ÎNTRE A FI MONUMENT UNESCO (cod 904) ȘI UITARE: BISERICA DE LEMN DIN PLOPIȘ

După vizita bisericii de lemn din Rogoz, fiind ”în zonă”, ne-am zis să dăm o fugă și la biserica-monument din Plopiș. Am găsit satul, turla bisericii era vizibilă, dar drumul spre ea, ba! După mai multe întrebări am ajuns în apropierea căii de acces, dar am trecut pe lângă ea deoarece mi se părea impracticabilă. Stârnind ceva nedumeriri, am mai întrebat o dată. Ei, da, trebuia să ne dăm pe toboganul din stânga și să o luăm apoi la dreapta. Solenza știa că nu prea este drum pe care poate să-l refuze, așa că am coborât cu ”băgare de seamă”. Dâmbul pe care este biserica, mai trebuia să aibă doar niște șanțuri inundabile și ar fi fost o fortăreață în care nu intri cu una cu două…

Imagine preluată din seria fotografiilor (45 bucăți!) puse în mod generos la dispoziție de [1]

Am avut noroc cu accesul la monument, adică în biserica propriu zisă, deoarece garduri nu prea există, iar porticul de la intrare este doar o amintire.

Intrarea în curtea bisericii și în cimitir

Un grup de vizitatori părăsea curtea și aștepta pe doi mai curajoși care au urcat în turn. Tânărul paznic ne-a îndemnat să urcăm și noi dacă vrem, iar eu chiar voiam. Imaginile de acolo de sus, le voi insera totuși după prezentarea interiorului. Intrarea este gratuită, iar prezentarea verbală s-a redus la câteva fraze fără prea multă informație. Bunăvoință era, amabilitate la fel, dar lipsea sfătoșenia părintelui Chirilă din Rogoz și cunoștințele despre monument. De aceea voi compila zdravăn din ce am găsit pe Internet. Curios lucru este că toți cei care vizitează aceste monumente vor să spună câte ceva., fără să-i îndemne cineva în mod special. Mi se pare că este o reacție normală care dovedește că aceste monumente prezintă interes, că oamenii sunt dornici să le vadă și le place ce văd. Rău este că bietele monumente plac doar vizitatorilor, iar celor în custodia cărora sunt, nu le pasă deloc. Cinste preoților care se consideră responsabili de starea lăcașurilor și care au adunat cunoștințe suficiente pentru a le prezenta cu har. Am vizitat mai multe biserici de lemn atât din Maramureș, cât și din exteriorul ”Maramureșului istoric” (nu vă pare ciudată sintagma asta de limbă de lemn?) și am beneficiat de un ghidaj competent doar în trei locuri: Ieud Deal, biserica vechii mănăstiri Bârsana și Rogoz. Iată deci câteva informații copiate din sursa bibliografică [1] care oferă și o colecție de 45 de imagini frumoase ale monumentului. Am folosit și eu două dintre ele, deoarece nu puteam în nici un fel să le fac: vederea aeriană și fragmentul de hrisov redactat la târnosirea bisericii.

Biserica de lemn din Plopiș, comuna Șișesti, județul Maramureș, datează din anul 1798. Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil”. Biserica se află pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.

Biserica este situată în Țara Chioarului, pe valea Cavnicului și a fost construită între 1796-1798, ctitori fiind sătenii. Satul Plopiș s-a format pe malul stâng al râului Cavnic, într-o zonă colinară de pe versantul sudic al Munților Gutâi, pe malul opus al văii fiind satul Șurdești. Este menționat documentar pentru prima dată în 1583, în urbariul (URBÁRIU, urbarii, s. n. (Înv.) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. – Din germ. Urbarium.) Cetății Chioar, ca făcând parte dintre localitățile ce aparțin de aceasta. La data construirii bisericii, comunitatea număra doar 200 de suflete. Buni lemnari, cunoscuți fiind pentru frumoasele lăzi de zestre cu care au împânzit ținutul, locuitorii încep în anul 1796 edificarea unei noi biserici care să înlocuiască vechiul lăcaș de cult. La 12 noiembrie 1811, spre bucuria celor 49 de familii-ctitor, are loc sfințirea bisericii. Datele privind sfințirea bisericii sunt extrase dintr-un document întocmit cu ocazia târnosirii acesteia, document găsit în piciorul prestolului: „Sfintindu-se acesta sfânta biserica în anul Domnului 1811, noiembrie 12 … Această biserica s-au făcut nouă de popa Damian.”(sau Danciu după fotografia hrisovului). Tot acolo au fost găsite 49 de monede, depuse câte una de fiecare familie din sat. În anul 1901 biserica este reparată; posibil ca tot atunci se ridică tribuna (balconul). În anul 1961 a fost restaurată de către Direcția Monumentelor Istorice. În 1981 pereții sunt spoiți (zugrăviți cu var).

Resturile hrisovului și câteva dintre monezile ctitorilor; preluat (cum se vede) din [1].

Având dimensiuni modeste: 17 m lungime, 7 m lățime și 47 de m înălțime, biserica din Plopiș se remarcă prin proporțiile sale bine echilibrate, ce o fac cunoscută ca una din cele mai închegate și unitare construcții religioase din Maramureș. Are plan dreptunghiular, cu pridvor pe vest și absida altarului poligonală. La interior, în naos, se remarcă bolta, cu secțiune trilobată, singura de acest tip într-o biserică de lemn.

Exteriorul este bogat decorat. Fațadele, cu ferestre în acoladă, dispuse pe două niveluri, au un brâu de secțiune semicirculară, cornișa este subliniată de o friză de denticuli în coadă de rândunică, iar consolele acoperișului au terminație în trepte. Pridvorul este mărginit de un parapet traforat si arcade festonate, pe stâlpi de lemn. 

Detaliu al peretelui sudic

Pridvorul și peretele sudic

Acoperișul, unitar deasupra naosului și pronaosului, are în coama din spre vest, o terminație în jumătate de con. Turnul-clopotniță se ridică parțial deasupra pronaosului și parțial deasupra pridvorului și are camera clopotelor în consolă, deschisă, cu parapet traforat, arcade și acoperiș înalt, piramidal, cu turnulețe de colț. 

Turnul clopotniță văzut de la intrare

Detaliu al turnului în zona clopotniței

Pictura a fost executată în anul 1811 de Ștefan Zugravul din Șișești și se păstrează fragmentar pe bolta naosului, unde se remarcă imaginea Sfintei Treimi, scene din Apocalips sau din Ciclul Patimilor, într-o paralelă moralizatoare, caracteristică programelor iconografice din bisericile maramureșene; pictura tâmplei și cafasului sunt opera aceluiași zugrav. Aceluiași pictor îi datorăm și pictura unor icoane, între care și cea de pe masa altarului. În sprijinul acestei afirmații vine inscripția aflată pe spatele icoanei de prestol, inscripție ce atestă paternitatea acesteia, respectiv faptul că a fost pictată de Ștefan Zugravul.

Vizita interiorului bisericii. 

Pentru a admira bolta trilobată a bisericii din Plopiș, unică în zonă, trebuie să urci în tribuna corului. Doar de aici poți admira secțiunea transversală elegantă a bisericii, la nivelul planului vertical al iconostasului. Și nu îți poți explica modul în care a luat naștere. Unicele informații despre construcția bisericii (probabil precare și incerte) laudă priceperea meșterilor lemnari din zonă și lăzile de zestre renumite pe care le făceau. Apoi amintesc de cele 49 de familii de țărani care și-au dorit o biserică, a lor. Și iată că aceste premize ”banale” conduc la o structură unică, elegantă și nepreluată de alți ”meșteri mari, calfe și zidari”… Eu personal nu cred că a apărut din senin (din lăzile de zestre) și a dispărut apoi orice dorință de a imita un lucru frumos. Cred că este vorba mai curând despre o comoditate de gândire, o lene de a căuta informații fiabile, favorizată de atmosfera de ”Cântarea României” cu care timp de 45 de ani am construit o falsă realitate cu minunați proletari români și o limbă de lemn. Aici da, am fost meșteri mari.

Vedere a boltei trilobate privită din cor. Se pot vedea multe, inclusiv infiltrațiile de apă care distrug pictura și construcția. Dar cui îi pasă?

Vedere parțială a picturii boltei centrale

Bolta centrală este ocupată aproape în întregime de Sfânta Treime înconjurată de îngerii care vestesc Judecata de Apoi. Imaginea Maicii Domnului cu vălul ei este în partea inferioară a imaginii și corespunde capătului estic al bolții, adică spre iconostas. Ținând cont de perioada construcției bisericii, nu este de mirare că stilul pictorului-zugrav este influențat de stilul baroc. În registrul situat imediat sub linia de întretăiere a bolții centrale cu bolțile laterale, în ambele părți, nordică și sudică se află câte un rând de profeți îmbrăcați în galben, așa cum se vede în imaginea-detaliu alăturată.

Linia de întretăiere a bolții centrale cu bolta laterală sudică

Sub acest registru al profeților se află registrul Patimilor Mântuitorului descrise în 12 scene: șase pe semibolta sudică (Cina cea de Taină, Isus în grădina Ghetsemane, Sărutul lui Iuda, Isus este dus la Ana, Isus este dus la Caiafa, Isus este dus la Irod)  și alte șase pe semibolta nordică (Isus la Pilat, Isus încoronat cu spini, Isus poartă Crucea, Isus este răstignit, Isus este luat de pe cruce și scena finală cu Punerea în Mormânt). Ștefan Zugravul din Șișești (sau alt zugrav care a pictat Patimile) își propune doar prezentarea scenelor cunoscute de către credincioși, fără a se strădui să exprime sentimente sau să creeze o anume tensiune în povestirea sa prin imagini. Am selectat doar cinci scene din ciclul Patimilor lui Isus, dar cred că sunt suficient de grăitoare.

Scenele Cinei celei de Taină și Isus în grădina Ghetsemane

Scenele Isus la Pilat și Isus încoronat cu spini

Am avut o surpriză la scena Luării lui Isus de pe Cruce. Priviți-o cu atenție și veți vedea că scena este atipică, cel puțin în iconografia bisericilor de lemn.

Scena luării lui Isus de pe Cruce

Folosirea unei pânze pentru a coborî Corpul Mântuitorului a fost utilizată de Rubens, dar modul de utilizare a pânzei în scena de la Plopiș amintește mai mult de o pictură a lui James Tissot, artist francez care a trăit între 1836 – 1902. Doar că Tissot nu l-a putut influența pe Ștefan Zugravul, și nici nu a călătorit în Maramureș, vizitând biserici de lemn… M-a surprins maniera logică, cu reale calități tehnice, în care zugravul a rezolvat problema coborârii unui cadavru de la înălțimea unde se afla trupul răstignit al lui Isus. La Rubens (Tripticul din Catedrala din Anvers), dramatismul Luării de pe Cruce  este specific picturilor sale baroce, dar un inginer cârcotaș poate să se îndoiască de eficiența celor implicați în această operație.

Luarea de pe Cruce la Rubens

Luarea de pe Cruce la Tissot

Desigur, pictura bisericii nu se rezumă la cele semnalate până acum. Și la Plopiș este concentrată în câteva imagini Crearea protopărinților noștri și aventura lor paradisiacă.

Crearea Evei

Ispitirea și alungarea din Paradis

Într-o stare bună se află pictura Sf. Ilie și a carului său de foc având prin preajmă pe ucenicul său Elisei și un înger.

Înălțarea lui Ilie la cer în carul de foc și urmașul său, profetul Elisei în dreapta

Decorația interioară a bisericii este în spiritul local, cu o ușoară derivă spre kitsch. Dacă în naos se poate trece cu vederea colecția de ”șterguri” brodate în culori tari, colecția de obiecte din pronaos este greu acceptabilă.

Elemente decorative din fața iconostasului

Dacă există o masă, pui ”ceva” pe ea. Nu?

Tânărul care deține cheia bisericii ne-a vorbit puțin despre biserică, despre istoricul ei, cam ce scrie și în prezentarea oficială. A fost politicos, a manifestat răbdare, ne-a arătat cartea lui Grigore Man ”Biserici de lemn din Maramureș”, Ed. Proema 2005 și ne-a îndemnat din nou să ne urcăm în clopotnița bisericii de unde ne putem bucura de o frumoasă priveliște.

O vizionare a împrejurimilor privite din clopotnița bisericii

Am urcat în turnul-clopotniță al bisericii de lemn, adică până la arcadele duă care se află ”camera” clopotelor, sub cele patru turnulețe ce încadrează turnul propriu zis, piramidal. Efortul a fost răsplătit de o priveliște panoramică deosebit de interesantă. Mă voi limita la câteva imagini din direcția satului, a dealurilor decorate de umbrele serii și a împrejurimilor bisericii, inclusiv cimitirul.

Culorile toamnei spre seară…

Clopotnița și satul în depărtare

Intrarea în cimitir văzută de sus

Umbra protectoare…

Vizitarea cimitirului din jurul bisericii

În timp ce priveam împrejurimile din turn, Laurențiu a vizitat cimitirul și m-a îndemnat să fac același lucru pentru a putea schimba păreri. Cimitirul spune mereu multe lucruri interesante celor atenți. La sfârșit am ajuns amândoi la concluzia că ar fi deosebit de interesantă o anchetă sociologică (până mai trăiesc câțiva dintre bătrânii satului) pentru a înregistra supraviețuitori ai urmașilor celor 49 de familii fondatoare ale satului și constructori ai bisericii. Sociologul ar trage concluziile lui, eu aș vrea să stau de vorbă cu câțiva urmași ai celor 49 pentru a-i întreba ce responsabilitate simt ei față de starea bisericii de lemn. Răspunsul este previzibil, dar vreau să-l aud eu, spus la Plopiș, fără a fi nevoit să mă deplasez în Spania sau Italia…

La îndemnul lui Laurențiu am vizitat mormântul unui soldat din trupele de grăniceri, mort în misiune. Citind textul de pe cruce, ți se urcă un nod în gât și te simți revoltat de lipsa de omenie a celor care în numele ”secretului militar” au refuzat o ultimă mângăiere tânărului și părinților săi.

Dormi în pace soldat…

Ați citit poezia ”Rugămintea din urmă” scrisă de  George Coșbuc în 1892 ?  Nu ezitați să o parcurgeți în liniște, gândindu-vă la tânărul de 21 de ani a cărui piatră funerară o priviți, pentru că același îndemn îl găsiți și pe crucea-monument de la intrarea în cimitir… Se vede că urmașii celor 49 care au construit biserica, au ridicat și un monument al eroilor ”căzuți la datorie pentru Credință și Neam”

Monumentul eroilor satului, ridicat de rudeniile lor
reunite în ”Asociația composesorală Plopiș”

Ce urmă lasă șoimii-n zbor?

Ce urmă, peștii-n apa lor?

În fața intrării în curtea unuia dintre cele opt monumente aflate în Lista Patrimoniului Mondial, în fața stării jalnice a gardului de împrejmuire a cimitirului, iar mai apoi privind urmele infiltrațiilor de apă pe picturile din biserică, nu poți să tragi decât o singură concluzie: cei direct răspunzători de starea Patrimoniului Cultural al Țării practică cea mai vinovată formă de genocid cultural, uitarea și nepăsarea. Vremea, intemperiile și materialul perisabil al construcției vor desăvârși opera de dezrădăcinare a viitorilor locuitori ai zonei, indiferent că vor fi români, chinezi sau musulmani. Ar fi bine să lăsăm totuși o urmă pe aceste meleaguri, cu toate că noi suntem vulturi sau guvizi…

Chiar dacă am privi lucrurile în acest stil, al ipochimenului ”locuitor al planetei Pământ”, apatrid, tot ar trebui să prezinte ceva interes cei care au fost înainte, măcar pentru ca ”locuitorul planetei Pământ”  să se poată lăuda pe cine a învins și pe cine a gâtuit cu invazia multiculturalismului…

• Cine este responsabil de starea Patrimoniului cultural? În principiu, Statul și Biserica, adică ambele. Faptul că biserica de lemn X este pe lista UNESCO, nu exonerează Statul de responsabilitatea financiară a întreținerii și nici de responsabilitatea studiului, cercetării și promovării culturale a lăcașului.
• Faptul că biserica de lemn X este în custodia organismelor Statului, care-i asigură întreținerea și promovarea culturală, nu exonerează Biserica de grija pe care trebuie să o manifeste față de orice lăcaș de cult indiferent dacă ”produce” sau nu botezuri, cununii, înmormântări, plăți de slujbe, acatiste, pomeniri, vânzare de lumânări, obiecte , etc.
• Citiți detaliile furnizate de sursa [3] pentru starea celor opt Monumente și vă veți da seama cum acționează cei răspunzători pentru biserica de lemn pe care vreți să o vizitați. Înainte de orice vizită rezolvați problema spinoasă a ”omului cu cheia”! Vă doresc mult noroc, în special la Desești, căci veți avea nevoie de noroc, deși casa parohială este la circa 30m distanță față de Monumentul UNESCO…

Bibliografie:

1. Biserica de lemn PLOPIS – Monument UNESCO – Maramures, http://www.ghidvideoturistic.ro/ghid-turistic/Atractii-Turistice-Biserica-de-lemn-PLOPIS-Monument-UNESCO-Maramures-161-p.html#imagini
2. Biserica de lemn din Plopiș, http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Plopi%C8%99
3. Patrimoniul UNESCO din Maramureş: pericole şi neajunsuri, http://adevarul.ro/cultura/istorie/patrimoniul-unesco-maramures-pericole-neajunsuri-1_50b9fb747c42d5a663adcc85/index.html

 Ioan Soran