este subliniat însă cu foarte multă tărie, este anvergura virtuții ascultării: până la moarte (ca și Cristos); calitatea ascultării: supunerea interioară fără murmur; obiectul virtuții: serviciul util tuturor, adică munca.

Dificultățile practice de organizare a vieții comunităților l-au determinat pe Sf. Vasile să scoată în evidență rolul superiorului. Abia în a doua ediție a Asceticonului, care datează din 370, și care remaniază și completează textul inițial, conceptul Sf. Vasile despre ascultare atinge forma finală. Se poate considera că insistența asupra ascultării dovedește că ea, ascultarea este unul dintre principiile de bază ale gândirii sale.

Pasajul acordat ascultării este formulat acum cu claritate:

–          Ascultarea  se bazează pe exigențele centrale ale marii porunci evanghelice a iubirii,

–          Activitatea vieții în Cristos este un favor, este har inspirat de Spiritul Sfânt, iar harul fiecăruia este în funcție de comunitate,

Rolul superiorului este definit astfel: superiorul este ochiul căruia îi este încredințată supravegherea comunității, în timp ce capul, Conducătorul, este Cristos. Discipolii sunt urechile și mâna, ei trebuie să asculte și să îndeplinească ordinele. Fiecare trebuie să fie fie plin de rânvă, însă la locul lui.

Fiecare a acceptat odată pentru totdeauna să se înroleze în serviciul comunității și să fie membru al ei. Dacă un ordin i se pare cuiva că depășește forțele proprii, acesta să lase grija de a judeca celui care a dat acea sarcină imposibilă (Marea Regulă 28), iar el să-și arate ascultarea și supunerea sa până la moarte. Rolul superiorului este de a-și da seama de voința lui Dumnezeu în privința fiecăruia atunci cînd exercită misiunea sa față de comunitate. Membrii comunității nu își aleg însă locul lor în comunitate.

Concluzii privind Regulile Sf. Vasile și portretul său moral

Opera monastică a Sf. Vasile are două caracteristici [1] care provin din geneza sa:

  1. Punctul de plecare este reflecția sa asupra Bibliei, rezumată în Regulile Morale. Toată gândirea sa este axată pe Biblie, în mod special pe Noul Testament pe care Sf. Vasile îl consideră Regula creștinului.
  2. Sf. Vasile dorește să reformeze o mișcare ascetică ce are caracteristicile ei, deviațiile ei. Prin urmare el va insista asupra unor probleme, pentru a remedia punctele slabe ale mișcării ascetice.

           a)  Atât adepții lui Eustathe cât și unii pustnici, anahoreți, aveau tendința de a forma o mișcare aparte de Biserică. Sf. Vasile spune că omul nu este făcut pentru a trăi singur (anahoret, pustnic), el trebuie să trăiască într-o comunitate, fie că aceasta este o comunitate ascetică, fie o comunitate a societății.

           b) Pus în fața unor mișcări creștine anarhice, Sf. Vasile are grija să structureze aceste comunități informale dându-le un șef. Deși nu putem găsi la Sf. Vasile cuvântul “superior”, adică șef, în scrierile sale monastice, în special în ultima sa lucrare, Marele Asceticon, el dezvoltă o adevărată teologie a superiorului.

         c) Față de mișcările ascetice excesive, în special în ceeea ce privește sărăcia, afișată în mod țipător, Sf. Vasile recomandă o asceză moderată, vorbind puțin despre sărăcie.

     d) Deși Sf. Vasile este un om al rugăciunii, deși prin întreaga sa operă dezvoltă o adevărată doctrină a rugăciunii, în Regulile sale vorbește destul de puțin despre rugăciune. Însă Sf. Vasile este unul dintre puținii Părinți ai Bisericii la care găsim o doctrină destul de elaborată a muncii manuale.

O persoană complexă precum Sf. Vasile este greu de caracterizat în câteva rânduri. Se poate spune despre el [2], că:

  • A fost un om de reflecție, de acțiune, un bun administrator. Chiar în teologie este un bun administrator.
  • Confruntat cu criza ariană, urmând Conciliul de la Niceea și pe Sf. Athanase al Alexandriei, el stabilește calea de urmat în termeni prudenți și preciși.
  • A avut o percepție foarte puternică, vie, a transcendenței divine.
  • Inteligența sa este mai mult practică decât speculativă.
  • Echilibrul doctrinei sale este admirabil.
  • Sf. Vasile a pus în lumină și în practică marile teme sociale ale egalității fundamentale a oamenilor în supunerea față de Dumnezeu, remarcabila demnitate a persoanei umane, obligațiile sociale pe care le are bogăția și autoritatea.

Nu-l poți cunoaște pe Sf.Vasile decât dacă îl citești cu atenție și în întregime [2]. La asta cred că făcea referință și Sf. Benedict de Nursia când a recomandat călduros citirea operelor Sf. Vasile. Iar el cunoștea doar ce era atunci tradus în latină, și anume, Micul Asceticon…

Pentru cei care doresc să citească parțial, în limba franceză, Marile Reguli din Marele Asceticon, recomand site-ul

http://www.patristique.org/Basile-de-Cesaree-Les-grandes-regles.html, Basile de Césarée: Les grandes règles.

Site-ul http://www.monasterelafaurie.org/monastere/spiritualite/stBasile4.htm publică primele 60 de Reguli Mici. Nu există încă în limba franceză o traducere integrală a Marelui și Micului Asceticon. Cei ce cunosc limba latină, pot căuta Micul Asceticon tradus de Rufin.

Despre Regula Sf. Benedict de Nursia

În Occident, documentele referitoare le începutul creștinismului și al monahismului sunt mai sărace. Biserica din Lyon a lăsat un document valoros, un recit al morții martirilor ei în persecuția din anul 177. Este vorba despre oameni care au decis cu prețul vieții să ducă o viață conform principiilor Evangheliei, dar nu este evident că au fost monahi. Până în sec. IV creștinii sunt o minoritate a populației din Galia. În jurul anului 250 exista un grup de anahoreți în apropiere de Lyon.

Dezagregarea Imperiului Occidental se făcea în ritm accelerat datorită invaziei “barbarilor”. Secolele V și VI sunt marcate de o profundă criză a valorilor și a instituțiilor. În aceste condiții, apare Benedict de Nursia care întemeiază mănăstirea de la Monte Casino în 529 pe locul și ruinele unei fortărețe romane. Benedict își iubește comunitatea care se strânge în jurul său, îl iubește pe Dumnezeu și vrea să pună viața comunității în acord cu Evanghelia. Experiențele sale anterioare ca superior și problemele îndrumării comunității de la Monte Cassino îl ajută să formuleze o Regulă de conviețuire monastică ce va avea o carieră lungă și o valoare deosebită pentru dezvoltarea creștinismului occidental.

 

Regula Sf. Benedict și rădăcinile sale

Contextul religios și social [6]

Regula Sf. Benedict ia în considerație mediul în care trăiesc membrii comunității, dar ea nu se adresează în mod special contemporanilor, ci tuturor celor care vor să ducă o viață în acord cu Învățătura lui Cristos, acum, sau oricând. Despre oamenii timpurilor sale Benedict putea presupune că:

  • Trăiesc într-o lume în care dimensiunea spirituală a vieții era primordială, fără echivoc.
  • Principiile fundamentale ale doctrinei creștine erau în general acceptate, cu o insistență deosebită asupra divinității și suveranității lui Isus Cristos.
  • Se credea în mod sincer că Biblia este Cuvântul inspirat de Dumnezeu și sursa principală de orientare a existenței umane.
  • Se credea că ierarhia din societate este o expresie a voinței divine.
  • Lumea era convinsă că viața din lumea aceasta este fragilă și efemeră și că plenitudinea existenței umane se situează dincolo de experiența noastră prezentă.

Societatea acelor timpuri era:

  • Staratificată și ierarhică. Sclavia era încă bine instalată și majoritatea oamenilor lucrau ca iobagi. Mobilitatea socială spre păturile superioare era foarte limitată.
  • Nu exista o stabilitate a ordinii publice, Imperiul Occidental se fragmenta în ritmul cuceririlor făcute de triburile germanice sau barbare.
  • Populația orașelor era într-un regres continuu, iar viața economică devenea tot mai redusă.
  • Alfabetizarea populației era și ea extrem de redusă.
  • Cultura clasică dispărea, iar cultura creștină începea cu greu să-și dezvolte propriile resurse.
  • Educația era efectuată aproape exclusiv de oamenii Bisericii, însă tematica era foarte restrânsă.

Sursele folosite și structura Regulii

În timpul scrierii Regulii, monahismul latin occidental avea aproape două secole de existență. Existau traduceri latine din greacă, ale unor texte care proveneau din experiența monahismului oriental, cum ar fi Instituțiile lui Cassian și Micul Asceticon al Sf. Vasile în traducerea lui Rufin. Pe de altă parte exista și o bogată tradiție literară a regulilor monastice latine, cum ar fi Praeceptum a Sf. Augustin, scrisă prin 397, sau Regula Maestrului scrisă de un anonim. Studii recente [8] dovedesc anterioritatea acestei Regului față de Regula Sf. Benedict și fixează zona în care a fost scrisă (prin limbă și devoțiuni pentru sfinții romani): în Campania aproape de Roma. Regula este concepută foarte minuțios, este practic o legislație monastică cu un “sens vertical al autorității”, unind abatele (superiorul) cu fiecare dintre călugări.

Regula Sf. Benedict constă dintr-un prolog și 73 de capitole destul de scurte. Structura de bază a Regulii este următoarea:

  •           Prolog                       Invitație și încurajare
  •           Cap.   1 – 7               Teorie și spiritualitate cenobitică
  •           Cap.   8 – 20             Liturghie și rugăciune
  •           Cap. 21 – 67             Organizarea comunității
  •           Cap. 68 – 72             O privire nouă asupra teoriei cenobitice
  •           Cap.          73              Epilog

Se poate spune că Regula are patru dimensiuni fundamentale [9]:

  1. Simbolică. În mănăstirea care reunește comunitatea, opera esențială, gratuită, cea care stă la baza vieții, este lauda lui Dumnezeu, trăită în liturghie, oficiile periodice care împart ziua, ascultarea Scripturii și cântul psalmilor.
  2. Economică. Munca este înainte de toate ascultare a realităților corpului așa cum l-a creat Dumnmezeu. Sănătatea spirituală se întreține prin muncă deoarece lenea este dușmanul sufletului. Munca efectuată de toți sudează într-un fel oarecare comunitatea, căci așa cum spune Apostolul Pavel, “cine nu vrea să lucreze, să nu mănânce.” Pe de altă parte, munca înseamnă participare a omului la opera creatoare a lui Dumnezeu și la suferințele lui Cristos Mântuitorul. Munca transformă banalitatea zilnicului în rugăciune a mâinilor, prin harul Spiritului Sfânt.
  3. Personală. Pentru a deveni o ființă în comuniune, fiecare persoană are nevoie de spațiu și timp pentru a se regăsi și a căpăta forțe. Pentru Sf. Benedict, această dimensiune își poate găsi realizarea în lectura înflăcărată, pasionată și lentă a Bibliei, a scrierilor maeștrilor spirituali (Lectio divina).
  4. Socială. Această dimensiune se poate descrie prin disponibilitatea de a primi pe cineva (ospitalitate), de a oferi ajutor. În primul rând ajutorul mutual. În limbajul Sf. Benedict aceasta se cheamă “ascultare mutuală” cu toate exigențele pe care le implică: eliminând murmurul, adică repetarea plângerilor, reproșurilor, oferind și primind iertare pentru a se stabili în adevăr și pentru a se deschide înafara persoanei proprii. Dacă ospitalitatea este destinată tuturor, este nevoie de o anumită autoritate, pe care o va exercita superiorul (abatele) sau superioara. Imaginea pe care o invocă Sf. Benedict vorbind despre această autoritate este imaginea păstorului.

Vorbind despre dimensiunea socială și primirea în comunitate a călugărilor din alte mănăstiri, doresc să prezint comentariul [10] legat de discernământul cu care inserția noului venit trebuie urmărită. În Regula 61, la paragrafele 6 – 7, Sf. Benedict scrie că dacă persoana “se dovedește a fi prea exigentă, sau plină de defecte, nu numai că nu i se va permite să adere la comunitatea monahală, dar i se va spune politicos să plece, pentru ca mizeria lui să nu-i contamineze și pe ceilalți.” Ceea ce este valabil pentru o mănăstire este valabil și pentru o națiune: când străinii vin cu pretenții excesive și refuză să se supună regulilor comune, nu va apare ca nelegitim – nici moral, nici religios –  ca ei să fie siliți să părăsească teritoriul național. Ader cu toată convingerea și responsabilitatea la concluziile comentariului.

 Regula benedictină organizează viața zilnică a mănăstirii

După Sf. Benedict, modelul vieții monastice este familia al cărui “tată” este superiorul și în care toți călugării sunt frați. În sec. VI preoții erau o raritate printre călugări. Din cele ce se cunosc, se pare că nici Sf. Benedict nu a fost preot.

Ziua călugărului este corelată cu ceea ce Sf. Benedict numește Opus Dei sau Liturghia Orelor, care îi reunește pe toți membrii comunității de opt ori pe zi pentru a se ruga în comun, folosind Psalmii și Biblia. Toată viața creștinului are caracterul unei colaborări între Dumnezeu și Poporul său. Această colaborare pune la lucru darurile pe care le avem de la Dumnezeu, până când ele se desăvârșesc în Gloria lui Dumnezeu. Liturghia este ansamblul actelor în care este condensată colaborarea lui Dumnezeu cu Poporul său, momentul cel mai expresiv al acestei cooperări. De aceea expresia latină Opus Dei a devenit sinonimă cu cuvântul “liturghie“.

Aceste oficii liturgice sunt de durată variabilă: cele trei oficii mari Vigiles, Laudes și Vespera sunt cele mai lungi, iar restul sunt mai scurte: Prime, Tierce, Sexte, None și Complies. Ceea ce este important pentru Sf. Benedict este să nu preferăm nimic Operei lui Dumnezeu.

Ziua călugărului începe la “a opta oră a nopții” cu Vigiles. Înainte de apariția lumânărilor, în sec. XIV, acest oficiu se ținea în întuneric, sau cu o iluminare foarte redusă, ceea ce nu avea o importanță prea mare deoarece călugării învățau pe de rost psalmii și alte texte ale liturghiei. De regulă serviciul consta dintr-un cântec, trei antifoane, trei psalmi și trei lecții, eventual și celebrarea sfinților din sărbătorile calendarului. Dacă nu era prevăzut ceva deosebit, călugării se retrăgeau pentru câteva ore de somn, până la începerea serviciului Laudes, al doilea oficiu mare al zilei, sincronizat cu apariția zorilor.

Oficiile Prime, Tierce, Sexte, None aveau loc la orele zilei pe care le indică numele lor. Trebuie să ținem cont că pe vremea Sf. Benedict, orele zilei se defineau în raport cu poziția soarelui, ceea ce înseamnă că erau dependente de lungimea sezonieră a zilei. După oficiul Prime călugării se adunau în sala capitulară pentru a primi instrucțiunile pentru ziua în curs, sau pentru a regla problemele vieții comunității. Apoi plecau la muncă. La a șasea oră a zilei, Sexte, înainte de masa de prânz avea loc serviciul corespunzător miezului zilei.

Oficiul de seară era Vespera, sincronizat cu sfârșitul zilei, când era servită și cina. După cină avea loc o lectură în comun și ultimul serviciu al zilei, Complies. Acest serviciu este o ultimă rugăciune cântată de călugări, după care urmează o liniște generală, până la începerea oficiilor zilei următoare.

Munca efectuată de călugări în timpul zilei era astfel organizată încât ei să nu fie nevoiți să părăsească perimetrul mănăstirii. De aceea locul în care se construia o mănăstire era astfel ales încât el să ofere (în măsura posibilului) tot ce era necesar: apă, o moară, o grădină, loc pentru ateliere, depozite. Pentru munca câmpului erau utilizați laici care depuneau votul de ascultare și făceau parte din personalul auxiliar al mănăstirii. Numele lor era “converși”, provenind de la latinescul conversus, adică convertit.

 Regula benedictină determină arhitectura mănăstirii

Deși Sf. Benedict nu construiește un plan al mănăstirii, el numește o serie de spații necesare vieții comunității. Este vorba despre trei feluri de spații: ale activităților principale, auxiliare și anexe.

Spațiile activității principale sunt cele precum oratorium, unde nu se face altceva decât rugăciune, mensa, locul unde se ia masa, coquina, bucătăria unde se prepară mâncarea, cellarium, pivnița, pistrinum, brutăria. Dormitorul călugărilor va fi de regulă în apropierea oratoriului și va avea una sau mai multe camere, în funcție de dimensiunea comunității. El mai vorbește despre vestiarum, unde sunt depuse hainele călugărilor, bibliotheca de unde se pot lua cărți (codices). Aceste locuri sunt enumerate în mod expres de Sf. Benedict. Dar există și alte locuri importante precum sacristia, locul vaselor sfinte destinate liturghiei, scriptoriumul unde se copiază cărțile vechi sau se multiplică cele necesare călugărilor, unde sunt emise documentele administrative și juridice și unde sunt depozitate materialele necesare scrisului.

Spațiile auxiliare sunt destinate novicilor ( dormitor, sală de mese), bolnavilor (dormitor, sală de mese, infirmerie, baie, latrine), sau oaspeților găzduiți temporar, fiind dotate cu aceleași facilități ca pentru restul membrilor comunității.

În categoria spațiilor anexă vin atelierele mănăstirii cu magaziile lor de scule și materiale, magaziile cu produse. Există și depozite speciale pentru produsele agricole care vor constitui hrana comunității și a celor ajutați de mănăstire.

Am insistat asupra acestei liste deoarece spațiile necesare activității și destinația lor determină arhitectura mănăstirii. Problema artei sau științei de a construi era o problemă grea în vremea Sf. Benedict când orașele erau în ruină, iar arta vechilor meșteri dispăruse aproape complet odată cu acei meșteri. Ora et labora. Așa au devenit călugării constructori de biserici și mănăstiri. Atât benedictinii de la Cluny, cât și cistercienii au dezvoltat stiluri proprii arhitecturale, construind adevărate bijuterii ale geniului uman pus în mișcare de nevoile monahismului.

 Regula benedictină redă muncii noblețea

Datorită sclaviei și stadiului incipient al dezvoltării tehnicii, munca a fost privită mult timp ca un blestem, consecinți a izgonirii din Paradis și a sentinței divine: “…blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale!” (Geneza, 3-17).

Regula benedictină privește munca dintr-o altă perspectivă: munca ne face părtași la opera Creației, este un mod de a a realiza prin lucrul mâinilor dezvoltarea spirituală. Lenea este inamicul sufletului. De aceea frații trebuie să consacre un anumit timp muncii manuale și un alt timp rugăciunii și lecturii cărților sfinte. Munca depusă de comunitatea călugărilor este prima condiție a independenței mănăstirii. Timpul relativ redus dedicat muncii manuale îi obligă pe călugări să caute soluții pentru a mări eficiența muncii. Terenurile aparținând mănăstirii sunt situate de regulă în zone cu sol puțin fertil, sau impropriu agriculturii. Creativitatea acestor oameni puși în fața unor probleme dificile este stimulată, iar rezultatele sunt uluitoare: cistercienii devin specialiști în asanarea zonelor mlăștinoase, aplică rotația bienală a culturilor, asolamentele trienale, îmbunătățesc utilajele agricole, măresc producția agricolă. Cu alte cuvinte contribuie la bunăstarea regiunii, a satelor pe care le administrează, la repopularea Europei Occidentale în ultimă instanță.

Mori, prese de ulei, ateliere de forjă, constructori, arhitecți care-l descoperă pe Vitruviu grație cărților salvate și multiplicate în scriptoriile mănăstirilor, totul este posibil datorită existenței Regulii organizatoare a Sf. Benedict. Vă puteți imagina că în sec. XII, în atelierele de forjă cisterciene [14] existau ciocane de 300 kg care executau 120 de lovituri pe minut și unele de 80 kg care executau 200 de lovituri pe minut?

Regula benedictină devine motorul renașterii culturale a Europei Occidentale

Acel et labora înseamnă și muncă intelectuală!  Dacă privim cu atenție programul Liturghiei orelor remarcăm condiția esențială a existenței cărților destinate lecturii și a posibilității de a fi citite, adică alfabetizarea tuturor postulanților la accesul în tagma călugărească. Trebuiau diseminate în număr mare aceleași cărți, pentru a asigura uniformitatea pregătirii și evitarea derapajelor. Scriptoriile devin centrul activității din mănăstirile organizate după regula benedictină. Sunt căutate și achiziționate manuscrise vechi latine, sunt traduse manuscrisele grecești salvate în special pe filiera traducerilor în limba siriacă.

Semnalez inconsistența mitului care afirmă că dezvoltarea spirituală a Europei Occidentale datorează ceva culturii arabe preluată de la un “Islam al Luminilor”. Este un fals istoric demontat cu argumente deosebit de solide în cartea lui Sylvain Gouguenheim, Aristotel la Muntele Saint Michel. Rădăcinile grecești ale Europei Creștine, Ed. Nemira 2011. Citiți-o și veți vedea cât datorăm Islamului (practic nimic) și cât datorează cultura Europei acelor furnici din scriptoriile mănăstirilor occidentale!

 

De unde provine influența uriașă exercitată de Regula Sf. Benedict de Nursia?

Nu este tocmai ușor de răspuns la întrebare pentru că la moartea sa, Sf. Benedict a lăsat posterității doar o comunitate: mănăstirea de la Monte Cassino și Regula sa. Mănăstirea este distrusă de Lombarzi în 580, iar Regula este copiată și difuzată, dar nu are imediat un impact major. La sfârșitul sec.VI Papa Grigore cel Mare trimite un benedictin în Anglia pentru reevanghelizare. Astfel, viitorul Augustin de Cantorbery semnalează în anul 625 faptul că Regula benedictin[ este utilizată și în Galia, dar succesul ei nu este mult mai mare în comparație cu alte  Reguli.

Regula capătă o importanță decisivă abia în sec. IX, deoarece atunci a existat un superior  la Aniane, (pe teritoriul actual al Franței) care a recunoscut calitățile Regulii Sf. Benedict și doi monarhi (Carol Cel Mare și Ludovic cel Pios) care au văzut în monahismul organizat de Benedict de Aniane cheia unității religioase a Imperiului.  Doar conlucrarea celor doi factori a condus la răspândirea aproape generală a Regulii în aria Europei Occidentale.

Benedict de Aniane ( 750 – 821), este fiul lui Aygulf, conte de Maguelon ( în regiunea Septimanie din zona Carcassonne – Narbonne de azi), aristocrat germanic din epoca carolingiană. Apropiat al regelui Ludodovic cel Pios prin anii 790, este unul dintre principalii actori ai renașterii carolingiene.

După un eveniment dramatic, în care încearcă fără rezultat să-și salveze fratele de la înec, devine călugăr la o mănăstire de lângă Dijon. Practică un ascetism riguros și studiază mai multe Reguli aflate în uz la acea vreme: Regula lui Benedict de Nursia, a Sf. Pahomie, a Sf. Vasile cel Mare și a Sf. Colomban. În 782 construiește o mănăstire la Aniane și preferă Regula Sf. Benedict de Nursia, completată cu mici adausuri din Regula Sf. Colomban. Primește de la Carol cel Mare scrisori de imunitate și recunoașterea libertății de alegere a superiorului. În anul 792 mănăstirea sa devine mănăstire regală, iar Benedict încearcă să răspândească regula benedictină în Aquitania, Languedoc, Auvergne și Bourgogne. Regula răspândită de Benedict de Aniane îl interesează pe Ludovic cel Pios, care vede în ea un instrument de asigurare a unității religioase a Imperiului. Îl cheamă pe Benedict la Aix-la-Chapelle (Aachen-ul de azi din Germania), capitala Imperiului carolingian. Acolo Ludovic convoacă trei sinoade (816, 817, 818 – 819)  care tratează reforma monahismului. Se impune regula Sf. Benedict și libera alegere a superiorului. Se instituie și un sistem de verificare a punerii în practică a deciziilor sinodului. Susținerea de care se bucură din partea regelui, a unor superiori și a episcopului de Orleans, adăugată diplomației și inteligenței lui Benedict de Aniane, asigură practic generalizarea Regulii și a reformei monastice. Benedict de Aniane nu este numai un unificator, el luptă și contra unor derapaje (adopțianismul care spune că Isus devine Fiu al lui Dumnezeu prin adopție, după Botezul din Iordan), difuzează liturghia romano-francă și scrierea cu litere mici (minuscule), deoarece latina era scrisă în majoritatea textelor cu litere majuscule. Curând, literele minuscule se rotunjesc, ajungând în epoca carolingiană la forma apropiată de cea de azi. Reforma se va răspândi rapid și în afara granițelor Imperiului. Este bine să medităm la această cooperare biserică – putere care poartă (zic eu) o inconfundabilă amprentă latină.

O încercare de a compara Regulile SF. Vasile și a Sf. Benedict de Nursia

Pentru a face o comparație, ar trebui stabilite criterii, sau o definiție unanim acceptată a termenului “Regulă.” Micile și Marile Reguli nu sunt reguli propriu zise de organizare a comunității, începând cu primirea în comunitate, organizarea activității manuale și a celei dedicate studiului, rugăciunii și meditației. Ele sunt o serie de răspunsuri deosebit de bine articulate, reflectând substanța gândirii Sf. Vasile, adică faptul că pentru el singurele Reguli sunt Sfintele Scripturi. Nu am citit aceste scrieri ale Sf. Vasile, dar pot bănui că cele 55 de întrebări din Marile Reguli și cele 313 întrebări din Micile Reguli acoperă bine aria tuturor problemelor importante care pot apare într-o comunitate.

Cel interesat în stabilirea unor norme de viață cenobitică are deci posibilitatea de a alege nestânjenit ceea ce crede el că este important, conform părerilor lui. Are cumva libertatea pe care au avut-o Adam și Eva și pe care au folosit-o…

Monahismul răsăritean are o organizare bazată pe independența completă a mănăstirilor. Se pare că toate privesc spre opera lui Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei din Capadocia când decid normele interne de viață comunitară. Însă noi nu putem ști, de exemplu, măcar cum sunt organizate, cărei Reguli i se supun, cele 20 de mănăstiri din Republica teocratică Sfântul Munte Athos. Îmi recunosc nepriceperea, dar nu am găsit nicăieri Regula vreunei mănăstiri ortodoxe pentru a vedea cum au fost folosite Micile și Marile Reguli ale Sf. Vasile.

Conținutul Regulii benedictine corespunde nevoilor practice de organizare a vieții comunitare. Benedict de Nursia și Benedict de Aniane aveau cam aceeași problemă ca înființarea unui oraș roman: stabilirea axelor principale ale așezării, și locul Forumului, adică axa nord-sud Cardo Maximus, perpendicular pe aceasta, Decumanus, iar la intersecția lor Forumul. Cuvântul “cardo” derivă din aceeași rădăcină cu cuvântul “cardinal.” Gândiți-vă la punctele cardinale de orientare. Este un mod latin de a impune o ordine și o logică dezvoltării ulterioare.

 În loc de încheiere

Cu această a doua postare pe tema paralelei dintre Sf. Vasile cel Mare și Sf. Benedict de Nursia, se pare că am ajuns la sfârșitul încercării de a răspunde provocării lansate de Domnul Boian Marian. La început, când am postat prima parte, am afirmat că va exista și un al treilea segment care se va ocupa de impactul vieții monahale asupra vieții sociale în ariile răsăriteană și apuseană a Europei. Deoarece mi-am spus părerea despre ordinele călugărești occidentale organizate după Regula benedictină în patru postări anterioare pe blogul personal, nu cred că mai are rost al trielea segment al angajamentului meu.

De altfel, mi-ar fi practic imposibil să mă documentez asupra impactului vieții monahale ortodoxe asupra vieții sociale din Rusia, Iugoslavia, Grecia și multe alte țări ortodoxe, printre care bineînțeles și România. Nu mă simt în stare de o asemenea cercetare. Prin urmare, nu pot decât să vă indic titlurile postărilor mele legate de influența Regulii benedictine în Occident, iar dacă vă interesează, ele vă stau la dispoziție la adresa: https://ioansoran.wordpress.com

  1. EUROPA  ORDINELOR  CĂLUGĂREȘTI.  CISTERCIENII.  PARTEA  I  CISTERCIENII  DE  IERI,  DE  AZI  ȘI  DE  MÂINE Posted on May 20, 2011
  2. PARTEA II – SPIRITUALITATE  CISTERCIANĂ,  ARHITECTURĂ,  CÂNT  LITURGIC  ȘI  SCRIPTORII  Posted on July 4, 2011
  3. MĂNĂSTIREA  CISTERCIANĂ  DE  LA  MAULBRONN  –  GERMANIA  Posted on July 4, 2011
  4. ORDINUL  DE  CLUNY,  REFORMA  MONASTICĂ  ȘI  PROGRESUL ÎNCREȘTINĂRII  EUROPEI  Posted on July 21, 2011

În redactarea prezentului material am folosit cel puțin următoarele surse:

  1. Frere Luc Bresard, Histoire de la spiritualite monastique, http://users.skynet.be/am012324/studium/bresard/Prehis01.htm
  2. Soeur Gabriel Peters, Les Pères cappadociens (I) : Basile le Grand, http://www.patristique.org/Les-Peres-cappadociens-I-Basile-le-Grand.html#vie
  3. Luc Fritz, Basile de Césarée : Les grandes règles, http://www.patristique.org/Basile-de-Cesaree-Les-grandes-regles.html
  4. Biblia, în traducerea lui Vasile Radu și Gala Galaction, București, Fundația Regele Carol II, 1938. Este folosită pentru toate citatele marcate din Nout Testament.
  5. Eustathe de Sébastée, Wikipedia, http://fr.wikipedia.org/wiki/Eustathe_de_Sébastée
  6. Frère Columba Stewart, Pédagogie de la Règle de Saint Benoît, http://www.aimintl.org/index.php?option=com_content&task=view&id=394&Itemid=410
  7. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iași, 2006
  8. A. De Vogüé. La Regle du Maître. In: Revue de l’histoire des religions, tome 173 no. 2, 1968. Pp. 233-234.
  9. Martin de Sauto, Saint Benoît: une Règle, text source, La Croix du 2 août 2004
  10. GermainSouchet, Vie et Règle de Saint Benoît: deux textes d’une étonante actualité; La Règle: des principes de sagesse à la posterité parfois inattendue., postat în oct. 2007 la adresa http://www.juanasensio.com/archive/2007/09/09/vie-et-regle-de-saint-benoit-deux-textes-d-une-etonnante-act.html
  11. Règle de saint Benoît, https://fr.wikipedia.org/wiki/Règle_de_saint_Benoît
  12. Juan Maria Laboa (coordonator), La grande aventure du monachisme entre Orient et Occident, Lethielleux, 2002
  13. Daniel Misonne, Un plan-type du monastère bénédictin ?, http://www.aimintl.org/index.php?option=com_content&task=view&id=399&Itemid=410
  14. Ordre cistercien, http://fr.wikipedia.org/wiki/Ordre_cistercien

Ioan Felician Soran

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s