ACOLO UNDE COPILUL DIN MINE A VĂRSAT O LACRIMĂ ÎN MEMORIA ULTIMULUI MOHICAN

Nu am bănuit că excursiile făcute cu fiica mea Gabriela, soțul ei Dragoș și copiii în preeria din Nord Dakota vor sfârși prin a reînvia povestirile (mai mult sau mai puțin reușite) despre ”indieni și fețe palide”. Desigur, într-un mod diferit de trăirile copilului de atunci, cel care a plâns citind sfârșitul romanului Ultimul Mohican de Fenimore Cooper, dar în final într-un mod foarte asemănător.

Rămășițele arheologice ale trecerii prin lume și istorie a ”Nativilor Americani” sunt foarte puține deoarece materialele folosite pentru construcția locuințelor și a ”instrumentarului gospodăresc” erau materiale perisabile. De aceea azi, în jurul zonelor depistate a fi fost locuite de ”Nativi Americani”, sunt mici rezervații și reconstituiri atât cât se poate de veridice ale unor locuințe. În principiu, vechii locuitori ai acestor locuri aveau un fel de locuințe pentru primăvară, vară și toamnă, dar pentru iarnă se mutau în locuințe situate în apropierea cursurilor de apă din zone împădurite. Motivația era legată strict de supraviețuirea ”confortabilă” în timpul iernii. Am vizitat un centru de informare asupra ”Nativilor Americani” din zona râului Knife River și o locuință da vară reconstituită în imediata lui vecinătate.

Reconstituirea unei locuințe a Nativilor Americani

Reconstituirea unei locuințe a Nativilor Americani

Împreună cu Gabriela am făcut cunoștință cu obiectele uzuale ale unei locuințe indiene după momentul decisiv când indianul nomad, fără cal, devine personajul ”recent” de tip Winetou, fioros, cu pușcă, deoarece am găsit în casa din imaginea de mai sus două șei cu scărițe. Am rămas mirați de ”utilizarea multilaterală a bizonului” (American Bufallo). Am văzut bărci din piele de bizon, haine de blană și utilizarea pieii de bizon prelucrate pentru vaste reprezentări simbolice ale statutului proprietarului/casei, expuse afară în ocazii festive.

O barcă din piele de bizon

O barcă din piele de bizon

O piele de bizon prelucrată pentru a deveni o piesă                                                                                 reprezentativă pentru proprietar/casă

O piele de bizon prelucrată pentru a deveni o piesă reprezentativă pentru proprietar/casă

Omul a apreciat totdeauna frumosul și a încercat mereu să producă lucruri frumoase pentru a da vieții un sens apropiat de cel al Creației pe care el a o avea mereu alături și a putut să o admire. Încălțămintea ce noi o numim ”mocasin”, este din piele și arată ca în imaginea de jos, decorată cu mult gust și migală.

    Încălțăminte de piele decorată

Încălțăminte de piele decorată

Unelte agricole din os de bizon

Unelte agricole din os de bizon

Chiar agricultura a profitat de ”forma potrivită” a unor oase din scheletul bizonului, după cum se vede în imaginile alăturate.

De la casa reconstituită am plecat gânditori. Pe drum, discuția despre dispariția culturilor s-a încins. Nici unul dintre noi nu a reușit să definească ”acel ceva” care trebuie sacrificat în numele progresului și nici nu am putut aprecia dacă devenim mai bogați spiritual prin progresul care pune între paranteze trecutul (sau îl elimină), făcându-ne mai săraci.

Discuția s-a finalizat cu o decizie pozitivă, de a vizita Muzeul din Bismarck, capitala statului Nord Dakota. Muzeul este lângă Capitoliul unde se află administrația statului. Așa că ocolindu-l, m-am trezit față în față cu o statuie care atrage privirea fără să vrei.

Statuia tinerei Sakakawea de lângă Capitoliul din Bismarck, Nord Dakota

Statuia tinerei Sakakawea de lângă Capitoliul din Bismarck, Nord Dakota

Am fotografiat-o și am studiat-o din mai multe unghiuri. Bănuiam că în spatele acestei statui se află o poveste. Și am aflat că povestea ei era una ieșită din comun. Tânăra Sakakawea și alți copii din tribul Shoshone supreviețuitori ai unui atac al  indienilor Hidatsa, au fost capturați și duși în robie. Indienii Hidatsa făceau comerț de blănuri cu vânătorii canadieni, dintre care unul, Toussaint Charbonneau din zona Quebec s-a stabilit printre ei. La o vârstă de aproximativ treisprezece ani, Sakakawea, al cărei nume în tribul Hidatsa era ”Femeia pasăre”, este luată ca a doua soție de către Charbonneau.  Sakakawea era însărcinată cu primul ei copil când în preajma satelor Hidatsa a sosit ”Corpul Exploratorilor” (Corps of Discovery) care urmărea  să găsească o cale navigabilă între apele râului Missouri și Oceanul Pacific. Conducătorii corpului erau căpitanii Meriwether Lewis și William Clark, care hotărăsc să petreacă acolo iarna 1804-05 și construiesc Fortul Mandan. Lewis și Clark se interesează printre vânătorii de blănuri, cine ar putea să-i conducă spre izvoarele râului Missouri și să vorbească limba indienilor Shoshone despre care se știa că ar locui în acea zonă. În final este selectat Charbonneau care vorbea limba indienilor din Nord și una din soții, Sakakawea care era din tribul Shoshone. Charbonneau și Sakakawea se mută în fort. Lewis notează în jurnalul său nașterea lui Jean Baptiste Charbonneau la 11 februarie 1805, băiețel pe care el și alți americani de origină europeană îl numesc ”Micul Pomp”, sau ”Pompy”. La 7 aprilie 1805 expediția pornește în susul râului în pirogi. Trebuiau să vâslească în contra curentului, sau să fie trași la edec de pe mal, acolo unde se putea. La 14 mai 1805 Sacakawea salvează cu curaj încărcătura unei pirogi (printre altele și jurnalul expediției Lewis și Clark) care cade în apă din cauza supraîncărcării. Răsplătind acțiunea curajoasă, la 20 mai 1805 conducătorii expediției numesc râul Sakakawea River.

În august 1805 expediția ajunge la locația unui trib al Shoshonilor, unde voiau să negocieze cumpărarea unor cai pentru a continua traseul. Desigur, Sakakawea este interpreta, iar ea descoperă că șeful de trib era chiar fratele său luat și el în robie odată cu ea, dar care a reușit să fugă. Lewis spune în jurnalul său: ”La scurt timp căpitanul Clark și interpreții Charbonneau cu soția sa indiană au sosit, dovedindu-se că este sora șefului de trib. Întălnirea acelor oameni a fost realmente emoționantă, în special cea dintre Sakakawea și o femeie indiană luată și ea prizonieră în același timp cu ea, dar care a reușit și ea să evadeze. Interpretul și soția sa erau la o distanță mică și dansau plini de bucuria întâlnirii și îmi făceau semne că ei sunt familia ei.” Shoshonii le-au vândut caii necesari și le-au dat și ghizi pentru a trece Munții Stâncoși. Drumul a fost atât de greu încât au ajuns să mănânce lumânările de seu pentru a supraviețui. Când au coboarât într-o zonă mai temperată, pe partea din spre Oceanul Pacific, Sakakawea îi ajută pe membrii expediției să găsească și să fiarbă bulbi de ”camas” (Camassia quamash) pentru a-și reface forțele.

În jurnalul expediției, Lewis recunoaște rolul tinerei Sakakawea în negocierile pașnice cu indienii din zona râului ”Snake River”. Clark își dă seama că Sakakawea și copilul ei pot aduce servicii importante expediției și notează la 15 octombrie 1805 în jurnalul său: ”Soția lui Charbonneau, interpretul nostru, a reușit să convingă pe toți Indienii de intențiile noastre prietenoase. O femeie în tovărășia unui grup de bărbați este un semn de pace ”. Povestea ei reală a intrat în legendă, data morții a rămas incertă, așa cum șade bine unei legende care lasă portița fanteziei deschisă. Fără să-mi dau seama eu cred că am intrat pe acea portiță…

Am pășit oarecum sfios în muzeu, întâmpinat de busturi ale unor personaje din diverse triburi și fotografii recente ale descendenților lor.

Doi reprezentanți ai tribului Sioux: Frank Zahn (Norul zburător) _1891-1966  și Mary Louis (Femeia Pământului roșu) _1934-

Doi reprezentanți ai tribului Sioux: Frank Zahn (Norul zburător) _1891-1966
și Mary Louis (Femeia Pământului roșu) _1934-

Membrii ai tribului Sioux din diverse momente istorice.

Membrii ai tribului Sioux din diverse momente istorice.

Acasă îmi propusesem să găsesc o hartă a teritoriilor aproximative ocupate de triburile indiene înaintea venirii omului alb. După mici peripeții am descoperit mai mult decât o hartă, am descoperit un ”Nativ american”, un prieten, pe Profesorul Tunweya Thokaheya .

Profesorul Tunweya Thokaheya

Profesorul Tunweya Thokaheya

Cu răbdare și bunăvoință, dânsul mi-a răspuns la multe întrebări și mi-a povestit despre diversele feluri în care limba tribului său poate fi ”exprimată”. M-a fascinat exprimarea simbolică a ideilor, o modalitate considerată azi exotică, dar relativ directă și flexibilă. Dânsul mi-a oferit o perspectivă asupra vieții lui Isus folosind Evanghelia după Luca, povestită în imagini, așa cum se vede mai jos.

Viața lui Isus după Evanghelia lui Luca povestită de Tunweya Thokaheya

Viața lui Isus după Evanghelia lui Luca povestită de Tunweya Thokaheya

Intenționez să-l invit pe Domnul Tunweya Thokaheya să ne povestească în paginile blogului pe care-l citiți despre preocupările Dânsului și să ne prezinte câteva elemente ale istoriei Nativilor Americani din zona de nord a Statelor Unite. În acest fel ne vom îmbogăți cunoștințele și vom descoperi mici fragmente din tezaurul umanității.

În încheierea celor spuse aici vreau să vă vorbesc despre un panou dintr-un muzeu din Denver care povestește acțiunea unui fotograf american de la începutul secolului XX.

Edward Curtis a cutreierat în lung și în lat Statele Unite și Canada pentru a crea o înregistrare (poveste) fotografică a indienilor din America de Nord. Curtis credea că ” moartea oricărui bărbat sau femei în vârstă înseamnă ceva din moartea unei tradiții, a unor cunoștințe despre ritualuri sacre, cunoștințe pe care alții nu le posedă” și dacă aceste informații nu sunt colectate pe loc, vor fi pierdute pentru totdeauna.  Ajutat financiar de J. P. Morgan, a  publicat douăzeci de volume de text acompaniate de douăzeci de portofolii cu fotografii sepia și mai mult de 2300 de imagini separate. Această strădanie obsesivă i-a ruinat sănătatea, căsnicia și finanțele. Dar ceva a rămas din strădania lui, după cum veți citi din cele spuse de George P. Horse Capture, un beneficiar al operei fotografului Rasei pe cale de dispariție, ”Vanishing Race.”

IMG_2791

Vizitând în vara aceasta biserica și castelul Kendeffy – Castelul Cândeștilor – (doar exteriorul, pentru că acest castel este în ruină și închis) din Sântămaria Orlea, mi-au venit în gând cele spuse de Edward Curtis, doar că eu le aplicam clădirilor care mor în nepăsarea mioritică a  urmașilor celor mai …

Cu excepția imaginii Evangheliei după Sf. Luca povestită de profesorul Tunweya Thokaheya, restul fotografiilor îmi aparțin.

Ioan Soran

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s