UN LUPTĂTOR ÎN PLIN RĂZBOI: PĂRINTELE VASILE LUCACIU PE FRONTUL MARII UNIRI.

Declanșat în urma atentatului de la Sarajevo, primul război mondial a generat temere și îngrijorare în lume. În mod firesc, atitudinea dominantă nu putea să fie decât pesimistă. Dar nici în asemenea condiții sumbre, Părintele Lucaciu nu-și pierde încrederea. Cunoscând dificultățile inerente ce se opuneau idealurilor naționale, rămâne optimist, căci întrezărește împlinirea lor dincolo de toate piedicile: ”Acest război -declară el- este lupta decisivă care trebuie să ne aducă eliberarea. E trist și dureros că se va vărsa sânge nevinovat, că suferința va ajunge la culme, dar se vede că fără jertfă nimic nu se poate obține. […]. Să nu ne plângem deci, […] ci să continuăm lupta, căci biruința e a celor ce luptă, nu a celor ce se tânguiesc”.

A se păstra în stare de neutralitate ar fi însemnat pentru România ratarea posibilității ca, în urma tratativelor de pace, să realizeze desăvârșirea unității naționale – așadar, neutralitatea nu era de dorit. Ajuns la București în toamna anului 1914, Părintele Vasile Lucaciu intră in legătură cu personalități ale vieții politice și insistă asupra necesității ca țara să lupte împotriva Puterilor Centrale, pentru Transilvania. Acționează intens în sensul menționat printr-o activitate publicistică susținută și prin numeroase conferințe (la București, Brăila, Ploiești), reușind să însuflețească opinia publică. În această luptă, este alături de Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu ș.a. În decembrie 1914, ”Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” devine ”Liga culturală pentru unitatea tuturor românilor”, Doctor Vasile Lucaciu fiind ales președinte al asociației. Cu acest prilej, el vorbește cu entuziasm despre solidaritatea celor însuflețiți de același ideal: ”Rămânem în casa noastră, în cadrele aspirațiunilor noastre [..] și vom avea energia cerută atunci când goarna va suna, să dăm dovada cea mare a sângelui și a jertfei vieții, că suntem vrednici de întregirea neamului românesc”.

Urmează o perioadă caracterizată prin mobilizare totală, în țară și în afara hotarelor ei, având ca scop realizarea acestui țel nobil. În 1915, Părintele Vasile Lucaciu activează în Italia, ca să demonstreze justețea cauzei românilor si a italienilor – ambele națiuni fiind în așteptarea eliberării. Revine în România după ce Roma declarase război Puterilor Centrale. În primăvara anului 1916, printr-un memoriu al ardelenilor refugiați, solicită guvernului să aprobe organizarea și aducerea în țară, ca voluntari, a românilor aflați în prizonierat în Rusia. În luna mai, ales deputat în Parlamentul României, își continuă lupta și de la această tribună. La 16 august 1916 armata română intra în Transilvania.

Părintele Vasile Lucaciu lucrează intens la organizarea ardelenilor refugiați în România și a prizonierilor transilvăneni din Rusia, Italia, Serbia și Franța (care fuseseră la început înrolați în armata austro-ungară.) Împreună cu alți patrioți români din Transilvania redactează un memoriu referitor la această problemă, prezentat Consiliului de Miniștri in septembrie 1916. Textul insistă asupra rezonanței simbolice și asupra utilității imediate a unei unități militare alcătuite din refugiați și prizonieri români din Ardeal: “Înființarea acestor regimente ar face cea mai bună impresie asupra publicului din Regat și asupra celor de acasă. Ele ar putea fi întrebuințate cu folos pe câmpul de luptă și în teritoriile ocupate pe care, fiind leagănul în care s-au născut, le cunosc de aproape.”

După primele victorii, armata română este obligată să se retragă în Moldova. Totuși, Părintele Vasile Lucaciu rămâne încrezător în izbânda idealurilor naționale. Nu zăbovește prea mult la Iași. Primăvara lui 1917 îl găsește în Rusia, trimis de guvernul român în fruntea unei delegații, ca răspuns la solicitarea prizonierilor ardeleni de a se constitui, la Darnița, în unitați de voluntari care să se alăture armatei române. Adunarea și Proclamația de la Darnița se constituie în cea dintâi manifestare colectivă organizată care a exprimat limpede în fața lumii voința fermă a românilor transilvăneni de a se elibera și de a se uni necondiționat cu România.

O companie a batalionului românesc ”Horia” din Siberia [Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

O companie a batalionului românesc ”Horia” din Siberia
[Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

Adunarea și Proclamația de la Darnița se constituie în cea dintâi manifestare colectivă organizată care a exprimat limpede în fața lumii voința fermă a românilor transilvăneni de a se elibera și de a se uni necondiționat cu România.

Voluntari defilând în fața regelui Ferdinand la Iași, 8 iunie 1917 [Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

Voluntari defilând în fața regelui Ferdinand la Iași, 8 iunie 1917
[Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

Situația și revendicările populației românești din Ardeal erau prea puțin cunoscute în Apus. Intenția de a informa opinia publică și puterile occidentale a determinat guvernul României să trimită în străinătate intelectuali care să prezinte corect atât evenimentele din ținuturile noastre, cât și aspirațiile îndreptățite ale românilor. Realizarea acestui scop implica dificultăți sporite mai ales Statele Unite ale Americii, unde o propagandă intenționat denigratoare crease o reprezentare eronată și defavorabilă a problemei. Pentru a contracara asemenea efecte a activat, cu urmări remarcabile, și delegația alcătuită din ardelenii Vasile Lucaciu, Ioan Moța și Vasile Stoica. În aprilie 1917, ei au trecut oceanul cu misiunea de a prezenta în S.U.A. aspirațiile românilor din toate provinciile, contribuind din plin la organizarea conaționalilor din America într-o unitate de voluntari care urma să lupte în Franța împotriva Puterilor Centrale.

Orice punct de sprijin era binevenit. Trei membri ai familiei Părintelui Vasile Lucaciu – fratele Constantin, fiul Epaminonda și cumnatul Gavril Barbul – erau de mai mult timp in America. Prin Ion Nistor se tipărește la Cleveland, din partea delegaților, ziarul “Libertatea”, având ca supliment “Foaia interesantă”. În orașele cu puternice comunități românești – Cleveland, Youngtown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago – sunt organizate întruniri populare. Cu talentul său oratoric strălucit, “Leul de la Șișești” conturează în cuvinte înflăcărate dezideratele naționale și susține că făurirea statului român liber și unitar este nu doar o dorință arzătoare, ci și una legitimă.

Ninth Street, Washington, 1905

Ninth Street, Washington, 1905

În iulie 1917, delegația își prezintă misiunea la Casa Albă, unde este primită cu simpatie și ințelegere de secretarul de stat Robert Lansing. Doua manifeste – în august și septembrie – cheamă la unitate și solidaritate în efortul de a inaugura „era dreptului, a libertății și a democrației”. Cei aproximativ 200 000 de români transilvăneni, cetățeni ai S.U.A., reacționează cu entuziasm. Despre Părintele Vasile Lucaciu presa românească din America scrie: “Vedem în el solul drag și așteptat al țării noastre, al căminului nostru din copilărie, pe solul iubit al năzuințelor noastre naționale.”

Thomas Woodrow Wilson (28.12.1856 – 03.02.1924), al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite

Thomas Woodrow Wilson (28.12.1856 – 03.02.1924), al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite

La 28 februarie 1918, Congresul Bisericii Ortodoxe din S.U.A. decide trecerea la Mitropolia din București “până când Transilvania nu va fi unită cu România.” A doua zi, decizia îi este prezentată președintelui american W. Wilson, cu precizare că voința cetățenilor români este ca Ardealul să fie unit cu România. Același deziderat este susținut în cadrul unor ample manifestații de stradă, cu muzică și drapele românești.

În urma întrunirii la Washington a tuturor organizațiilor românești din America ia ființă, în ziua de 5 iulie 1918, “Liga Națională Română” sub conducerea lui Epaminonda Lucaciu. Această organizație s-a integrat apoi într-o structură mai amplă – “Uniunea Medio-Europeană” – al cărei scop principal era lupta împotriva Imperiului Austro-Ungar. Reprezentanții Uniunii – cehi, sârbi, polonezi, italieni, greci, români – au fost primiți de președintele Wilson după marea întrunire din septembrie 1918 de la New York. Cu această ocazie s-a exprimat clar, pentru prima dată, acordul guvernului american cu lupta pentru realizarea idealurilor naționale ale popoarelor din Imperiul habsburgic.

Obiecte folosite de pr. Dr. Epaminonda Lucaciu în SUA, 1905 – 1921, aflate la Casa Memorială pr. Dr. Vasile Lucaciu din Șișești.

Obiecte folosite de pr. Dr. Epaminonda Lucaciu în SUA, 1905 – 1921, aflate la Casa Memorială pr. Dr. Vasile Lucaciu din Șișești.

Părintele Vasile Lucaciu nu se mai afla însă în America. Pornise spre Europa, în august, cu intenția de a se implica în lupta diplomatică ce urma să se desfășoare după încheierea confruntărilor armate. Prezent la Paris alături de alți ardeleni refugiați, Octavian Goga avea să definească impresia admirabilă stârnită de “Leul de la Șișești” asupra străinilor cu care s-a întâlnit, căci “făptura lui era cea mai perfectă legitimație a descendenței noastre”. La întrebarea unui american, interesat dacă și Ardealul gândește asemenea românilor transilvăneni aflați în capitala Franței, Părintele Vasile Lucaciu a răspuns calm și demn: „Fiți liniștit, domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului.”

Semnarea Tratatului de pace de la Versailles, tablou de William Orpen. În prim plan, Dr. Johanes Bell (Germania) semnează în fața învingătorilor. Rândul de mijloc, cu persoanele așezate: Gen. Tasker H Bliss, Col. E M House, Mr. Henry White, Mr. Robert Lansing, Președintele Woodrow Wilson (SUA), M Clemenceau (Franța), Mr. D Lloyd George, Mr. A Bonar Law, Mr Arthur Balfour, Viscount Milner, Mr. G N Barnes (Anglia), Marchiz Saionzi (Japonia)

Semnarea Tratatului de pace de la Versailles, tablou de William Orpen. În prim plan, Dr. Johanes Bell (Germania) semnează în fața învingătorilor. Rândul de mijloc, cu persoanele așezate: Gen. Tasker H Bliss, Col. E M House, Mr. Henry White, Mr. Robert Lansing, Președintele Woodrow Wilson (SUA), M Clemenceau (Franța), Mr. D Lloyd George, Mr. A Bonar Law, Mr Arthur Balfour, Viscount Milner, Mr. G N Barnes (Anglia), Marchiz Saionzi (Japonia)

La Paris se constituie în septembrie 1918 “Consiliul Național Român” – guvern în exil – devenit în octombrie “Consiliul Național al Unității Române”. Printre cei 23 de membri se numără Dr. Ion Cantacuzino, Lascăr Catargi, Constantin Mille, Nicolae Titulescu, Traian Vuia. Preşedinte este Take Ionescu, vicepreşedinţi fiind Octavian Goga şi Dr. Vasile Lucaciu. Consiliul, recunoscut în scurt timp de guvernele Franţei, S.U.A., Italiei şi Angliei, reprezintă printr-o delegație interesele românilor la Congresul Naționalităților desfășurat în octombrie 1918 la Geneva. Deși nu avea o calitate oficială, Părintele Vasile Lucaciu este foarte activ și cu această ocazie.

În aceeași toamnă pleacă în Italia și participă la discuțiile desfășurate la Președinția Consiliului de Miniștri. Membrii delegației reprezentative a Consiliului Național al Unității Române urmăreau organizarea Legiunii Române din Italia – căci încă din aprilie 1918 fuseseră înființate, în lagărele de prizonieri, companii de voluntari români. Părintele Vasile Lucaciu primește jurământul acestor companii, pe care le susține și le încurajează, pe 25 noiembrie.

Câteva zile mai târziu, Adunare Națională de la Alba-Iulia decretează unirea Transilvaniei cu România. Cu toate că nu se afla în țară, Părintele Vasile Lucaciu este ales in Consiliul Dirigent – ca dreaptă recunoaștere a meritelor sale în bătălia pentru realizarea idealurilor naționale. Vestea Marii Uniri – împlinirea celui mai scump vis al atâtor români – îl emoționează adânc: „Suferința n-a fost zadarnică – de acum românii ardeleni sunt liberi… Și cred că toți românii își dau acum seama de importanța marelui eveniment și vor căuta să fie la înălțimea lui. ”

Episcopul Gr. Cat Iuliu Hossu citind Rezoluția de la Alba Iulia (1 dec. 1918)

Episcopul Gr. Cat Iuliu Hossu citind Rezoluția de la Alba Iulia (1 dec. 1918)

Mai erau multe de făcut în sprijinul țării – din afara hotarelor ei. Părintele Vasile Lucaciu rămâne un timp în Italia, unde recrutează 10 000 de voluntari, fosti prizonieri din fosta armata a Imperiului – apoi sfințește drapelele regimentelor “Horia” și „Cloșca”. În primăvara lui 1919 continuă să lucreze pentru consolidarea Unirii la Geneva, unde se afla sediul Ligii Națiunilor. Aici organizează o manifestație de protest – ca răspuns la tentativele maghiare de a înșela opinia publică mondială în privința situației românilor transilvăneni. Într-o expunere amplă, prezintă situația reală și contribuie astfel la crearea unui puternic curent de opinie favorabil votului popular de la Alba-Iulia. Rezoluția votată la această întrunire exprimă dorința – adresată Conferinței de Pace de la Paris – ca problema românilor ardeleni să fie soluționată în sensul corect, ceea ce s-a și întâmplat.

Abia după ce diplomația marilor puteri a consfințit oficial justețea cauzei naționale a românilor din Transilvania, Părintele Vasile Lucaciu a revenit în țară. Avea acum certitudinea că idealul său cel mai scump, pentru care a luptat întreaga viață, devenise act istoric clar consemnat în tratatele de pace. Era cu adevărat un triumf mult așteptat de toți românii. Îl comemorăm în fiecare an, purtându-i peste timp în amintire, cu venerație, pe cei care l-au făcut posibil.

  Prof. Mihăilescu Doina Monica

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s