REPREZENTĂRI ALE SFINTEI TREIMI ÎN ARTĂ

PRIMA POSTARE
Motivație

Ideea de a aprofunda tema enunțată s-a născut greu. La început a fost disconfortul provocat de omniprezența picturii, frescei, icoanei Sfintei Treimi ”de la Rubliov citire” în bisericile de rit oriental. Mi s-a părut că asist neputincios la o lipsă de imaginație devenită tradiție dogmatică. În vara aceasta a intervenit ceva nou, o vacanță la fiica noastră care locuiește în Bismarck, capitala statului Nord Dakota. Am văzut pentru prima dată preria canadiano-americană și… am regretat că nu-i văd pe indienii din cărțile copilăriei. Dar la Muzeul din Bismarck am întâlnit un profesor, un ”Nativ American”, membru al tribului Lakota din familia Sioux, care mi-a deschis orizonturile din spatele exponatelor, spațiul virtual în care trăiesc oameni care doresc să-și păstreze identitatea, limba și tezaurul tradițiilor. Profesorul Tunweya Thokaheya m-a uimit prezentându-mi o pictură a Sfintei Treimi, realizată de el cu elementele tradiției locale. Prospețimea compoziției ”m-a îmbătat” și mi-a oferit o alternativă reconfortantă imobilismului ”de la Rubliov citire”.
Așa a început drumul sinuos al documentării și stabilirii limitelor între care trebuia să rămân. Căutând pe Internet am fost trimis în mod repetat spre o carte monumentală, Dieu et ses images: une histoire de l’éternel dans l’art, scrisă de François Boespflug, călugăr dominican, istoric al creștinismului și istoric al artei creștine, în particular al artei Evului Mediu, profesor de istorie a religiilor la facultatea de teologie catolică a Universității Marc-Bloch din Strasbourg. Momentan cartea nu îmi este accesibilă, dar am descărcat un articol direct legat de temă, ”Le dogme trinitaire et l’essor de son iconographie en Occident de l’époque carolingienne au IVe Concile du Latran (1215)”, scris de François Boespflug și Yolanta Zaluska în Cahiers de civilisation médiévale, Juillet-septembre 1994, pp181-240.
Am găsit deasemenea câteva interviuri ale autorului, în care jurnaliștii și autorul au creat o imagine ”din avion” a cărții, o imagine foarte necesară subiectului care încetișor… a devenit subiectul meu.
Căutările mi-au scos în cale și un articol consistent, La ”Trinité” dans l’art byzantin et l’icône de Roublev. Études comparatives, scris între anii 1923 – 1926 de către Mikhail Vladimirovici Alpatov, istoric și critic de artă. Acest articol l-am descărcat din revista Échos d’Orient, tome 26, No. 146, 1927, pp 150-186. Am rămas surprins de sinceritatea plasării operei lui Rubliov în contextul artei orientale și bizantine, de sinceritatea acceptării ”împrumuturilor”. Desigur, concluziile (care nu puteau fi decât) encomiastice nu sunt mai convingătoare decât afirmațiile anterioare ale specialistului. Iată un ”porumbel voiajor” evadat din articolul profesorului Alpatov: ”Acest eveniment (vizita celor trei îngeri la Abraham, sub stejarul din Mambré) constituie fundamentul icoanei lui Rubliov și a întregii picturi ruse.”
După cum știți, există pe Internet și categoria ”scormonitori sans frontières”. De aceea am apreciat pozitiv blogul unui nonagenar, Domnul Jacques Chalendar, http://www.itineraireiconographique.com , care se pare că posedă cartea profesorului François Boespflug, deoarece face des referire la ea. Domnia sa a manifestat un interes constant față de operele de artă cu teme creștine și împreună cu prieteni și teologi a sistematizat multe subiecte, pe care le-a prezentat pe blogul Dânsului. Tema ”Imagini ale Sfintei Treimi în arta creștină” a tratat-o în două postări, sprijinind textul cu 30 de imagini, dintre care unele sunt mai puțin cunoscute, fiind miniaturi. Nu îmi dau seama ce sursă a folosit Domnul Chalendar pentru imaginile postate, dar pentru mine cele treizeci de poze color au fost un îndemn de a căuta, deoarece ”se poate” să găsești (cu greu) imagini apropiate de ceea ce dorești și în ”domeniul public”.
Cu ajutorul celor trei categorii de surse cred că am reușit să mă situez într-o zonă echilibrată a prezentării. Mi-am propus să nu fac aprecieri asupra evoluției încercărilor de a descifra misterul Sfintei Treimi deoarece nu sunt competent, iar discuțiile contradictorii ale teologilor și specialiștilor se întind pe intervale de timp de ordinul secolelor, demonstrând faptul că nici persoanele competente nu sunt convingătoare atunci când discută despre o dogmă expusă în limbi diferite, neechivalente.
Am folosit informațiile provenite direct de la profesorul François Boespflug prin articol și două interviuri, pentru a construi o imagine cât de cât corectă a domeniului despre care voi încerca să vă povestesc.
În interviul dat ziarului Le Figaro, reporterul Éric Biétry-Rivierre a pus întrebări al căror răspuns delimitează destul de bine conținutul cărții. Abuzând de răbdarea dumneavoastră, voi trece în revistă câteva fragmente ale dialogului, foarte utile pentru înțelegerea imaginilor care vor însoți prezentarea.

  • De ce primele trei secole ale erei noastre sunt lipsite de imagini ale Dumnezeului creștin?
  • Pentru că Isus nu este interesat deloc de imagini. Deoarece important era mesajul transmis. În primele secole nu exista ideea că imaginea lipsește deoarece nimeni nu se gândeau la asta.
  • După aceea, cum a apărut iconografia religioasă?
  • Pentru că mesajul era atât de mult iubit, el era transmis prin toate posibilitățile. El este pus în imagine, așa cum este cântat prin muzică. Se promitea o veșnicie fericită, bucolică? Ei bine, s-a început pentru cei decedați reprezentarea eternității pe pereții catacombelor. Așa s-a născut imaginea lui Dumnezeu.
  • Care este prima reprezentare a lui Dumnezeu?
  • Aceea a unui Cristos taumaturg. Un magician înviind pe Lazăr, cu alură de Moise făcând să apară apă din stâncă cu toiagul său, sau imaginea unui filosof în togă, provenind din lumea greacă.
  • De ce începând cu secolul XI reprezentarea lui Dumnezeu începe să se diferențieze de cea a lui Cristos?
  • S-a instalat o oarecare concurență. Conceptul de Treime s-a introdus în această breșă care diferențiază pe Dumnezeu de Cristos. Dumnezeu devine Dumnezeu Tatăl. Aceasta produce o multitudine de soluții iconografice, ceea ce mă face să spun că în artă, Dumnezeu are o istorie. Artiștii secolului XI în special se pare că au avut o libertate imensă. Ei au propus reprezentări foarte variate ale unui Dumnezeu multiplu într-o singură persoană.
  • Care?
  • Tatăl șezând, ținând pe Cristos pe cruce între genunchii săi (trône de grâce), Treimea cu trei personaje asemănătoare (triandrică), Treimea cu un corp și trei fețe, etc.
  • Nu existau reguli canonice, sau cenzură?
  • Nu era un control strict al imaginilor deoarece ele nu erau aproape deloc răspândite. Un desen, sau un pergament creat într-o mănăstire rămânea acolo îngropat timp de secole, în general până la inventarea tiparului.
  • Totuși, el este copiat…
  • Da, deci voi nuanța răspunsul. În secolul XI libertatea și diversitatea se lovea numai de lenea și încetineala copiștilor. Spunând simplu, geniul călugărilor care ieșeau din comun nu a fost niciodată frânat. În secolul următor această inventivitate a fost și mai remarcabilă. Fără îndoială deoarece teologii meditau îndelung cum să concilieze un singur Dumnezeu în trei persoane, iar confruntările cu iudaismul și islamul devin tot mai aprinse.
  • De unde provine imaginea pe care o avem azi, a unui Dumnezeu bătrân și bărbos?
  • Acest stereotip s-a născut la sfârșitul secolului XI. Artiștii și-au spus că deoarece Biblia îl numește pe Dumnezeu ”Tatăl”, trebuie marcată diferența de vârstă. Barba trebuia să fie mai lungă și mai albă decât cea a Fiului. Până atunci regula urmată era cea dedusă din răspunsul lui Isus la cererea apostolului Filip de a-L arăta pe Tatăl: ”Cine m-a văzut, L-a văzut pe Tatăl”. De aceea timp îndelungat artiștii l-au reprezentat pe Tatăl cu trăsăturile Fiului. Probabil marea ciumă a impus imaginea Tatălui sub forma unui bătrân. Istoricul Georges Minois a constatat că oamenii în vârstă au suportat mai bine epidemia decât restul. Și a arătat că prestigiul omului în vârstă, fie el politician sau om al Bisericii a cunoscut o ascensiune deosebită după anul 1350. Înainte, cea mai bună imagine a Eternității era tinerețea strălucitoare. Începând cu secolul XV, imaginea Eternității devine Cronos, bătrânul rezistent, de neclintit.
  • Uneori, Dumnezeu are o tiară, o mitră papală. Ce simbolizează ea?
  • Ea apare în 1380. Este simbolul puterii absolute, în același timp regală, imperială și sacerdotală. La această dată teologii au apreciat că monarhii nu aveau decât o putere primită de la Dumnezeu, prin Vicarul lui Cristos, Papa. Coroana triplă amintește asta tuturor. Încet, încet ea dispare, ulterior mai apare doar ici și colo.
  • În trecere, în cartea dumneavoastră stabiliți invenția decenței…
  • În sens etimologic, decența înseamnă o imagine (a lui Cristos, a Tatălui, a Dumnezelui-Treime) care trebuie să convină cultului creștin. Ea a fost formalizată la Conciliul de la Trento, în 1563. Ca urmare, Veronese a ”corectat” Cina, vizibilă azi la Louvre, rebotezându-o ”O masă la Levi”. La fel, Judecata de Apoi din Capela Sixtină a fost ”îmbrăcată”, iar Crucifixul lui Benvenuto Cellini cu un Cristos gol a fost înlăturat.

 M-a încântat finalul unui alt interviu, dat revistei diecezane din Créteil  CAP 94 în martie 2009, deoarece el se referă la reprezentările Sf. Treimi în alte contexte culturale: ”Una dintre pistele care urmează a fi explorate, schițată în ultimul capitol al cărții mele, este cea a reprezentării lui Dumnezeu în alte contexte culturale, în vechile țări unde au mers misionarii. Cum se pot sprijini imaginile europene ale lui Dumnezeu pe tradițiile ”locale”, cum pot fi ele reinventate, adaptate? …. Cum își pot însuși temele biblice alte culturi? Este un șantier imens care se deschide…”  Astfel contactul cu profesorul Tunweya Thokaheya poate fi interesant și fructuos.

REPREZENTĂRI  ALE  SFINTEI  TREIMI  ÎN  OCCIDENT

 

I_a      Sfânta Treime în miniaturile medievale                                      occidentale

I_a1    Mic ghid pentru înțelegerea miniaturilor

  •         Scriptoriile mănăstirilor au fost nevoite să producă o mare cantitate de manuscrise necesare practicării cultului catolic latin din cauza nevoii de a unifica oficierea serviciului divin și a satisface necesarul pentru numărul crescând de biserici și mănăstiri. După apariția ordinelor călugărești cerșetoare și a celor cu activitate relativ independentă a călugărilor, nevoia cărților-manuscris a crescut.
  •       După Regula benedictină, în mănăstiri, citirea sau recitarea celor 150 de psalmi se făcea pe durata unei săptămâni, iar în cursul zilei citirea sau recitarea lor era corelată cu Liturghia orelor, Opus Dei. În principiu, era de dorit ca numărul Psaltirilor să fie corespunzător numărului de călugări.
  •     Cam prin sec. XIII, Psaltirile și alte manuscrise necesare Liturghiei Orelor, au fost concentrate pentru călugări și laici în așa zisele ”Breviare”. Alte cărți realizate în scriptorii au fost Liturghierele, acele cărți liturgice în care se aflau toate textele necesare celebrării liturghiei: cântece, rugăciuni, chiar indicații pentru gestica celebrării. Și la aceste tipuri de cărți, în sec. XI Biserica latină a regrupat sacramentarul, evangheliarul, epistolarul și cărțile necesare cântărilor.
  •     Scriptoriile produceau Psaltiri și Breviare și pentru persoane laice, de regulă din rândul nobililor. Astfel au apărut adevărate bijuterii atât ca text decorat și imagini, cât și ca ”legare” în coperți realizate cu materiale rare precum fildeșul, sau diverse tipuri de încrustări.
  •   Până la apariția tiparului cărțile sfinte executate în scriptorii erau scrise pe pergament, cu cerneluri de diferite culori și cuprindeau în cele mai multe cazuri decorații. Ornamentația literelor majuscule se numea ”letrină” și era executată cu culoare roșie care în latină se numea minium. Fără un fundament etimologic, datorat apropierii cuvântului minium de ”minimum” sau de ”minuscul” aceste scrieri au fost numite miniaturi.
  •     Puteau apare și imagini desenate-pictate. Desigur, totul era redat la scară redusă din cauza formatului redus al cărții și al costului ridicat al pergamentului. Exista și o diviziune a muncii. În Evul Mediu, călugării decoratori se numeau ”pictori”, iar cei care scriau, doar ”scriptori”, deși mai potrivit ar fi fost ”copiști”. Azi vorbim de manuscrise enluminuri (sau enluminate), sau de manuscrise-miniaturi.
  • Există mai multe feluri de prezentare și așezare a celor trei persoane ale Treimii.
  • Tronul compasiunii (Trône de Grâce). Așezarea persoanelor Treimii se face pe verticală. Tatăl așezat pe un tron ține în brațe pe Isus crucificat, iar Spiritul Sfânt sub forma unui porumbel se află între capul Tatălui și al Fiului. Această reprezentare a Spiritului Sfânt este predominantă până în sec. X. Spiritul Sfânt poate apare și sub forma unei cărți, simbol al inteligenței, al cărei principiu este, sau sub forma unor limbi de foc în reprezentările Coborârii Spiritului Sfânt. Spre sfârșitul Evului Mediu, Tatăl îl ține pe Fiu (pe genunchi și brațe) după luarea de pe cruce, o poziție cunoscută ulterior sub numele de Pieta.
  • Treimile triandrice, sunt reprezentări în care cele trei persoane ale Treimii apar ca ființe umane. La începuturi erau reprezentate ca având aceeași vârstă și înfățișare, Spiritul Sfânt ocupând în aceste cazuri poziția din stânga Tatălui. Ulterior diferențele de vârstă sunt marcate, Spiritul Sfânt fiind reprezentat ca fiind ființa cea mai tânără.
  • Treimile cu un corp, un cap și trei fețe. Reprezentarea dorea să sublinieze ideea unei ființe în trei ipostaze. De altfel istoria reprezentărilor Treimii urmărește într-un fel evoluția explicației teologice a Misterului Treimii.
  • Sfânta Treime participând la încoronarea Mariei. Există miniaturi și picturi în care Sfânta Treime participă la Încoronarea Fecioarei ca Regină a Cerurilor. În aceste compoziții pot apare atât Treimi triandrice, cât și Treimi unde Spiritul Sfânt apare sub forma porumbelului.

I_a2    Sfânta Treime în opt miniaturi

  • Exemplare rare de Psaltiri s-au păstrat în diverse biblioteci. Una dintre vechile Psaltiri, datând din perioada carolingiană este Psaltirea lui Dagulf realizată în jurul anului 795 din ordinul lui Carol cel Mare pentru Papa Adrian I. Fiind vorba de o comandă imperială, legătura s-a făcut cu ”coperți” de fildeș sculptat. Prin sec. XVII, coperțile au fost separate de text și se află azi la Louvre.
Fig.1   Două pagini din facsimilul manuscrisului

Fig.1 Două pagini din facsimilul manuscrisului

Manuscrisul a fost executat în scriptoriile din Aix-la-Chapelle (Aachen-ul de azi). El se află în Biblioteca națională austriacă din Viena.

Fig.2   Plăcile de fildeș ale legătoriei Psaltirii lui Dagulf - Charlemagne

Fig.2 Plăcile de fildeș ale legătoriei Psaltirii lui Dagulf – Charlemagne

Pe placa din stânga, sus, regele David dă ordin să fie redactați (scriși) Psalmii. În stânga jos, regele David cântă Psalmii la harpă. Pe placa din dreapta, sus, Sf. Ieronim primește ordin de la Papă să redacteze Psalmii. În partea de jos, Sf. Ieronim dictează scribului-copist textul Psaltirii.

Sfânta Treime reprezentată în ”Tronul compasiunii

  • Într-o ilustrație a Sfintei Treimi din breviarul atribuit lui Willem Vrelant, care a lucrat și la decorarea breviarului pentru Jean Le Tavernier, apar simbolurile celor patru evangheliști (Marc – leul, Luca – Boul, Matei – Îngerul , Ioan – Vulturul), motiv pentru care imaginea se numește și Treime tetramorfă. Ilustrarea este de tipul ”Tronul compasiunii”, personajele Treimii fiind ordonate pe verticală. Totul este executat cu mare migală, inclusiv ilustrația marginală. Se pare că miniaturile breviarului au fost executate după 1453. O altă reprezentare tetramorfă izbitor de asemănătoare se găsește în Registrul de procese verbale al monetăriei din Angers, sec. XV.
Fig.3   Ilustrație a Sfintei Treimi din breviarul atribuit lui Willem Vrelant

Fig.3 Ilustrație a Sfintei Treimi din breviarul atribuit lui Willem Vrelant

Fig.4   Ilustrație preluată din Registrul de procese verbale ale Monetăriei din Angers, sec. XV

Fig.4 Ilustrație preluată din Registrul de procese verbale ale Monetăriei din Angers, sec. XV

  • Un alt exemplu de desen al Sfintei Treimi într-o Psaltire îl reprezintă imaginea de mai jos care provine din Psaltirea din Cantorbery produsă în jurul anului 1210. Este una dintre cele mai vechi Psaltiri – miniatură cu imaginea Sf. Treimi [2].
Fig.5   Sf. Treime în Psaltirea din Cantorbery, realizată în 1210

Fig.5 Sf. Treime în Psaltirea din Cantorbery, realizată în 1210

Se observă că Tatăl și Fiul au aceeași fizionomie, deci suntem încă în perioada când se respecta canonul: ”Cine m-a văzut, L-a văzut pe Tatăl”. Faptul că Tatăl și Fiul au o mână pe mandorla în care se află simbolul Spiritului Sfânt, sugerează acceptarea termenului Filioque introdus în 1014.

  • Sfinte Treimi triandrice

Înainte de sec. XII ideea de Treime triandrică, adică trei ființe umane pentru fiecare persoană a Treimii, s-a materializat prin juxtapunerea în același plan a trei imagini ”Cristos în maiestate” (Cristos în măreție, solemnitate), identice, sau aproape identice. Etapa următoare a fost așezarea celor Trei, mereu cu fizionomie identică, sau foarte asemănătoare, pe același tron. Ilustrarea acestui aranjament se face în figura de mai jos preluată din [1].  Este vorba despre ”Treimea creatoare” din manuscrisul Hortus deliciarum, unde există o oarecare distanță între cele trei persoane și mici diferențe între gesturile lor, diferențe compensate de banderola cu inscripție pe care o susțin cei trei. Figura centrală este Isus Cristos, identificabil prin rănile de la picioare și gestul său de binecuvântare.

Fig. 6  Sfântă Treime triandrică creatoare, Hortus deliciarum (Copie după manuscrisul distrus)

Fig. 6 Sfântă Treime triandrică creatoare, Hortus deliciarum (Copie după manuscrisul distrus)

  • O altă Sfântă Treime în care apar trei ființe, de vârste diferite se poate găsi în manuscrisul Breviarul ducelui de Bourgogne Philippe le Bon. Cartea a fost realizată la Bruges între 1460 – 1465. Imaginea este mai curând o Pieta, Isus Cristos fiind deja luat de pe cruce.
Fig.7   Breviarul executat pentru ducele Philippe le Bon

Fig.7 Breviarul executat pentru ducele Philippe le Bon

În imagine, Dumnezeu Tatăl mai în vârstă poartă o tiară papală, la mijloc Isus Cristos luat de pe Cruce apare cu rănile Sale, iar în stânga un personaj mai tânăr poartă două aripi, sugerând că este vorba de Spiritul Sfânt.

 Adorația Sf. Treimi_Breviarul de la Salisbury. Breviarul a fost executat de Maestrul din Bedford între 1424 – 1460, ca miniatură pe pergament. Manuscrisul a fost comandat de Jean de Lancastre, duce de Bedford și regent al Franței în perioada când Parisul a fost sub dominația engleză. Acum este păstrat la Biblioteca Națională a Franței. Dumnezeu Tatăl este prezentat ca o persoană mai în vârstă decât Fiul, poartă tiara papală (trei coroane) și este așezat aparent pe același tron cu Fiul. Isus Cristos are torsul gol, ține crucea cu brațul drept și poartă coroana de spini. Mantia purtată de Tatăl îl cuprinde și pe fiu. Între cele două personaje se află Spiritul Sfânt în chip de porumbel alb. În jurul tronului sunt îngeri de diferite culori. În exteriorul cercului care cuprinde Treimea, sunt alți îngeri care cântă, iar în partea inferioară a miniaturii stă îngenunchiat un grup de șase persoane (patriarhi și regi) al căror nume este scris pe mici eșarfe.

Fig.8   Adorația Sf.Treimi în Breviarul de la Salisbury

Fig.8 Adorația Sf.Treimi în Breviarul de la Salisbury

  • Sfânta Treime și încoronarea Fecioarei
  • Breviarul Cavalerului Etienne

Tema încoronării Fecioarei a apărut relativ târziu în arta occidentală. A fost deosebit de populară în secolele XII și XIII. Primele monumente identificabile au apărut în Anglia, în jurul anului 1140, cum este timpanul portalului sud al bisericii din Quenington. Marile catedrale gotice au aproape toate sculptura Încoronarea Fecioarei pe unul dintre timpanele porților de acces. Tema a fost reluată în sculpturi mici, în fildeș și în vitralii. În sec. XV tema a trecut în miniaturi și picturi. Subiectul a fost tratat și de către miniaturistul Jean Fouquet în Breviarul Cavalerului Etienne (Livre d’heures d’Étienne Chevalier). Breviarul a fost distrus, păstrându-se doar 48 de file care conțin 47 de miniaturi, dispersate în șapte locuri din lume. Câteva miniaturi, precum cea de mai jos, decupate din Breviar sunt prezentate ca tablouri, vizibile azi în muzeul Condé din Chantilly.

Fig. 9  Jean Fouquet, Încoronarea Fecioarei, Breviarul Cavalerului Etienne, aprox. 1460

Fig. 9 Jean Fouquet, Încoronarea Fecioarei, Breviarul Cavalerului Etienne, aprox. 1460

Isus a părăsit tronul pentru a o încorona pe Mama Sa care este îngenunchiată la picioarele lui. El a lăsat pe tron globul pe care-l ținea în mână. Dumnezeu Tatăl și Spiritul Sfânt binecuvântează pe Maria cu mâna dreaptă, în stânga ținând câte un glob. Toți trei portă îmbrăcăminte albă. De-o parte și de alta a tronului triplu, cete de îngeri, serafimi și cherubini, așezați în trei registre transformă spațiul ca și când am fi într-o încăpere. Totul este marcat de ritmul ternar: Treimea, trei trepte ale estradei, mozaicul solului (3×3 discuri), trei registre ale corului îngerilor, iar deasupra tronului șase ingeri-decor (putti) (2×3). Fouquet dispune în mod savant pliurile mantiei Sfintei Fecioare, creând un aspect de echilibru și monumentalitate.

  • Breviarul Isabelei de Castilia. În miniatură Sfânta Treime apare în contextul Încoronării Fecioarei. Acest manuscris uimitor este considerat drept cel mai luxos breviar flamand. A fost ”miniaturizat” de cei mai buni pictori flamanzi, printre care Maestrul cărților de rugăciuni din Dresda, Gérard Horenbout și de Gerard David. Acești miniaturiști s-au ocupat în special cu scenele în care se prezintă construcția, distrugerea și reconstrucția Ierusalimului și a Templului său, precum și scenele de celebrare în care se află muzicieni și cântăreți sub conducerea regelui David. Imaginile pictate de Gérard Horenbout se disting prin expresivitate narativă și realism. De partea sa Gerard David a pictat scenele superbe ale Nașterii Mântuitorului și Adorația Regilor-Magi.

Isabela de Castilia a primit manuscrisul puțin înainte de 1497, pentru a comemora dubla căsătorie a copiilor ei, descoperirea Americii și cucerirea regatului Grenadei, care a avut pentru regină o mare importanță politică.

Fig.10   Sf. Treime încoronând Fecioara Maria

Fig.10 Sf. Treime încoronând Fecioara Maria

Importanța prezentării încoronării Fecioarei în Breviarul făcut cadou vine din faptul că scena se constituie într-o apologie a încoronării Isabelei. La moartea fratelui său Henric IV de Castilia, la 11 decembrie 1474, Isabela se autoproclamă în aceeași zi regină, opunându-se astfel nepoatei sale Jeanne de Beltraneja cu care va avea un război civil timp de patru ani. Pictura încoronării Fecioarei de către Sfânta Treime îi prezintă pe Tatăl și Fiul șezând pe același tron, ambii purtând câte un sceptru și ținând coroana. Între ei, deasupra tronului se află Spiritul Sfânt sub forma unui porumbel. Sub scena încoronării Francisco de Rojas oferă reginei textul dedicației Breviarului.

Fără îndoială, Breviarul a fost un cadou splendid, însă era deosebit de important atât pentru semnificația sa politică, cât și pentru faptul că era cel mai bun simbol al reușitei unui proiect politic la scară mondială.

 Acțiunea de selectare a imaginilor Sfintei Treimi și de redactare  a unor scurte comentarii va continua. Următoarea postare din paginile blogului va aduce reprezentarea Sfintei Treimi în pictura și sculptura din zona occidentală a Europei. Desigur împărțirea aceasta oarecum arbitrară va genera controverse deoarece în viziunea mea simplificatoare consider Ravena, Italia și Sicilia aparținând Occidentului. Vă asigur însă că nu este o acțiune de segregare a artei bizantine ci o simplă delimitare de arii geografice și culturale.

 Pentru realizarea acestui text am folosit cel puțin următoarele surse și Wikipedia:

  1. François Boespflug, Yolanta Zaluska. Le dogme trinitaire et l’essor de son iconographie en Occident de l’epoque carolingienne au Ive Concile du Latran (1215); Cahiers de civilisation médiévale, 37e année (No 147) Juillet-septembre 1994, pp. 181-240
  2. Jacques de Chalendar, Images de la Trinité dans l’art chrétien, envoie 1 et 2 sur blog :                                                                                                  http://itineraireiconographique.com/
  3. François Boespflug, Dieu et ses images, Interview pour le magazine de Créteil CAP 94, No. 413, mars 2009
  4. François Boespflug, Dans l’art, Dieu a une histoire, Interview pour Le Figaro, paru le 31/03/2009

Ioan Soran

Posted in Biserica Catolică şi lumea | Leave a comment

ACOLO UNDE COPILUL DIN MINE A VĂRSAT O LACRIMĂ ÎN MEMORIA ULTIMULUI MOHICAN

Nu am bănuit că excursiile făcute cu fiica mea Gabriela, soțul ei Dragoș și copiii în preeria din Nord Dakota vor sfârși prin a reînvia povestirile (mai mult sau mai puțin reușite) despre ”indieni și fețe palide”. Desigur, într-un mod diferit de trăirile copilului de atunci, cel care a plâns citind sfârșitul romanului Ultimul Mohican de Fenimore Cooper, dar în final într-un mod foarte asemănător.

Rămășițele arheologice ale trecerii prin lume și istorie a ”Nativilor Americani” sunt foarte puține deoarece materialele folosite pentru construcția locuințelor și a ”instrumentarului gospodăresc” erau materiale perisabile. De aceea azi, în jurul zonelor depistate a fi fost locuite de ”Nativi Americani”, sunt mici rezervații și reconstituiri atât cât se poate de veridice ale unor locuințe. În principiu, vechii locuitori ai acestor locuri aveau un fel de locuințe pentru primăvară, vară și toamnă, dar pentru iarnă se mutau în locuințe situate în apropierea cursurilor de apă din zone împădurite. Motivația era legată strict de supraviețuirea ”confortabilă” în timpul iernii. Am vizitat un centru de informare asupra ”Nativilor Americani” din zona râului Knife River și o locuință da vară reconstituită în imediata lui vecinătate.

Reconstituirea unei locuințe a Nativilor Americani

Reconstituirea unei locuințe a Nativilor Americani

Împreună cu Gabriela am făcut cunoștință cu obiectele uzuale ale unei locuințe indiene după momentul decisiv când indianul nomad, fără cal, devine personajul ”recent” de tip Winetou, fioros, cu pușcă, deoarece am găsit în casa din imaginea de mai sus două șei cu scărițe. Am rămas mirați de ”utilizarea multilaterală a bizonului” (American Bufallo). Am văzut bărci din piele de bizon, haine de blană și utilizarea pieii de bizon prelucrate pentru vaste reprezentări simbolice ale statutului proprietarului/casei, expuse afară în ocazii festive.

O barcă din piele de bizon

O barcă din piele de bizon

O piele de bizon prelucrată pentru a deveni o piesă                                                                                 reprezentativă pentru proprietar/casă

O piele de bizon prelucrată pentru a deveni o piesă reprezentativă pentru proprietar/casă

Omul a apreciat totdeauna frumosul și a încercat mereu să producă lucruri frumoase pentru a da vieții un sens apropiat de cel al Creației pe care el a o avea mereu alături și a putut să o admire. Încălțămintea ce noi o numim ”mocasin”, este din piele și arată ca în imaginea de jos, decorată cu mult gust și migală.

    Încălțăminte de piele decorată

Încălțăminte de piele decorată

Unelte agricole din os de bizon

Unelte agricole din os de bizon

Chiar agricultura a profitat de ”forma potrivită” a unor oase din scheletul bizonului, după cum se vede în imaginile alăturate.

De la casa reconstituită am plecat gânditori. Pe drum, discuția despre dispariția culturilor s-a încins. Nici unul dintre noi nu a reușit să definească ”acel ceva” care trebuie sacrificat în numele progresului și nici nu am putut aprecia dacă devenim mai bogați spiritual prin progresul care pune între paranteze trecutul (sau îl elimină), făcându-ne mai săraci.

Discuția s-a finalizat cu o decizie pozitivă, de a vizita Muzeul din Bismarck, capitala statului Nord Dakota. Muzeul este lângă Capitoliul unde se află administrația statului. Așa că ocolindu-l, m-am trezit față în față cu o statuie care atrage privirea fără să vrei.

Statuia tinerei Sakakawea de lângă Capitoliul din Bismarck, Nord Dakota

Statuia tinerei Sakakawea de lângă Capitoliul din Bismarck, Nord Dakota

Am fotografiat-o și am studiat-o din mai multe unghiuri. Bănuiam că în spatele acestei statui se află o poveste. Și am aflat că povestea ei era una ieșită din comun. Tânăra Sakakawea și alți copii din tribul Shoshone supreviețuitori ai unui atac al  indienilor Hidatsa, au fost capturați și duși în robie. Indienii Hidatsa făceau comerț de blănuri cu vânătorii canadieni, dintre care unul, Toussaint Charbonneau din zona Quebec s-a stabilit printre ei. La o vârstă de aproximativ treisprezece ani, Sakakawea, al cărei nume în tribul Hidatsa era ”Femeia pasăre”, este luată ca a doua soție de către Charbonneau.  Sakakawea era însărcinată cu primul ei copil când în preajma satelor Hidatsa a sosit ”Corpul Exploratorilor” (Corps of Discovery) care urmărea  să găsească o cale navigabilă între apele râului Missouri și Oceanul Pacific. Conducătorii corpului erau căpitanii Meriwether Lewis și William Clark, care hotărăsc să petreacă acolo iarna 1804-05 și construiesc Fortul Mandan. Lewis și Clark se interesează printre vânătorii de blănuri, cine ar putea să-i conducă spre izvoarele râului Missouri și să vorbească limba indienilor Shoshone despre care se știa că ar locui în acea zonă. În final este selectat Charbonneau care vorbea limba indienilor din Nord și una din soții, Sakakawea care era din tribul Shoshone. Charbonneau și Sakakawea se mută în fort. Lewis notează în jurnalul său nașterea lui Jean Baptiste Charbonneau la 11 februarie 1805, băiețel pe care el și alți americani de origină europeană îl numesc ”Micul Pomp”, sau ”Pompy”. La 7 aprilie 1805 expediția pornește în susul râului în pirogi. Trebuiau să vâslească în contra curentului, sau să fie trași la edec de pe mal, acolo unde se putea. La 14 mai 1805 Sacakawea salvează cu curaj încărcătura unei pirogi (printre altele și jurnalul expediției Lewis și Clark) care cade în apă din cauza supraîncărcării. Răsplătind acțiunea curajoasă, la 20 mai 1805 conducătorii expediției numesc râul Sakakawea River.

În august 1805 expediția ajunge la locația unui trib al Shoshonilor, unde voiau să negocieze cumpărarea unor cai pentru a continua traseul. Desigur, Sakakawea este interpreta, iar ea descoperă că șeful de trib era chiar fratele său luat și el în robie odată cu ea, dar care a reușit să fugă. Lewis spune în jurnalul său: ”La scurt timp căpitanul Clark și interpreții Charbonneau cu soția sa indiană au sosit, dovedindu-se că este sora șefului de trib. Întălnirea acelor oameni a fost realmente emoționantă, în special cea dintre Sakakawea și o femeie indiană luată și ea prizonieră în același timp cu ea, dar care a reușit și ea să evadeze. Interpretul și soția sa erau la o distanță mică și dansau plini de bucuria întâlnirii și îmi făceau semne că ei sunt familia ei.” Shoshonii le-au vândut caii necesari și le-au dat și ghizi pentru a trece Munții Stâncoși. Drumul a fost atât de greu încât au ajuns să mănânce lumânările de seu pentru a supraviețui. Când au coboarât într-o zonă mai temperată, pe partea din spre Oceanul Pacific, Sakakawea îi ajută pe membrii expediției să găsească și să fiarbă bulbi de ”camas” (Camassia quamash) pentru a-și reface forțele.

În jurnalul expediției, Lewis recunoaște rolul tinerei Sakakawea în negocierile pașnice cu indienii din zona râului ”Snake River”. Clark își dă seama că Sakakawea și copilul ei pot aduce servicii importante expediției și notează la 15 octombrie 1805 în jurnalul său: ”Soția lui Charbonneau, interpretul nostru, a reușit să convingă pe toți Indienii de intențiile noastre prietenoase. O femeie în tovărășia unui grup de bărbați este un semn de pace ”. Povestea ei reală a intrat în legendă, data morții a rămas incertă, așa cum șade bine unei legende care lasă portița fanteziei deschisă. Fără să-mi dau seama eu cred că am intrat pe acea portiță…

Am pășit oarecum sfios în muzeu, întâmpinat de busturi ale unor personaje din diverse triburi și fotografii recente ale descendenților lor.

Doi reprezentanți ai tribului Sioux: Frank Zahn (Norul zburător) _1891-1966  și Mary Louis (Femeia Pământului roșu) _1934-

Doi reprezentanți ai tribului Sioux: Frank Zahn (Norul zburător) _1891-1966
și Mary Louis (Femeia Pământului roșu) _1934-

Membrii ai tribului Sioux din diverse momente istorice.

Membrii ai tribului Sioux din diverse momente istorice.

Acasă îmi propusesem să găsesc o hartă a teritoriilor aproximative ocupate de triburile indiene înaintea venirii omului alb. După mici peripeții am descoperit mai mult decât o hartă, am descoperit un ”Nativ american”, un prieten, pe Profesorul Tunweya Thokaheya .

Profesorul Tunweya Thokaheya

Profesorul Tunweya Thokaheya

Cu răbdare și bunăvoință, dânsul mi-a răspuns la multe întrebări și mi-a povestit despre diversele feluri în care limba tribului său poate fi ”exprimată”. M-a fascinat exprimarea simbolică a ideilor, o modalitate considerată azi exotică, dar relativ directă și flexibilă. Dânsul mi-a oferit o perspectivă asupra vieții lui Isus folosind Evanghelia după Luca, povestită în imagini, așa cum se vede mai jos.

Viața lui Isus după Evanghelia lui Luca povestită de Tunweya Thokaheya

Viața lui Isus după Evanghelia lui Luca povestită de Tunweya Thokaheya

Intenționez să-l invit pe Domnul Tunweya Thokaheya să ne povestească în paginile blogului pe care-l citiți despre preocupările Dânsului și să ne prezinte câteva elemente ale istoriei Nativilor Americani din zona de nord a Statelor Unite. În acest fel ne vom îmbogăți cunoștințele și vom descoperi mici fragmente din tezaurul umanității.

În încheierea celor spuse aici vreau să vă vorbesc despre un panou dintr-un muzeu din Denver care povestește acțiunea unui fotograf american de la începutul secolului XX.

Edward Curtis a cutreierat în lung și în lat Statele Unite și Canada pentru a crea o înregistrare (poveste) fotografică a indienilor din America de Nord. Curtis credea că ” moartea oricărui bărbat sau femei în vârstă înseamnă ceva din moartea unei tradiții, a unor cunoștințe despre ritualuri sacre, cunoștințe pe care alții nu le posedă” și dacă aceste informații nu sunt colectate pe loc, vor fi pierdute pentru totdeauna.  Ajutat financiar de J. P. Morgan, a  publicat douăzeci de volume de text acompaniate de douăzeci de portofolii cu fotografii sepia și mai mult de 2300 de imagini separate. Această strădanie obsesivă i-a ruinat sănătatea, căsnicia și finanțele. Dar ceva a rămas din strădania lui, după cum veți citi din cele spuse de George P. Horse Capture, un beneficiar al operei fotografului Rasei pe cale de dispariție, ”Vanishing Race.”

IMG_2791

Vizitând în vara aceasta biserica și castelul Kendeffy – Castelul Cândeștilor – (doar exteriorul, pentru că acest castel este în ruină și închis) din Sântămaria Orlea, mi-au venit în gând cele spuse de Edward Curtis, doar că eu le aplicam clădirilor care mor în nepăsarea mioritică a  urmașilor celor mai …

Cu excepția imaginii Evangheliei după Sf. Luca povestită de profesorul Tunweya Thokaheya, restul fotografiilor îmi aparțin.

Ioan Soran

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ÎNTRE A FI MONUMENT UNESCO (cod 904) ȘI UITARE: BISERICA DE LEMN DIN PLOPIȘ

După vizita bisericii de lemn din Rogoz, fiind ”în zonă”, ne-am zis să dăm o fugă și la biserica-monument din Plopiș. Am găsit satul, turla bisericii era vizibilă, dar drumul spre ea, ba! După mai multe întrebări am ajuns în apropierea căii de acces, dar am trecut pe lângă ea deoarece mi se părea impracticabilă. Stârnind ceva nedumeriri, am mai întrebat o dată. Ei, da, trebuia să ne dăm pe toboganul din stânga și să o luăm apoi la dreapta. Solenza știa că nu prea este drum pe care poate să-l refuze, așa că am coborât cu ”băgare de seamă”. Dâmbul pe care este biserica, mai trebuia să aibă doar niște șanțuri inundabile și ar fi fost o fortăreață în care nu intri cu una cu două…

Imagine preluată din seria fotografiilor (45!) puse în mod generos la dispoziție de [1]

Imagine preluată din seria fotografiilor (45 bucăți!) puse în mod generos la dispoziție de [1]

Am avut noroc cu accesul la monument, adică în biserica propriu zisă, deoarece garduri nu prea există, iar porticul de la intrare este doar o amintire.

Intrarea în curtea bisericii și în cimitir

Intrarea în curtea bisericii și în cimitir

Un grup de vizitatori părăsea curtea și aștepta pe doi mai curajoși care au urcat în turn. Tânărul paznic ne-a îndemnat să urcăm și noi dacă vrem, iar eu chiar voiam. Imaginile de acolo de sus, le voi insera totuși după prezentarea interiorului. Intrarea este gratuită, iar prezentarea verbală s-a redus la câteva fraze fără prea multă informație. Bunăvoință era, amabilitate la fel, dar lipsea sfătoșenia părintelui Chirilă din Rogoz și cunoștințele despre monument. De aceea voi compila zdravăn din ce am găsit pe Internet. Curios lucru este că toți cei care vizitează aceste monumente vor să spună câte ceva., fără să-i îndemne cineva în mod special. Mi se pare că este o reacție normală care dovedește că aceste monumente prezintă interes, că oamenii sunt dornici să le vadă și le place ce văd. Rău este că bietele monumente plac doar vizitatorilor, iar celor în custodia cărora sunt, nu le pasă deloc. Cinste preoților care se consideră responsabili de starea lăcașurilor și care au adunat cunoștințe suficiente pentru a le prezenta cu har. Am vizitat mai multe biserici de lemn atât din Maramureș, cât și din exteriorul ”Maramureșului istoric” (nu vă pare ciudată sintagma asta de limbă de lemn?) și am beneficiat de un ghidaj competent doar în trei locuri: Ieud Deal, biserica vechii mănăstiri Bârsana și Rogoz. Iată deci câteva informații copiate din sursa bibliografică [1] care oferă și o colecție de 45 de imagini frumoase ale monumentului. Am folosit și eu două dintre ele, deoarece nu puteam în nici un fel să le fac: vederea aeriană și fragmentul de hrisov redactat la târnosirea bisericii.

Biserica de lemn din Plopiș, comuna Șișesti, județul Maramureș, datează din anul 1798. Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil”. Biserica se află pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.

Biserica este situată în Țara Chioarului, pe valea Cavnicului și a fost construită între 1796-1798, ctitori fiind sătenii. Satul Plopiș s-a format pe malul stâng al râului Cavnic, într-o zonă colinară de pe versantul sudic al Munților Gutâi, pe malul opus al văii fiind satul Șurdești. Este menționat documentar pentru prima dată în 1583, în urbariul (URBÁRIU, urbarii, s. n. (Înv.) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. – Din germ. Urbarium.) Cetății Chioar, ca făcând parte dintre localitățile ce aparțin de aceasta. La data construirii bisericii, comunitatea număra doar 200 de suflete. Buni lemnari, cunoscuți fiind pentru frumoasele lăzi de zestre cu care au împânzit ținutul, locuitorii încep în anul 1796 edificarea unei noi biserici care să înlocuiască vechiul lăcaș de cult. La 12 noiembrie 1811, spre bucuria celor 49 de familii-ctitor, are loc sfințirea bisericii. Datele privind sfințirea bisericii sunt extrase dintr-un document întocmit cu ocazia târnosirii acesteia, document găsit în piciorul prestolului: „Sfintindu-se acesta sfânta biserica în anul Domnului 1811, noiembrie 12 … Această biserica s-au făcut nouă de popa Damian.”(sau Danciu după fotografia hrisovului). Tot acolo au fost găsite 49 de monede, depuse câte una de fiecare familie din sat. În anul 1901 biserica este reparată; posibil ca tot atunci se ridică tribuna (balconul). În anul 1961 a fost restaurată de către Direcția Monumentelor Istorice. În 1981 pereții sunt spoiți (zugrăviți cu var).

Resturile hrisovului și câteva dintre monezile ctitorilor; preluat (cum se vede) din [1].

Resturile hrisovului și câteva dintre monezile ctitorilor; preluat (cum se vede) din [1].

Având dimensiuni modeste: 17 m lungime, 7 m lățime și 47 de m înălțime, biserica din Plopiș se remarcă prin proporțiile sale bine echilibrate, ce o fac cunoscută ca una din cele mai închegate și unitare construcții religioase din Maramureș. Are plan dreptunghiular, cu pridvor pe vest și absida altarului poligonală. La interior, în naos, se remarcă bolta, cu secțiune trilobată, singura de acest tip într-o biserică de lemn.

Exteriorul este bogat decorat. Fațadele, cu ferestre în acoladă, dispuse pe două niveluri, au un brâu de secțiune semicirculară, cornișa este subliniată de o friză de denticuli în coadă de rândunică, iar consolele acoperișului au terminație în trepte. Pridvorul este mărginit de un parapet traforat si arcade festonate, pe stâlpi de lemn. 

Detaliu al peretelui sudic

Detaliu al peretelui sudic

Pridvorul și peretele sudic

Pridvorul și peretele sudic

Acoperișul, unitar deasupra naosului și pronaosului, are în coama din spre vest, o terminație în jumătate de con. Turnul-clopotniță se ridică parțial deasupra pronaosului și parțial deasupra pridvorului și are camera clopotelor în consolă, deschisă, cu parapet traforat, arcade și acoperiș înalt, piramidal, cu turnulețe de colț. 

Turnul clopotniță văzut de la intrare

Turnul clopotniță văzut de la intrare

Detaliu al turnului în zona clopotniței

Detaliu al turnului în zona clopotniței

Pictura a fost executată în anul 1811 de Ștefan Zugravul din Șișești și se păstrează fragmentar pe bolta naosului, unde se remarcă imaginea Sfintei Treimi, scene din Apocalips sau din Ciclul Patimilor, într-o paralelă moralizatoare, caracteristică programelor iconografice din bisericile maramureșene; pictura tâmplei și cafasului sunt opera aceluiași zugrav. Aceluiași pictor îi datorăm și pictura unor icoane, între care și cea de pe masa altarului. În sprijinul acestei afirmații vine inscripția aflată pe spatele icoanei de prestol, inscripție ce atestă paternitatea acesteia, respectiv faptul că a fost pictată de Ștefan Zugravul.

Vizita interiorului bisericii. 

Pentru a admira bolta trilobată a bisericii din Plopiș, unică în zonă, trebuie să urci în tribuna corului. Doar de aici poți admira secțiunea transversală elegantă a bisericii, la nivelul planului vertical al iconostasului. Și nu îți poți explica modul în care a luat naștere. Unicele informații despre construcția bisericii (probabil precare și incerte) laudă priceperea meșterilor lemnari din zonă și lăzile de zestre renumite pe care le făceau. Apoi amintesc de cele 49 de familii de țărani care și-au dorit o biserică, a lor. Și iată că aceste premize ”banale” conduc la o structură unică, elegantă și nepreluată de alți ”meșteri mari, calfe și zidari”… Eu personal nu cred că a apărut din senin (din lăzile de zestre) și a dispărut apoi orice dorință de a imita un lucru frumos. Cred că este vorba mai curând despre o comoditate de gândire, o lene de a căuta informații fiabile, favorizată de atmosfera de ”Cântarea României” cu care timp de 45 de ani am construit o falsă realitate cu minunați proletari români și o limbă de lemn. Aici da, am fost meșteri mari.

Vedere a boltei trilobate privită din cor. Se pot vedea multe, inclusiv infiltrațiile de apă care distrug pictura și construcția. Dar cui îi pasă?

Vedere a boltei trilobate privită din cor. Se pot vedea multe, inclusiv infiltrațiile de apă care distrug pictura și construcția. Dar cui îi pasă?

Vedere parțială a picturii boltei centrale

Vedere parțială a picturii boltei centrale

Bolta centrală este ocupată aproape în întregime de Sfânta Treime înconjurată de îngerii care vestesc Judecata de Apoi. Imaginea Maicii Domnului cu vălul ei este în partea inferioară a imaginii și corespunde capătului estic al bolții, adică spre iconostas. Ținând cont de perioada construcției bisericii, nu este de mirare că stilul pictorului-zugrav este influențat de stilul baroc. În registrul situat imediat sub linia de întretăiere a bolții centrale cu bolțile laterale, în ambele părți, nordică și sudică se află câte un rând de profeți îmbrăcați în galben, așa cum se vede în imaginea-detaliu alăturată.

Linia de întretăiere a bolții centrale cu bolta laterală sudică

Linia de întretăiere a bolții centrale cu bolta laterală sudică

Sub acest registru al profeților se află registrul Patimilor Mântuitorului descrise în 12 scene: șase pe semibolta sudică (Cina cea de Taină, Isus în grădina Ghetsemane, Sărutul lui Iuda, Isus este dus la Ana, Isus este dus la Caiafa, Isus este dus la Irod)  și alte șase pe semibolta nordică (Isus la Pilat, Isus încoronat cu spini, Isus poartă Crucea, Isus este răstignit, Isus este luat de pe cruce și scena finală cu Punerea în Mormânt). Ștefan Zugravul din Șișești (sau alt zugrav care a pictat Patimile) își propune doar prezentarea scenelor cunoscute de către credincioși, fără a se strădui să exprime sentimente sau să creeze o anume tensiune în povestirea sa prin imagini. Am selectat doar cinci scene din ciclul Patimilor lui Isus, dar cred că sunt suficient de grăitoare.

Scenele Cinei celei de Taină și Isus în grădina Ghetsemane

Scenele Cinei celei de Taină și Isus în grădina Ghetsemane

Scenele Isus la Pilat și Isus încoronat cu spini

Scenele Isus la Pilat și Isus încoronat cu spini

Am avut o surpriză la scena Luării lui Isus de pe Cruce. Priviți-o cu atenție și veți vedea că scena este atipică, cel puțin în iconografia bisericilor de lemn.

Scena luării lui Isus de pe Cruce

Scena luării lui Isus de pe Cruce

Folosirea unei pânze pentru a coborî Corpul Mântuitorului a fost utilizată de Rubens, dar modul de utilizare a pânzei în scena de la Plopiș amintește mai mult de o pictură a lui James Tissot, artist francez care a trăit între 1836 – 1902. Doar că Tissot nu l-a putut influența pe Ștefan Zugravul, și nici nu a călătorit în Maramureș, vizitând biserici de lemn… M-a surprins maniera logică, cu reale calități tehnice, în care zugravul a rezolvat problema coborârii unui cadavru de la înălțimea unde se afla trupul răstignit al lui Isus. La Rubens (Tripticul din Catedrala din Anvers), dramatismul Luării de pe Cruce  este specific picturilor sale baroce, dar un inginer cârcotaș poate să se îndoiască de eficiența celor implicați în această operație.

Luarea de pe Cruce la Rubens

Luarea de pe Cruce la Rubens

Luarea de pe Cruce la Tissot

Luarea de pe Cruce la Tissot

Desigur, pictura bisericii nu se rezumă la cele semnalate până acum. Și la Plopiș este concentrată în câteva imagini Crearea protopărinților noștri și aventura lor paradisiacă.

Crearea Evei

Crearea Evei

Ispitirea și alungarea din Paradis

Ispitirea și alungarea din Paradis

Într-o stare bună se află pictura Sf. Ilie și a carului său de foc având prin preajmă pe ucenicul său Elisei și un înger.

Înălțarea lui Ilie la cer în carul de foc și urmașul său, profetul Elisei în dreapta

Înălțarea lui Ilie la cer în carul de foc și urmașul său, profetul Elisei în dreapta

Decorația interioară a bisericii este în spiritul local, cu o ușoară derivă spre kitsch. Dacă în naos se poate trece cu vederea colecția de ”șterguri” brodate în culori tari, colecția de obiecte din pronaos este greu acceptabilă.

Elemente decorative din fața iconostasului

Elemente decorative din fața iconostasului

Dacă există o masă, pui ”ceva” pe ea. Nu?

Dacă există o masă, pui ”ceva” pe ea. Nu?

Tânărul care deține cheia bisericii ne-a vorbit puțin despre biserică, despre istoricul ei, cam ce scrie și în prezentarea oficială. A fost politicos, a manifestat răbdare, ne-a arătat cartea lui Grigore Man ”Biserici de lemn din Maramureș”, Ed. Proema 2005 și ne-a îndemnat din nou să ne urcăm în clopotnița bisericii de unde ne putem bucura de o frumoasă priveliște.

O vizionare a împrejurimilor privite din clopotnița bisericii

Am urcat în turnul-clopotniță al bisericii de lemn, adică până la arcadele duă care se află ”camera” clopotelor, sub cele patru turnulețe ce încadrează turnul propriu zis, piramidal. Efortul a fost răsplătit de o priveliște panoramică deosebit de interesantă. Mă voi limita la câteva imagini din direcția satului, a dealurilor decorate de umbrele serii și a împrejurimilor bisericii, inclusiv cimitirul.

Culorile toamnei spre seară...

Culorile toamnei spre seară…

Clopotnița și satul în depărtare

Clopotnița și satul în depărtare

Intrarea în cimitir văzută de sus

Intrarea în cimitir văzută de sus

Umbra protectoare...

Umbra protectoare…

Vizitarea cimitirului din jurul bisericii

În timp ce priveam împrejurimile din turn, Laurențiu a vizitat cimitirul și m-a îndemnat să fac același lucru pentru a putea schimba păreri. Cimitirul spune mereu multe lucruri interesante celor atenți. La sfârșit am ajuns amândoi la concluzia că ar fi deosebit de interesantă o anchetă sociologică (până mai trăiesc câțiva dintre bătrânii satului) pentru a înregistra supraviețuitori ai urmașilor celor 49 de familii fondatoare ale satului și constructori ai bisericii. Sociologul ar trage concluziile lui, eu aș vrea să stau de vorbă cu câțiva urmași ai celor 49 pentru a-i întreba ce responsabilitate simt ei față de starea bisericii de lemn. Răspunsul este previzibil, dar vreau să-l aud eu, spus la Plopiș, fără a fi nevoit să mă deplasez în Spania sau Italia…

La îndemnul lui Laurențiu am vizitat mormântul unui soldat din trupele de grăniceri, mort în misiune. Citind textul de pe cruce, ți se urcă un nod în gât și te simți revoltat de lipsa de omenie a celor care în numele ”secretului militar” au refuzat o ultimă mângăiere tânărului și părinților săi.

Dormi în pace soldat...

Dormi în pace soldat…

Ați citit poezia ”Rugămintea din urmă” scrisă de  George Coșbuc în 1892 ?  Nu ezitați să o parcurgeți în liniște, gândindu-vă la tânărul de 21 de ani a cărui piatră funerară o priviți, pentru că același îndemn îl găsiți și pe crucea-monument de la intrarea în cimitir… Se vede că urmașii celor 49 care au construit biserica, au ridicat și un monument al eroilor ”căzuți la datorie pentru Credință și Neam

Monumentul eroilor satului, ridicat de rudeniile lor  reunite în ”Asociația composesorală Plopiș”

Monumentul eroilor satului, ridicat de rudeniile lor
reunite în ”Asociația composesorală Plopiș”

Ce urmă lasă șoimii-n zbor?

Ce urmă, peștii-n apa lor?

În fața intrării în curtea unuia dintre cele opt monumente aflate în Lista Patrimoniului Mondial, în fața stării jalnice a gardului de împrejmuire a cimitirului, iar mai apoi privind urmele infiltrațiilor de apă pe picturile din biserică, nu poți să tragi decât o singură concluzie: cei direct răspunzători de starea Patrimoniului Cultural al Țării practică cea mai vinovată formă de genocid cultural, uitarea și nepăsarea. Vremea, intemperiile și materialul perisabil al construcției vor desăvârși opera de dezrădăcinare a viitorilor locuitori ai zonei, indiferent că vor fi români, chinezi sau musulmani. Ar fi bine să lăsăm totuși o urmă pe aceste meleaguri, cu toate că noi suntem vulturi sau guvizi…

Chiar dacă am privi lucrurile în acest stil, al ipochimenului ”locuitor al planetei Pământ”, apatrid, tot ar trebui să prezinte ceva interes cei care au fost înainte, măcar pentru ca ”locuitorul planetei Pământ”  să se poată lăuda pe cine a învins și pe cine a gâtuit cu invazia multiculturalismului…

  • Cine este responsabil de starea Patrimoniului cultural? În principiu, Statul și Biserica, adică ambele. Faptul că biserica de lemn X este pe lista UNESCO, nu exonerează Statul de responsabilitatea financiară a întreținerii și nici de responsabilitatea studiului, cercetării și promovării culturale a lăcașului.
  • Faptul că biserica de lemn X este în custodia organismelor Statului, care-i asigură întreținerea și promovarea culturală, nu exonerează Biserica de grija pe care trebuie să o manifeste față de orice lăcaș de cult indiferent dacă ”produce” sau nu botezuri, cununii, înmormântări, plăți de slujbe, acatiste, pomeniri, vânzare de lumânări, obiecte , etc.
  • Citiți detaliile furnizate de sursa [3] pentru starea celor opt Monumente și vă veți da seama cum acționează cei răspunzători pentru biserica de lemn pe care vreți să o vizitați. Înainte de orice vizită rezolvați problema spinoasă a ”omului cu cheia”! Vă doresc mult noroc, în special la Desești, căci veți avea nevoie de noroc, deși casa parohială este la circa 30m distanță față de Monumentul UNESCO…

Bibliografie:

  1. Biserica de lemn PLOPIS – Monument UNESCO – Maramures, http://www.ghidvideoturistic.ro/ghid-turistic/Atractii-Turistice-Biserica-de-lemn-PLOPIS-Monument-UNESCO-Maramures-161-p.html#imagini
  2. Biserica de lemn din Plopiș, http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Plopi%C8%99
  3. Patrimoniul UNESCO din Maramureş: pericole şi neajunsuri, http://adevarul.ro/cultura/istorie/patrimoniul-unesco-maramures-pericole-neajunsuri-1_50b9fb747c42d5a663adcc85/index.html

 Ioan Soran

Posted in Uncategorized | Leave a comment

DOI INGINERI ȘI LEMNUL ÎNNOBILAT DE MÂNA OMULUI: Biserica de lemn din Rogoz, Țara Lăpușului

Eram sigur că a ruginit frunza din Viile Careiului, așa că am lansat chemarea la o excursie pentru  frunze ruginite pe dealurile din Țara Lăpușului și pe cele din Valea Chioarului. Așa am pornit la drum cu colegul meu de liceu Laurențiu, într-o dimineață de duminică care promitea o zi frumoasă. Deși nici unul dintre noi nu știe cum și cui trebuie să dai șpagă pentru ca o promisiune să devină realitate, am avut parte de o zi minunată. Am plecat din Baia Mare luând-o spre Târgu Lăpuș. Deja după dealurile din spre Groși, valea care ni s-a așternut la picioare ne-a încântat cu covorul ei multicolor.

În drum spre Copalnic Mănăștiur

În drum spre Copalnic Mănăștiur

IMG_1365

IMG_1396

Verdele ierbii scăpate de secetă cu primele ploi de toamnă avea din nou culoarea aceea ”primăvăratecă” ce te îndeamnă să paști… Ne-am oprit des pentru că în razele soarelui de dimineață fotografului i se pare mereu că locul ales îi va aduce satisfacția fotografiei reușite. Pardon, a celei mai reușite fotografii din ziua aceea.

Până la urmă am ajun și la Rogoz, satul cu șase biserici după cum spune părintele Ioan Chirilă în [1]: ” Avem două biserici ortodoxe, cea nouă și cea bătrână, monument istoric în patrimoniul UNESCO, avem biserica greco-catolică veche și una nou construităMai este biserica penticostală și una adventistă. Șase cu totul.”  De fapt, în sat au fost șapte biserici, însă una, care era lipită de noua biserică ortodoxă, a… dispărut. ”A mai fost o biserică, dar nu mai prezenta nici o siguranță și am demolat-o…” După cum vedeți, oferta de o biserică la 80 de case este neașteptată, generoasă,  multiconfesională și… sigură. Însă noi eram acolo, la Rogoz, pentru ”una” dintre ele precum spun și versurile  Și era una la părinți Și mândră-n toate cele, pentru biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, monument istoric. Numai că fotografiatul și admiratul peisajului ne-au făcut să ajungem la biserica-monument după terminarea liturghiei la biserica ortodoxă ”cea nouă”, iar părintele paroh plecase acasă. Am urmat îndemnul sătenilor și am plecat să căutăm casa Domnului Părinte, ca să putem vizita Casa Domnului. Sincer să fiu, pierdusem speranța că vom reuși să vizităm biserica-monument după o așteptare rezonabilă. Dar părintele paroh ne-a uimit. După aproximativ zece minute de așteptare, a apărut, și-a luat mașina, ne-a spus să-l urmăm și am ajuns la obiectivul nostru. Oferta de ghidare a fost și ea generoasă: ”pot să vă vorbesc un sfert de ceas, un ceas, două, iar dacă vreți, până mâine dimineața…” Am optat pentru primele poziții ale ofertei și am început să-l cunoaștem pe părintele Chirilă după vorbă și după fapte.

Părintele Chirilă ne invită la o incursiune în trecut...

Părintele Chirilă ne invită la o incursiune în trecut…

Vorbește cu pasiune, colorat, atractiv. Am regretat că nu am luat reportofonul pentru a reține mulțimea informațiilor oferite de dânsul. Până la finalul vizitei, părintele Chirilă ne-a convins că oferta cu ”până mâine dimineața” nu era o vorbă goală. Sincer să fiu, mă simt atras de ideea că (pe timp de vară) aș putea sta cu părintele, cu Laurențiu și cu cele de trebuință trupului și cugetului, până în zori la masa moșilor de sub streașina bisericii…

Datorită neglijenței mele cu reportofonul și memoriei deficitare, voi furniza date concrete despre biserica vizitată apelând la materialele accesibile pe Internet. Regret ”uscăciunea” informației și faptul că vă privez de savoarea relatării istoriei unei anumite Biserici și descrierea construcției bisericii-monument făcută de un ”povestaș” de talent, părintele Ioan Chirilă.

Există un material bogat legat de acest monument de artă. Unele postări excelează prin cantitatea informației, altele prin căutarea sârguincioasă a genialității meșterilor și zugravilor, iar altele descifrează în ornamentația construcției elemente de mitologie românească străveche, exprimând (totuși) și unele îndoieli cu privire la calea pe care a luat-o imaginația autorilor…  Iată o mostră de galop al imaginației pe cai mari, care au mâncat jăratec: ” Biserica de lemn din Rogoz este poate locul cel mai reprezentativ în care se întâlnesc goticul apusean naiv, ortodoxia tradiţională româneasca şi rădăcinile precreştine ale Maramureşului.” [6]

Dacă stai însă să cerni informația, poți constata că ”nucleul dur” este redus, regula generală fiind preluarea masivă dintr-o postare a unui autor, căruia nu-i menționezi numele (mi se pare normal), ”esențialul” fiind mai mult sau mai puțin filtrat prin sitele coerenței și ale bunului simț. În fond veți vedea și în textul meu aceeași tehnică de plagiat… Nu am avut răbdarea să stabilesc ordinea cronologică a publicării materialelor. Poate astfel ar fi mai clară sursa primară și ordinea clonelor. Sursele [7] și [3] au cele mai mari șanse de a fi sursa plagierilor ulterioare deoarece provin de la persoane care au girul statutului de cercetător, sau de la persoane care lucrează în instituții al căror ”obiect al muncii” ar trebui să fie monumentele istorice și culturale. De exemplu, Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național.

Părintele Chirilă afirmă că a ajuns în faza finală a tehnoredactării unei cărți despre biserica-monument UNESCO. În spațiul generos al unei cărți este posibil ca erudiția și ”sfătoșenia” dânsului să fie puse în valoare.

Prima parte a vizitei a fost un tur al exterioarelor, începând cu ușa de intrare. Aceasta poartă o inscripție care ne aduce aminte de invazia tătarilor din 1661: ”de când au fostu robie în ardealu”. Tradiția ridicării bisericii în anul 1663 de către obștea satului, pe locul unei biserici mai vechi, a fost desigur ținută vie de inscripția de la intrare, nedatată dar ușor de fixat în timp. Trăsăturile constructive trimit spre aceeași perioadă de timp [5]. Aceasta datare pare a corespunde realității, fiind susținută de două argumente: (1) biserica are o planimetrie foarte veche, cu pronaosul poligonal și accesul pe latura de sud, (2) un document istoric consemnează că, în anul 1661, tătarii au urmărit pe principele Transilvaniei, Ioan Kemeny, până lângă Lăpuș. Este foarte probabil ca tătarii să fi incendiat vechea biserica de lemn, ceea ce ar justifica construirea acestei biserici în 1663. Se pare că biserica a supraviețuit invaziei tătare din 1717, Țara Lăpușului fiind mai puțin afectată de distrugerile provocate de tătari decât Țara Maramureșului. Într-o inscripție din naos se face referire la această invazie. [4].

Ușa de intrare în biserică

Ușa de intrare în biserică. Imagine preluată din sursa 6 a Bibliografiei

Inscripția ” ”de când au fostu robie în ardealu”

Inscripția ” ”de când au fostu robie în ardealu” Imagine decupată din cea de mai sus

Ocolim biserica pornind de la portalul de intrare spre vest, unde se află o cruce sculptată decorată cu rozeta-simbol solar și continuarea brâului de pe peretele sudic sub formă de frânghie răsucită. Elementul de plastică ornamentală, cel mai caracteristic, îl constituie însă capetele de grinzi ce sprijină streașina în dreptul pereților de despărțire și în colțurile edificiului, cioplite în profiluri variate, cele mai multe în forma tradițională a capului de cal [3].

IMG_1560

IMG_1562

IMG_1564

Alături de acest element, ne este atrasă atenția de un alt simbol zoomorf mult mai rar întâlnit în arhitectura tradițională: este vorba de o piesă de lemn așezată “în chituci” în unghiul drept format din două “capete de cal” mai scurte decât celelalte – unul vertical lipit de perete, celălalt în consolă – și care oferă o evidentă asemănare cu un cap de animal stilizat, având urechi, bot și ochii marcați prin doi cepi, eventual un bour [3].

IMG_1557

Ocolind capătul vestic al bisericii ajungem la masa moșilor despre care vorbeam. Era masa bătrânilor venerabili ai satului, adică bătrânii familiilor importante fie prin avere, fie prin contribuția la construcția bisericii. Locurile sunt transmise ereditar, iar amplasamentul acestor ”locuri la masă” este marcat pe peretele de lemn al bisericii printr-o inscripție cioplită. Se poate observa că ”lățimea” locurilor nu este chiar egală. Probabil unii erau mai grași, sau mai importanți…

IMG_1565

”Rezervarea” unui loc la masa moșilor

”Rezervarea” unui loc la masa moșilor

Pentru a proteja acest spațiu al mesei, acoperișul este asimetric. Streașina nordică se află cu aproximativ 1,2m mai la nord față de peretele nordic al bisericii, decât streașina sudică față de peretele sudic. Florin Pop [3] afirmă că un pelerin ar fi spus că ”acoperișul seamănă cu o pălărie de oșean pusă pe o ureche”.

Încetișor, ajungem și la capătul estic al bisericii. Aici, ”capetele de cal” prin gruparea lor se spune că ar sugera un galop: încordarea și odihna unui spațiu străbătut [3].

Părintele Chirilă și Laurențiu savurând povestea...

Părintele Chirilă și Laurențiu savurând povestea…

Desigur, dacă ai o imaginație bogată, sau dacă dorești să impresionezi, poți continua spunând că acest galop este al unor cai albi, cursierii Soarelui sau Nunții. Iar dacă ești mai prost dispus, spui că este galopul unor cai negri, calul negru fiind ”animalul psihopomp-cărăuș al Morții.” [3]. Chiar m-a amuzat sintagma, pentru că nu o cunoșteam. Dar am luat DEX-ul și am aflat: psihopómp, -ă adj. (mit.; despre Caron, Apolo și Orfeu) care conducea sufletele morților. Și părintele a amintit simbolismul calului alb și negru, dar nu s-a exprimat ”pompos”, motiv pentru care Laurențiu ascultă cu atenție.

Desigur, existența unui gemuleț rotund pe extremitatea estică a spațiului altarului a prilejuit o scurtă laudă adusă cunoștințelor de astronomie ale constructorului, deoarece prin acest gemuleț inteligent plasat (obiectul potrivit la locul potrivit), în perioada 1 – 15 august, razele soarelui pătrund în spațiul altarului și iluminează timp de 30 de minute sfântul sanctuar. Las la o parte explicațiile conotației religioase a ”calculului astronomic” făcut la orientarea bisericii, astfel ca lumina să onoreze altarul înaintea sărbătorii de Sfântă Mărie Mare…

Imaginile de mai jos arată și gemulețul, și galopul cailor care pot opta pentru una din cele două culori: albă sau neagră.

IMG_1411

IMG_1412

Ne-am orientat spre intrarea în biserică urmărind peretele sudic, cu brâul său sub forma unei funii răsucite.

IMG_1580

Însă înainte de a intra în biserică am mai aruncat o privire turnului, părții aceleia care îți călăuzește privirea și pașii când te apropii de un sat. Turla bisericii din Rogoz este elegantă, în armonie cu acoperișul și ansamblul. Partea prismatică a turnului, a fost ”tăiată” la mijloc prin introducerea unei mici trepte de șindrilă pentru a evita un efect de verticalitate exagerat [7] față de un acoperiș într-o singură poală. Spre deosebire de multe alte turle ale bisericilor din Maramureșul istoric, deasupra galeriei cu arcade care marchează locul clopotelor, în cele patru colțuri este plasată câte o mică turlă-imagine a turnului principal. Coiful turnului este realizat în trei trepte, o realizare mai rar întâlnită la turlele de biserici. Radu Crețeanu, în [7] spune: ”Însuşindu-ne concluziile Danei Tarnavschi Schuster, conform cărora  »tipul de turn înalt cu galerie cu arcade şi coif  fleşă cu patru turnuleţe«,  deosebit de frecvent în Ţara Lăpuşului, »a apărut spre sfârşitul secolului XVII, devenind preponderent în secolul XVIII«,  socotim că turnul impunător a bisericii se datorează foarte probabil refacerilor din anul 1785.

IMG_1505_cor

IMG_1573 - Copy_cor_2

Cred că este foarte interesant să te plimbi în galeria cu arcade a clopotniței, să fii aproape de clopote, să le ”ciocănești” ușor cu degetele pentru a le cunoaște glasul și să citești inscripțiile pentru a-i cunoaște pe donatori și perioada în care au fost montate, pentru că ele vorbesc și atunci când tac…  Și nu în ultimul rând, pentru a lăsa privirea să alunece asupra satului și a împrejurimilor.

Imaginea clopotului este preluată din sursa 6 a Bibliografiei

Imaginea clopotului este preluată din sursa 6 a Bibliografiei

Dimensiunile bisericii sunt de 14m*5,5m, ceea ce la vremea construirii ei o plasa în categoria bisericilor mari din zonă. Planul bisericii este compus din pronaos (poligonal), naos (dreptunghiular) și altar poligonal, mai îngust decât naosul, având șapte laturi spre exterior. Cu cele trei spații delimitate de pereți, interiorul pare redus în comparație cu aspectul întregului. Pronaosul are tavan drept și este separat de naos printr-un perete de bârne străpuns de o ușă (asemănătoare ca formă cu cea de la intrare)  flancată de două deschideri laterale dreptunghiulare.

IMG_1429

IMG_1491

Pronaosul este lipsit de ferestre. Scheletul pronaosului suportă greutatea turnului și îi asigură stabilitatea. Meșter-grinda din pronaos este pictată, așa cum se vede parțial în imaginea de mai jos.

IMG_1490

Naosul este ceva mai spațios și are o boltă aproximativ semicilindrică pe axa est-vest. El are două ferestre pe latura sudică și două ferestre pe cea nordică Între anii 1785 – 1834, pe latura de vest a naosului, deasupra ușii de separare față de pronaos, a fost amenajat un spațiu pentru cor care se sprijină pe pereții laterali ai navei, iar ulterior și de tavan, prin ancore de fier [3]. Astfel a fost mărit numărul de locuri pentru credincioși. Corul este accesibil pe o scară  aflată pe partea dreaptă cum privești din naos spre ușa de comunicare cu pronaosul.

IMG_1471

Privind spre iconostas, se observă forma semicilindrică a bolții naosului. Imaginea următoare arată iconostasul cu două uși împărătești, privit de la înălțimea corului.

IMG_1481_cor

Iluminarea precară a spațiului dedicat altarului nu a facilitat obținerea unor imagini de calitate. A mai funcționat și teama de a utiliza blitzul aparatului. După ce am părăsit biserica și casa memorială, întrebându-l pe părintele Chirilă dacă la o vizită viitoare îmi va permite fotografierea cu stativ, fără blitz, dânsul mi-a tăiat respirația spunând: ”poți să fotografiezi și cu blitz!” La replica mea cu privire la nocivitatea blitzului pentru pictură, părintele Chirilă mi-a oferit o nouă surpriză: ” Dacă ai plăti o sută de Euro și ai fotografia cu blitzul pictura nu s-ar degrada?” Am rămas perplex, deși părintele nu a făcut altceva decât că a spus lucrurilor pe nume, fiind sincer. Se pare că eu nu mai sunt în regulă dacă sinceritatea mă contrariază… Oricum, data viitoare voi merge cu stativ și o sursă de lumină artificială, nu un blitz. Trebuie deci să mai așteptați imagini de calitate din altarul bisericii. Voi încerca (atunci) să prind și detaliile construcției bolții altarului poligonal, cu șapte laturi spre exterior! Până atunci, vă ofer două imagini de calitate îndoielnică, deși m-am străduit să le ameliorez…

IMG_1460_cor

IMG_1433_cor

Biserica a fost pictată în anul 1785 de zugravii Radu Munteanu și Nicolae Man, după cum specifică următoarea inscripție din altar: “În anul 1785 această sfântă besarică s-au zugrăvit, în zilele prea înălțatului împărat Iosif al doilea, arhireu neunit fiind tariai Ghedeon Nichitici, protopop Lador Ilie din Chiuești, preoți ai satului Mane popa Todor și Vlasin popa Ioan, și au plătit robu lui Dumnezeu acesta Man Grigorie și soața sa Ioana”. O inscripție în naos precizează că “În anul 1785 luna iunie 10 zile au început a se zugrăvi această sfântă besarică și s-au isprăvit în luna lui septemvrie 11 zile”. Tot în naos este evocată și invazia tătară din 1717 și apar semnăturile zugravilor “Văleat din tătărime 1717. Zugravi fiind Munteanu Radu din Ungureni si Man Niculae de la Poiana Porcului”. Pictura de la 1785 se păstrează doar în naos și pronaos, cu unele scene fragmentate și altele șterse. Programul iconografic cuprinde teme din Vechiul si Noul Testament. În pronaos, pe pereții de sud, vest si nord este reprezentată scena Judecatii de Apoi, care în rândul cetelor de păgâni promiși iadului îi cuprinde și pe “nemți” [2].

Din păcate, singurele imagini cu care pot sprijini textul de mai sus sunt două picturi cu subiect din Geneză: Ispitirea Evei și izgonirea protopărinților noștri din Paradis.

IMG_1476_cor

IMG_1478

Numărul redus al imaginilor cu picturi trădează faptul că nu mi-a fost clar programul iconografic al ansamblului și nici calitatea realizării nu m-a frapat. Pe de altă parte nici numărul imaginilor reușite nu este suficient ca să stau în liniște acasă și să reconstitui programul iconografic, străduindu-mă să-mi fac  ”tema” în mod satisfăcător.

După vizitarea bisericii, părintele Chirilă ne-a invitat să vizităm și ”Casa Muzeu” care face parte din ansamblul arhitectural de pe lista UNESCO. Dânsul este foarte mândru de ctitoria sa deoarece ”aici au fost numai bălării, gunoaie și șerpi”. Imaginea casei-muzeu și a terenului din jurul ei sugerează că realmente locul este întins și neutilizat. Terenul se învecinează cu cimitirul bisericii, un spațiu îngrijit, pe care-l poate aprecia orice vizitator.

IMG_1510

Înainte de vizita casei-muzeu, în câteva cuvinte, părintele Chirilă ne spune că piesele adunate de dânsul pun în valoare zona etnografică Lăpuș, fiind obiecte și ustensile folosite în gospodăriile tradiționale, precum și articole vestimentare și alte textile specifice zonei. Ustensilele au rezolvat totdeauna ”cumva” o problemă stringentă. Iată cum era rezolvată o problemă gospodărească pentru care azi utilizăm mixerul. Coada ”mixerului” se lua între palmele care se mișcau repejor în stilul și atunci își frecă palmele de bucurie… Rezultatul se vedea în recipientul pe care Laurențiu îl analizează cu atenție inginerească.

IMG_1523IMG_1543

Cei doi ingineri au privit cu o oarecare surprindere compasul și șublerul meșterilor anonimi, dar inițiați în tainele meseriei lor. Chiar așa! La ce-o fi fost bună Politehnica? Ca să-l asculți pe proletar zicând ”Teoria ca teoria, dar practica ne omoară”?

IMG_1544IMG_1545

Și ca să nu te enervezi când nu mai ai soluții la problemă, iei buciumul și-l chemi pe deșteptul satului vecin să te depaneze…

IMG_1534

Războaie de țesut ați mai văzut, ceramică colorată în culorile ”locale” deasemenea, chiar și sub formă de ulcioare, așa că nu mai insist. Lipsesc etichetele caracteristice muzeelor și numerele de inventar. Eu nu am dat atenție amănuntului, dar Laurențiu mi-a mărturisit că acest mic ”Muzeu al satului” depășește scorțoșenia și formalismul unui muzeu administrat de instituțiile județene pentru că aici te simți ”acasă”, printre lucruri care-ți transmit căldura unei gospodării cu viața și preocupările ei: ”Parcă atunci ieșiseră gazdele să ne aducă ceva și noi aruncam  » o geană «  prin casă să ne facem o idee  ce gospodari are Rogozul.”

IMG_1546

Dar s-ar putea să vă placă dovlecii… Ne-am luat rămas bun de la părintele Chirilă propunându-ne să revenim pregătiți pentru provocările ce le poate oferi locul și omul care-l poate sfinți…

IMG_1509

Bibliografie:

  1. Alexandru Ruja ; Sat cu șase biserici – Sătenii din Rogoz au câte o biserică la 80 de case, http://www.emaramures.ro/stiri/40637/SAT-CU-SASE-BISERICI-Satenii-din-Rogoz-au-cate-o-biserica-la-80-de-case-VIDEO-
  2. Ioana More; Biserica din Rogoz, mărturie a genialității artiștilor anonimi, http://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/biserica-de-lemn-din-rogoz-marturie-a-genialitatii-artistilor-anonimi
  3. Florin Pop, Vasile Latis; Biserica “Sf. Arhangheli” (Rogoz) – UNESCO, http://www.maramures.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=299
  4. Lia Brădeanu; Biserica de lemn “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” din Rogoz atrage mii de turisti in fiecare an, http://www.credinta-adevarata.ro/2011/10/21/biserica-de-lemn-sfintii-arhangheli-mihail-si-gavril-din-rogoz-atrage-mii-de-turisti-in-fiecare-an/, preluat după http://www.informatia-zilei.ro
  5. Biserica de lemn Sf. Arhangheli din Rogoz, http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_Sf._Arhangheli_din_Rogoz
  6. Rene PÂRȘAN; Biserica de lemn din Rogoz, http://www.vedereturistica.ro/reportaje/biserica-de-lemn-din-rogoz-monument-aflat-n-patrimoniul-unesco-hram-sfin-ii-arhangheli-mihail-i-gavril-8-noiembrie-13
  7. Radu Creţeanu; Revista Muzeelor şi Monumentelor Nr 1. 1976, http://www.patrimoniulnational.ro/new/g02-a.php?a=7

Posted in Uncategorized | Leave a comment

UN LUPTĂTOR ÎN PLIN RĂZBOI: PĂRINTELE VASILE LUCACIU PE FRONTUL MARII UNIRI.

Declanșat în urma atentatului de la Sarajevo, primul război mondial a generat temere și îngrijorare în lume. În mod firesc, atitudinea dominantă nu putea să fie decât pesimistă. Dar nici în asemenea condiții sumbre, Părintele Lucaciu nu-și pierde încrederea. Cunoscând dificultățile inerente ce se opuneau idealurilor naționale, rămâne optimist, căci întrezărește împlinirea lor dincolo de toate piedicile: ”Acest război -declară el- este lupta decisivă care trebuie să ne aducă eliberarea. E trist și dureros că se va vărsa sânge nevinovat, că suferința va ajunge la culme, dar se vede că fără jertfă nimic nu se poate obține. […]. Să nu ne plângem deci, […] ci să continuăm lupta, căci biruința e a celor ce luptă, nu a celor ce se tânguiesc”.

A se păstra în stare de neutralitate ar fi însemnat pentru România ratarea posibilității ca, în urma tratativelor de pace, să realizeze desăvârșirea unității naționale – așadar, neutralitatea nu era de dorit. Ajuns la București în toamna anului 1914, Părintele Vasile Lucaciu intră in legătură cu personalități ale vieții politice și insistă asupra necesității ca țara să lupte împotriva Puterilor Centrale, pentru Transilvania. Acționează intens în sensul menționat printr-o activitate publicistică susținută și prin numeroase conferințe (la București, Brăila, Ploiești), reușind să însuflețească opinia publică. În această luptă, este alături de Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu ș.a. În decembrie 1914, ”Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” devine ”Liga culturală pentru unitatea tuturor românilor”, Doctor Vasile Lucaciu fiind ales președinte al asociației. Cu acest prilej, el vorbește cu entuziasm despre solidaritatea celor însuflețiți de același ideal: ”Rămânem în casa noastră, în cadrele aspirațiunilor noastre [..] și vom avea energia cerută atunci când goarna va suna, să dăm dovada cea mare a sângelui și a jertfei vieții, că suntem vrednici de întregirea neamului românesc”.

Urmează o perioadă caracterizată prin mobilizare totală, în țară și în afara hotarelor ei, având ca scop realizarea acestui țel nobil. În 1915, Părintele Vasile Lucaciu activează în Italia, ca să demonstreze justețea cauzei românilor si a italienilor – ambele națiuni fiind în așteptarea eliberării. Revine în România după ce Roma declarase război Puterilor Centrale. În primăvara anului 1916, printr-un memoriu al ardelenilor refugiați, solicită guvernului să aprobe organizarea și aducerea în țară, ca voluntari, a românilor aflați în prizonierat în Rusia. În luna mai, ales deputat în Parlamentul României, își continuă lupta și de la această tribună. La 16 august 1916 armata română intra în Transilvania.

Părintele Vasile Lucaciu lucrează intens la organizarea ardelenilor refugiați în România și a prizonierilor transilvăneni din Rusia, Italia, Serbia și Franța (care fuseseră la început înrolați în armata austro-ungară.) Împreună cu alți patrioți români din Transilvania redactează un memoriu referitor la această problemă, prezentat Consiliului de Miniștri in septembrie 1916. Textul insistă asupra rezonanței simbolice și asupra utilității imediate a unei unități militare alcătuite din refugiați și prizonieri români din Ardeal: “Înființarea acestor regimente ar face cea mai bună impresie asupra publicului din Regat și asupra celor de acasă. Ele ar putea fi întrebuințate cu folos pe câmpul de luptă și în teritoriile ocupate pe care, fiind leagănul în care s-au născut, le cunosc de aproape.”

După primele victorii, armata română este obligată să se retragă în Moldova. Totuși, Părintele Vasile Lucaciu rămâne încrezător în izbânda idealurilor naționale. Nu zăbovește prea mult la Iași. Primăvara lui 1917 îl găsește în Rusia, trimis de guvernul român în fruntea unei delegații, ca răspuns la solicitarea prizonierilor ardeleni de a se constitui, la Darnița, în unitați de voluntari care să se alăture armatei române. Adunarea și Proclamația de la Darnița se constituie în cea dintâi manifestare colectivă organizată care a exprimat limpede în fața lumii voința fermă a românilor transilvăneni de a se elibera și de a se uni necondiționat cu România.

O companie a batalionului românesc ”Horia” din Siberia [Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

O companie a batalionului românesc ”Horia” din Siberia
[Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

Adunarea și Proclamația de la Darnița se constituie în cea dintâi manifestare colectivă organizată care a exprimat limpede în fața lumii voința fermă a românilor transilvăneni de a se elibera și de a se uni necondiționat cu România.

Voluntari defilând în fața regelui Ferdinand la Iași, 8 iunie 1917 [Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

Voluntari defilând în fața regelui Ferdinand la Iași, 8 iunie 1917
[Sursa imaginii: Cristian Negrea, Luptători români din Siberia]

Situația și revendicările populației românești din Ardeal erau prea puțin cunoscute în Apus. Intenția de a informa opinia publică și puterile occidentale a determinat guvernul României să trimită în străinătate intelectuali care să prezinte corect atât evenimentele din ținuturile noastre, cât și aspirațiile îndreptățite ale românilor. Realizarea acestui scop implica dificultăți sporite mai ales Statele Unite ale Americii, unde o propagandă intenționat denigratoare crease o reprezentare eronată și defavorabilă a problemei. Pentru a contracara asemenea efecte a activat, cu urmări remarcabile, și delegația alcătuită din ardelenii Vasile Lucaciu, Ioan Moța și Vasile Stoica. În aprilie 1917, ei au trecut oceanul cu misiunea de a prezenta în S.U.A. aspirațiile românilor din toate provinciile, contribuind din plin la organizarea conaționalilor din America într-o unitate de voluntari care urma să lupte în Franța împotriva Puterilor Centrale.

Orice punct de sprijin era binevenit. Trei membri ai familiei Părintelui Vasile Lucaciu – fratele Constantin, fiul Epaminonda și cumnatul Gavril Barbul – erau de mai mult timp in America. Prin Ion Nistor se tipărește la Cleveland, din partea delegaților, ziarul “Libertatea”, având ca supliment “Foaia interesantă”. În orașele cu puternice comunități românești – Cleveland, Youngtown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago – sunt organizate întruniri populare. Cu talentul său oratoric strălucit, “Leul de la Șișești” conturează în cuvinte înflăcărate dezideratele naționale și susține că făurirea statului român liber și unitar este nu doar o dorință arzătoare, ci și una legitimă.

Ninth Street, Washington, 1905

Ninth Street, Washington, 1905

În iulie 1917, delegația își prezintă misiunea la Casa Albă, unde este primită cu simpatie și ințelegere de secretarul de stat Robert Lansing. Doua manifeste – în august și septembrie – cheamă la unitate și solidaritate în efortul de a inaugura „era dreptului, a libertății și a democrației”. Cei aproximativ 200 000 de români transilvăneni, cetățeni ai S.U.A., reacționează cu entuziasm. Despre Părintele Vasile Lucaciu presa românească din America scrie: “Vedem în el solul drag și așteptat al țării noastre, al căminului nostru din copilărie, pe solul iubit al năzuințelor noastre naționale.”

Thomas Woodrow Wilson (28.12.1856 – 03.02.1924), al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite

Thomas Woodrow Wilson (28.12.1856 – 03.02.1924), al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite

La 28 februarie 1918, Congresul Bisericii Ortodoxe din S.U.A. decide trecerea la Mitropolia din București “până când Transilvania nu va fi unită cu România.” A doua zi, decizia îi este prezentată președintelui american W. Wilson, cu precizare că voința cetățenilor români este ca Ardealul să fie unit cu România. Același deziderat este susținut în cadrul unor ample manifestații de stradă, cu muzică și drapele românești.

În urma întrunirii la Washington a tuturor organizațiilor românești din America ia ființă, în ziua de 5 iulie 1918, “Liga Națională Română” sub conducerea lui Epaminonda Lucaciu. Această organizație s-a integrat apoi într-o structură mai amplă – “Uniunea Medio-Europeană” – al cărei scop principal era lupta împotriva Imperiului Austro-Ungar. Reprezentanții Uniunii – cehi, sârbi, polonezi, italieni, greci, români – au fost primiți de președintele Wilson după marea întrunire din septembrie 1918 de la New York. Cu această ocazie s-a exprimat clar, pentru prima dată, acordul guvernului american cu lupta pentru realizarea idealurilor naționale ale popoarelor din Imperiul habsburgic.

Obiecte folosite de pr. Dr. Epaminonda Lucaciu în SUA, 1905 – 1921, aflate la Casa Memorială pr. Dr. Vasile Lucaciu din Șișești.

Obiecte folosite de pr. Dr. Epaminonda Lucaciu în SUA, 1905 – 1921, aflate la Casa Memorială pr. Dr. Vasile Lucaciu din Șișești.

Părintele Vasile Lucaciu nu se mai afla însă în America. Pornise spre Europa, în august, cu intenția de a se implica în lupta diplomatică ce urma să se desfășoare după încheierea confruntărilor armate. Prezent la Paris alături de alți ardeleni refugiați, Octavian Goga avea să definească impresia admirabilă stârnită de “Leul de la Șișești” asupra străinilor cu care s-a întâlnit, căci “făptura lui era cea mai perfectă legitimație a descendenței noastre”. La întrebarea unui american, interesat dacă și Ardealul gândește asemenea românilor transilvăneni aflați în capitala Franței, Părintele Vasile Lucaciu a răspuns calm și demn: „Fiți liniștit, domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului.”

Semnarea Tratatului de pace de la Versailles, tablou de William Orpen. În prim plan, Dr. Johanes Bell (Germania) semnează în fața învingătorilor. Rândul de mijloc, cu persoanele așezate: Gen. Tasker H Bliss, Col. E M House, Mr. Henry White, Mr. Robert Lansing, Președintele Woodrow Wilson (SUA), M Clemenceau (Franța), Mr. D Lloyd George, Mr. A Bonar Law, Mr Arthur Balfour, Viscount Milner, Mr. G N Barnes (Anglia), Marchiz Saionzi (Japonia)

Semnarea Tratatului de pace de la Versailles, tablou de William Orpen. În prim plan, Dr. Johanes Bell (Germania) semnează în fața învingătorilor. Rândul de mijloc, cu persoanele așezate: Gen. Tasker H Bliss, Col. E M House, Mr. Henry White, Mr. Robert Lansing, Președintele Woodrow Wilson (SUA), M Clemenceau (Franța), Mr. D Lloyd George, Mr. A Bonar Law, Mr Arthur Balfour, Viscount Milner, Mr. G N Barnes (Anglia), Marchiz Saionzi (Japonia)

La Paris se constituie în septembrie 1918 “Consiliul Național Român” – guvern în exil – devenit în octombrie “Consiliul Național al Unității Române”. Printre cei 23 de membri se numără Dr. Ion Cantacuzino, Lascăr Catargi, Constantin Mille, Nicolae Titulescu, Traian Vuia. Preşedinte este Take Ionescu, vicepreşedinţi fiind Octavian Goga şi Dr. Vasile Lucaciu. Consiliul, recunoscut în scurt timp de guvernele Franţei, S.U.A., Italiei şi Angliei, reprezintă printr-o delegație interesele românilor la Congresul Naționalităților desfășurat în octombrie 1918 la Geneva. Deși nu avea o calitate oficială, Părintele Vasile Lucaciu este foarte activ și cu această ocazie.

În aceeași toamnă pleacă în Italia și participă la discuțiile desfășurate la Președinția Consiliului de Miniștri. Membrii delegației reprezentative a Consiliului Național al Unității Române urmăreau organizarea Legiunii Române din Italia – căci încă din aprilie 1918 fuseseră înființate, în lagărele de prizonieri, companii de voluntari români. Părintele Vasile Lucaciu primește jurământul acestor companii, pe care le susține și le încurajează, pe 25 noiembrie.

Câteva zile mai târziu, Adunare Națională de la Alba-Iulia decretează unirea Transilvaniei cu România. Cu toate că nu se afla în țară, Părintele Vasile Lucaciu este ales in Consiliul Dirigent – ca dreaptă recunoaștere a meritelor sale în bătălia pentru realizarea idealurilor naționale. Vestea Marii Uniri – împlinirea celui mai scump vis al atâtor români – îl emoționează adânc: „Suferința n-a fost zadarnică – de acum românii ardeleni sunt liberi… Și cred că toți românii își dau acum seama de importanța marelui eveniment și vor căuta să fie la înălțimea lui. ”

Episcopul Gr. Cat Iuliu Hossu citind Rezoluția de la Alba Iulia (1 dec. 1918)

Episcopul Gr. Cat Iuliu Hossu citind Rezoluția de la Alba Iulia (1 dec. 1918)

Mai erau multe de făcut în sprijinul țării – din afara hotarelor ei. Părintele Vasile Lucaciu rămâne un timp în Italia, unde recrutează 10 000 de voluntari, fosti prizonieri din fosta armata a Imperiului – apoi sfințește drapelele regimentelor “Horia” și „Cloșca”. În primăvara lui 1919 continuă să lucreze pentru consolidarea Unirii la Geneva, unde se afla sediul Ligii Națiunilor. Aici organizează o manifestație de protest – ca răspuns la tentativele maghiare de a înșela opinia publică mondială în privința situației românilor transilvăneni. Într-o expunere amplă, prezintă situația reală și contribuie astfel la crearea unui puternic curent de opinie favorabil votului popular de la Alba-Iulia. Rezoluția votată la această întrunire exprimă dorința – adresată Conferinței de Pace de la Paris – ca problema românilor ardeleni să fie soluționată în sensul corect, ceea ce s-a și întâmplat.

Abia după ce diplomația marilor puteri a consfințit oficial justețea cauzei naționale a românilor din Transilvania, Părintele Vasile Lucaciu a revenit în țară. Avea acum certitudinea că idealul său cel mai scump, pentru care a luptat întreaga viață, devenise act istoric clar consemnat în tratatele de pace. Era cu adevărat un triumf mult așteptat de toți românii. Îl comemorăm în fiecare an, purtându-i peste timp în amintire, cu venerație, pe cei care l-au făcut posibil.

  Prof. Mihăilescu Doina Monica

Posted in Uncategorized | Leave a comment

REGULI ALE VIEȚII MONAHALE ÎN ORIENT ȘI OCCIDENT: Regula Sf. Vasile cel Mare și Regula lui Benedict de Nursia

Din dorința de a fi consecvent declarației de intenție făcută în postarea anterioară, voi încerca să ajung la o formă convenabilă de prezentare a celor două Reguli, renunțând la prezentarea separată (fie ea și succintă) a istoriei vieții monahale în Orient și Occident.
Prin forța lucrurilor, unele informații despre viața monahală în cele două arii culturale vor apare, deoarece Regulile discutate apar în zone geografice diferite ale fostului Imperiu Roman, în momente istorice diferite și se referă la forme locale de viață dedicată lui Cristos pe care încearcă să le ordoneze conform unor principii bazate pe Evanghelii.
Structura acestei postări va cuprinde o Prezentare a Regulilor monahale, cu clasificarea lor sui generis, analiza Regulii Sf. Vasile cel Mare, analiza Regulii Sf. Benedict de Nursia și, în final, o încercare de a le compara.

Reguli monahale

Monahismul vechi a cunoscut multe încercări de a ordona viața în comunitățile care doreau să urmeze Calea Evangheliei prin metode născute din interpretarea proprie și independentă a Scripturilor. Puține “reguli” de acest fel ne-au parvenit. Conform [1] numărul Regulilor care sunt cunoscute este de  aproximativ 25.

Clasificarea Regulilor

Sunt numite “Reguli-Mamă” cele cunoscute a fi scrise înaintea tuturor și care sunt independente unele de altele.

Există trei astfel de “Reguli-Mamă”. Două vin din Africa: Regula lui Pahomie (Egipt) și Regula Sf. Augustin (Africa de Nord, teritoriul actual al Algeriei). A treia este Regula denumită impropriu a Sf. Vasile cel Mare și provine din Asia Mică. Toate celelalte Reguli care provin din aceste “Reguli-Mamă” sunt numite “Reguli-fiice”. În categoria acestor “Reguli-fiice” se pot distinge mai multe generații, după numărul de intermediari prin care au descins din “Regulile-Mamă”.

În prima generație a Regulilor-fiice se pot plasa cumva Instituțiile lui Cassian, deși ele nu constituie o Regulă propriu zisă. În a doua generație se află Regula Maestrului, o Regulă scrisă de un anonim denumit Maestrul, din care s-a inspirat și Sf. Benedict de Nursia. Regula Sf. Benedict este din generația a treia. Această Regulă este puternic influențată de Regula Maestrului, dar depinde destul de mult și de Instituțiile lui Cassian. O influență puternică a suferit din partea Regulii Sf. Vasile, a cărei lectură o recomandă chiar Sf. Benedict.

După Regula Sf. Benedict mai urmează trei generații de Reguli-fiice, toate având răspândire doar în Galia și Italia.

Dimensiunea textului Regulilor

Extensia acestor reguli monahale este diferită. Cea mai lungă este Regula Maestrului, dacă din Regula Sf. Vasile nu luăm în considerație decât partea pe care a cunoscut-o Sf. Benedict de Nursia. Dar dacă se consideră în totalitate, Regula Sf. Vasile este cea mai lungă. Pe locul trei vine Regula Sf. Benedict. Toate celelalte reguli sunt mult mai succinte.

Conținutul lor

Conținutul Regulilor este foarte variat. Cele trei “Regulile-Mamă” ne dau un bun exemplu de diversitate:

  • Regula lui Pahomie este o colecție de “porunci” (directive) și interdicții privind viața comunității. Referirile la Biblie și la motivația spirituală pentru care unele lucruri trebuie făcute, iar altele nu, nu sunt menționate decât foarte rar. Este mai mult un fel de îndreptar practic de lucru.
  • Regulile Sf. Vasile cel Mare sunt total diferite. Fundamentul lor este Evanghelia, așa că spiritualitatea este prezentă peste tot. Directivele pe care le dau aceste Reguli provin dintr-o reflecție generată de Biblie și, provin din Biblie. Se poate spune că bogăția și interesul pe care-l prezintă Regulile Sf. Vasile vin din faptul că în ele aflăm o teologie reală și profundă. De aceea Sf. Benedict ne sfătuiește să le citim.
  • A treia “Regulă-Mamă”, cea a Sf. Augustin, se situează între cele două Reguli discutate, însoțind directivele concrete cu reflecția spirituală.
  • Regula Sf. Benedict și Regula Maestrului seamănă cu Regulile Sfinților Vasile și Augustin deoarece reglementările introduse sunt motivate de o reflecție teologică și spirituală.

Diferențe de nuanță

Toate Regulile privesc comunitățile de călugări. Cu toate acestea, unele reguli sunt influențate de sihăstria din Egiptul de Jos unde debutantul era format de către unul anahoret cu vechime. Aceste reguli insistă asupra relației dascăl-discipol. Vom spune prin urmare că aceste reguli descriu și se adresează unor “comunități ordonate pe verticală“. Este vorba despre Regula Maestrului și despre Instituțiile lui Cassian.

Alte reguli subliniază cu insistență că se adresează unor comunități unde există comuniunea persoanelor, idealul descris de Faptele Apostolilor (Fapte 2,44): “Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate deobște.”, sau (Fapte 4,32) “Și o singură inimă și un singur suflet era în mulțimea celor ce credeau și nici unul nu zicea  că din a sa avere este ceva al său, ci totul le era deobște.” Se spune că aceste reguli descriu și se adresează unor “comunități ordonate pe orizontală“. Așa sunt Regulile Sfinților Vasile și Augustin.

Regula Sf. Benedict se inspiră din ambele moduri de organizare a comunităților. Ea folosește atât Regula Maestrului, destinată unei organizări verticale, cât și Regula Sf. Augustin care se adresează unei organizări orizontale. Pentru a avea informația completă, Sf. Benedict îndeamnă și la citirea Vieților Părinților deșertului, a Instituțiilor lui Cassian (comunități organizate vertical) și a Regulii Sf. Vasile cel Mare (comunități organizate orizontal). Este un semn de echilibru al Regulii Sf. Benedict și o dovadă a discreției sale.

Despre Regula Sf. Vasile cel Mare

Implicarea Sf. Vasile în viața ascetică are loc după botezul său din anul (probabil) 357, în urma insistențelor surorii sale Macrina. Împreună cu mama lor, aceasta trăia deja o viață ascetică pe proprietatea lor din Annesi, de pe malul râului Iris. Sf. Vasile îmbrățișează viața ascetică în stilul lui, făcând o călătorie de doi ani în zonele cu comunități puternice în care oamenii trăiau în felul lor chemarea Evangheliei: Egipt, Siria, Palestina. Geneza Regulilor a urmat drumul spiritual al Sf. Vasile, un drum început cu a doua scrisoare a sa către Grigore de Nazianz și încheiat abia spre sfârșitul vieții.

Operele ascetice ale Sf. Vasile cel Mare

–          Moralia, sau Reguli morale. Opera constă din 80 de precepte de morală bazate pe textul Noului Testament, practic o culegere de citate din Sf. Scriptură care pot îndruma pe orice creștin care vrea să trăiască în conformitate cu credința. Forma în care sunt scrise aceste precepte, care se adresează tuturor creștinilor și chiar ierarhiei Bisericii (!), plasează perioada în care au fost scrise spre sfârșitul vieții sale.

–          Asceticon. Există două ediții succesive ale Asceticonului: Micul Asceticon (între 358 – 359) și Marele Asceticon (în jurul anului 370). Aceste texte poartă numele de Reguli în mod eronat. De fapt, ele sunt răspunsuri la întrebări care i-au fost puse Sf. Vasile de-a lungul timpului, cînd era preot și apoi episcop. El a editat aceste răspunsuri într-o perioadă destul de lungă.

Marele Asceticon cuprinde Marile Reguli, adică o expunere generală a condițiilor de viață ascetică și Micile Reguli, ambele redactate sub forma de întrebări (formulate de către frați) și răspunsuri.

Marile Reguli (55 în total) de la 1 la 23 sunt reformulări după textul Micului Asceticon, iar cele de la 24 la 55 sunt în întregime noi. Sunt 313 Mici Reguli. Cele 192 de întrebări din Micul Asceticon sunt preluate fără modificări în aceste Mici Reguli. Restul sunt întrebări și răspunsuri care apar doar în ediția finală a Regulilor. Studii amănunțite și de durată au reușit să identifice conținutul inițial al Micului Asceticon. Efortul a fost făcut pentru a reconstitui “Regula” Sf. Vasile sub forma cunoscută de Benedict de Nursia, adică traducerea în limba latină a Micului Asceticon de atunci făcută de Rufin.

Concepția baziliană despre cenobitism

Afirmând că “omul nu este un animal monastic“, Sf. Vasile dovedește că nu se situează pe pozițiile lui Antonie cel Mare și Pahomie, că el vede viața ascetică în mod necesar ca o viață în comunitate. Doar în acest fel pot fi puse în practică toate poruncile lui Dumnezeu și sinteza lor care este porunca dublă a Iubirii de Dumnezeu și aproapele. Doar în comuniune reală și efectivă cu frații săi, călugărul caută în umilință, îndatoriri și dragoste calea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Din această perspectivă, corecția frățească este cerută ca o îndatorire respectuoasă de dragoste. Vasile nu vrea deci ca ascetul să fie un monachos, un solitar ( ca adjectiv, monachos în greacă înseamnă singur) în sens local, ci un monotropos, adică unit, în uniune, în sens moral. Trebuie remarcat faptul că traducerea cuvintelor monachos și monotropos este de o complexitate deosebită, speculațiile înrudirii rădăcinii cuvintelor cu limba ebraică putând conduce la sensuri diferite. Prefer să rămân la interpretarea simplă că Sf. Vasile nu dorea pustnici și anahoreți solitari, ci comunități de frați. O spune destul de clar citatul de mai jos extras [3] din întrebarea a 7-ea din Marea Regulă care arată toate pericolele care-l pândesc pe solitar și avantajele materiale și spirituale ale celui care trăiește în comunitate.

Harul propriu fiecăruia devine bunul comun al ansamblului,… , astfel că în viața comună, forța pe care Spiritul Sfânt o dă unuia, devine în mod necesar forța tuturor.”

A se izola de viața în comunitate, înseamnă a se separa de corpul lui Cristos, deoarece ascetul realizează împreună cu frații corpul lui Cristos în unitatea vieții Spiritului Sfânt. Aceasta este în rezumat gândirea doctrinală a Sf. Vasile privind idealul cenobitic.

Concepția baziliană despre ascultare

Concepția Sf. Vasile despre ascultare a avut o evoluție dependentă de cronologia vieții sale și circumstanțele istorice în care a trăit. În scrisoarea sa către Grigore de Nazianz, care poate fi considerată începutul procesului de elaborare a Regulilor sale, Sf. Vasile nu face nici o referire la ascultare. Doar mai târziu, ca episcop, preocupat de viața comunităților ascetice, sub presiunea circumstanțelor, elaborează o întreagă doctrină a ascultării.

  • Deși în momentul deciziei de a trăi o viață ascetică este un discipol entuziast al predicatorului și ascetului Eustathe de Sebasta, își dă destul de repede seama că Eustathe propovăduiește un comportament de o rigoare excesivă, contrar chiar Evangheliei: radicalism evanghelic negând ordinea socială și familială, respingând căsătoria și pe preoții căsătoriți, promovând dorința de a trăi departe de Biserică, manifestând dispreț față de instituțiile ei, refuzând participarea la sărbătorile și ceremoniile comune [5]. În paranteză fiind spus, Eustathe era în plus și eretic arian…
  • Mai târziu, în periplul egiptean, sirian și palestinian, vine în contact cu alte derapaje ale pustnicilor sau comunităților lipsite de orice formă de organizare: asceză exagerată, cu asemănări neliniștitoare cu sinuciderea și uneori și exagerat de afișată, refuzul de a munci invocând sfatul Apostolilor care ar fi spus că trebuie să ne rugăm fără încetare, comportament anarhic. Sf. Vasile este unul dintre puținii Părinți ai Bisericii la care găsim o doctrină bine pusă la punct a muncii manuale!
  • Ca episcop, Sf. Vasile vizitează satele și își dă seama de starea în care se afla cateheza credincioșilor, își dă seama că trebuie propovăduită o disciplină în urmărirea obiectivului comun al mântuirii. În timpul exersării funcției de episcop, Sf. Vasile descoperă că necazurile Bisericii timpului său provin din lipsa ascultării.

Trebuie să înțelegem bine că pentru Sf. Vasile, singura Regulă sunt Sfintele Scripturi. Evanghelia este substanța gândirii sale. Pentru a defini viața perfectă și pentru a-i trasa programul, Sf. Vasile recurge la Evanghelie și numai la Evanghelie.

Ideea fundamentală a Sf. Vasile este ascultarea poruncilor divine, a tuturor poruncilor divine, și înainte de toate a primeia, esențială, porunca dragosteii frățești, indicator și parte integrantă a dragostei față de Dumnezeu. Dacă dragostea față de Dumnezeu îi cere creștinului să se ferească de orice împrejurare care l-ar duce la păcat, dragostea față de aproapele îl invită pe om să se alăture fără rezerve celor care împărtășesc același ideal, pentru urmărirea țelului comun. Insistența asupra vieții în comunitate impune condițiile în care se va dezvolta doctrina ascultării. Pentru că apare o întrebare: în această viață în comun, poate fiecare să trăiască, să acționeze, să gândească și să vorbească după placul său?

Întrebarea 1 a Micii Reguli este: “Poate fiecare să-și permită să facă, sau să spună ce-i convine, fără să țină seama de Sfintele Scripturi?“. În răspunsul său, Sf. Vasile nu vorbește despre legea rigidă a unui moralism ci de o ascultare personală, biblică, de o relație cu Dumnezeul viu. Desigur, putem să ne întrebăm: Ce legătură trebuie să stabilim între supunerea liberă în fața voinței divine și supunerea în fața deciziilor unui superior aflat întâmplător în acel post?

Trebuie să evidențiem în primul rând consecința imediată a poruncii divine: fiecare este servitorul fraților săi, iar serviciul adus fraților mlădiază sufletul în ascultare. Pentru a înțelege ce vrea să spună Sf. Vasile, este util să-l citim chiar pe el, așa cum răspunde la întrebarea 1 din Mica Regulă:

Astfel, este nevoie să te supui, fie lui Dumnezeu, conform poruncii lui, fie altora, din cauza poruncii sale. Pentru că este scris: “De voiește vreunul să fie întâiul, va fi cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor.” (Marcu 9,35) Este nevoie să te detașezi de voința proprie după modelul lui Isus Cristos: “Pentru că m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis pe mine.” (Ioan 6,38)

Dar, chiar Sf.Vasile se întreabă [2] în Mica Regulă 114: “Trebuie deci să asculți întru totul și oricui?” Iată și răspunsul:

Din punctul de vedere al persoanelor care comandă, nu trebuie făcută nici o distincție care ar leza ascultarea, pentru că așa a ascultat și Moise pe socrul său Ietro care i-a dat un sfat bun (Ieșirea, 18, 19). Însă din punct de vedere al celor poruncite, este o distincție capitală: unele ordine se opun poruncii lui Dumnezeu, sau o denaturează, sau încă destul de des o necinstesc prin adăugarea unor lucruri interzise, alte ordine se supun poruncii lui Dumnezeu, iar altele care la prima vedere nu par a corespunde poruncii, îi vin măcar în ajutor.

Analiza făcută în [2] semnalează că Mica Regulă 98 este primul text în care Vasile face referire la superior, servitorul lui Cristos și administratorul misterelor lui Dumnezeu (cf. Ep.I Cor, 4,1), spunând că el trebuie să fie atent (să-i fie teamă să nu greșească) când dă un sfat, ca acesta să nu conțină nimic înafară de Cuvântul lui Dumnezeu… Iar față de frați, precum mama înconjoară cu grijă copii pe care-i hrănește, și el (superiorul) să încerce să-i dea fiecăruia, conform bunului plac al lui Dumnezeu și folosului comunității, nu numai Evanghelia lui Dumnezeu ci chiar și propria lui viață, așa cum spune Apostolul Paul în Epistola I către Tesaloniceni (I Tes, 2,8).

În primele redactări ale Regulilor Sf. Vasile nu se află nici o încercare de a centraliza puterea. Ceea ce este subliniat însă cu foarte multă tărie, este anvergura virtuții ascultării: până la moarte (ca și Cristos); calitatea ascultării: supunerea interioară fără murmur; obiectul virtuții: serviciul util tuturor, adică munca.

Dificultățile practice de organizare a vieții comunităților l-au determinat pe Sf. Vasile să scoată în evidență rolul superiorului. Abia în a doua ediție a Asceticonului, care datează din 370, și care remaniază și completează textul inițial, conceptul Sf. Vasile despre ascultare atinge forma finală. Se poate considera că insistența asupra ascultării dovedește că ea, ascultarea este unul dintre principiile de bază ale gândirii sale.

Pasajul acordat ascultării este formulat acum cu claritate:

–          Ascultarea  se bazează pe exigențele centrale ale marii porunci evanghelice a iubirii,

–          Activitatea vieții în Cristos este un favor, este har inspirat de Spiritul Sfânt, iar harul fiecăruia este în funcție de comunitate,

Rolul superiorului este definit astfel: superiorul este ochiul căruia îi este încredințată supravegherea comunității, în timp ce capul, Conducătorul, este Cristos. Discipolii sunt urechile și mâna, ei trebuie să asculte și să îndeplinească ordinele. Fiecare trebuie să fie fie plin de rânvă, însă la locul lui.

Fiecare a acceptat odată pentru totdeauna să se înroleze în serviciul comunității și să fie membru al ei. Dacă un ordin i se pare cuiva că depășește forțele proprii, acesta să lase grija de a judeca celui care a dat acea sarcină imposibilă (Marea Regulă 28), iar el să-și arate ascultarea și supunerea sa până la moarte. Rolul superiorului este de a-și da seama de voința lui Dumnezeu în privința fiecăruia atunci cînd exercită misiunea sa față de comunitate. Membrii comunității nu își aleg însă locul lor în comunitate.

Concluzii privind Regulile Sf. Vasile și portretul său moral

Opera monastică a Sf. Vasile are două caracteristici [1] care provin din geneza sa:

  1. Punctul de plecare este reflecția sa asupra Bibliei, rezumată în Regulile Morale. Toată gândirea sa este axată pe Biblie, în mod special pe Noul Testament pe care Sf. Vasile îl consideră Regula creștinului.
  2. Sf. Vasile dorește să reformeze o mișcare ascetică ce are caracteristicile ei, deviațiile ei. Prin urmare el va insista asupra unor probleme, pentru a remedia punctele slabe ale mișcării ascetice.

           a)  Atât adepții lui Eustathe cât și unii pustnici, anahoreți, aveau tendința de a forma o mișcare aparte de Biserică. Sf. Vasile spune că omul nu este făcut pentru a trăi singur (anahoret, pustnic), el trebuie să trăiască într-o comunitate, fie că aceasta este o comunitate ascetică, fie o comunitate a societății.

           b) Pus în fața unor mișcări creștine anarhice, Sf. Vasile are grija să structureze aceste comunități informale dându-le un șef. Deși nu putem găsi la Sf. Vasile cuvântul “superior”, adică șef, în scrierile sale monastice, în special în ultima sa lucrare, Marele Asceticon, el dezvoltă o adevărată teologie a superiorului.

         c) Față de mișcările ascetice excesive, în special în ceeea ce privește sărăcia, afișată în mod țipător, Sf. Vasile recomandă o asceză moderată, vorbind puțin despre sărăcie.

     d) Deși Sf. Vasile este un om al rugăciunii, deși prin întreaga sa operă dezvoltă o adevărată doctrină a rugăciunii, în Regulile sale vorbește destul de puțin despre rugăciune. Însă Sf. Vasile este unul dintre puținii Părinți ai Bisericii la care găsim o doctrină destul de elaborată a muncii manuale.

O persoană complexă precum Sf. Vasile este greu de caracterizat în câteva rânduri. Se poate spune despre el [2], că:

  • A fost un om de reflecție, de acțiune, un bun administrator. Chiar în teologie este un bun administrator.
  • Confruntat cu criza ariană, urmând Conciliul de la Niceea și pe Sf. Athanase al Alexandriei, el stabilește calea de urmat în termeni prudenți și preciși.
  • A avut o percepție foarte puternică, vie, a transcendenței divine.
  • Inteligența sa este mai mult practică decât speculativă.
  • Echilibrul doctrinei sale este admirabil.
  • Sf. Vasile a pus în lumină și în practică marile teme sociale ale egalității fundamentale a oamenilor în supunerea față de Dumnezeu, remarcabila demnitate a persoanei umane, obligațiile sociale pe care le are bogăția și autoritatea.

Nu-l poți cunoaște pe Sf.Vasile decât dacă îl citești cu atenție și în întregime [2]. La asta cred că făcea referință și Sf. Benedict de Nursia când a recomandat călduros citirea operelor Sf. Vasile. Iar el cunoștea doar ce era atunci tradus în latină, și anume, Micul Asceticon…

Pentru cei care doresc să citească parțial, în limba franceză, Marile Reguli din Marele Asceticon, recomand site-ul

http://www.patristique.org/Basile-de-Cesaree-Les-grandes-regles.html, Basile de Césarée: Les grandes règles.

Site-ul http://www.monasterelafaurie.org/monastere/spiritualite/stBasile4.htm publică primele 60 de Reguli Mici. Nu există încă în limba franceză o traducere integrală a Marelui și Micului Asceticon. Cei ce cunosc limba latină, pot căuta Micul Asceticon tradus de Rufin.

Despre Regula Sf. Benedict de Nursia

În Occident, documentele referitoare le începutul creștinismului și al monahismului sunt mai sărace. Biserica din Lyon a lăsat un document valoros, un recit al morții martirilor ei în persecuția din anul 177. Este vorba despre oameni care au decis cu prețul vieții să ducă o viață conform principiilor Evangheliei, dar nu este evident că au fost monahi. Până în sec. IV creștinii sunt o minoritate a populației din Galia. În jurul anului 250 exista un grup de anahoreți în apropiere de Lyon.

Dezagregarea Imperiului Occidental se făcea în ritm accelerat datorită invaziei “barbarilor”. Secolele V și VI sunt marcate de o profundă criză a valorilor și a instituțiilor. În aceste condiții, apare Benedict de Nursia care întemeiază mănăstirea de la Monte Casino în 529 pe locul și ruinele unei fortărețe romane. Benedict își iubește comunitatea care se strânge în jurul său, îl iubește pe Dumnezeu și vrea să pună viața comunității în acord cu Evanghelia. Experiențele sale anterioare ca superior și problemele îndrumării comunității de la Monte Cassino îl ajută să formuleze o Regulă de conviețuire monastică ce va avea o carieră lungă și o valoare deosebită pentru dezvoltarea creștinismului occidental.

 

Regula Sf. Benedict și rădăcinile sale

Contextul religios și social [6]

Regula Sf. Benedict ia în considerație mediul în care trăiesc membrii comunității, dar ea nu se adresează în mod special contemporanilor, ci tuturor celor care vor să ducă o viață în acord cu Învățătura lui Cristos, acum, sau oricând. Despre oamenii timpurilor sale Benedict putea presupune că:

  • Trăiesc într-o lume în care dimensiunea spirituală a vieții era primordială, fără echivoc.
  • Principiile fundamentale ale doctrinei creștine erau în general acceptate, cu o insistență deosebită asupra divinității și suveranității lui Isus Cristos.
  • Se credea în mod sincer că Biblia este Cuvântul inspirat de Dumnezeu și sursa principală de orientare a existenței umane.
  • Se credea că ierarhia din societate este o expresie a voinței divine.
  • Lumea era convinsă că viața din lumea aceasta este fragilă și efemeră și că plenitudinea existenței umane se situează dincolo de experiența noastră prezentă.

Societatea acelor timpuri era:

  • Staratificată și ierarhică. Sclavia era încă bine instalată și majoritatea oamenilor lucrau ca iobagi. Mobilitatea socială spre păturile superioare era foarte limitată.
  • Nu exista o stabilitate a ordinii publice, Imperiul Occidental se fragmenta în ritmul cuceririlor făcute de triburile germanice sau barbare.
  • Populația orașelor era într-un regres continuu, iar viața economică devenea tot mai redusă.
  • Alfabetizarea populației era și ea extrem de redusă.
  • Cultura clasică dispărea, iar cultura creștină începea cu greu să-și dezvolte propriile resurse.
  • Educația era efectuată aproape exclusiv de oamenii Bisericii, însă tematica era foarte restrânsă.

Sursele folosite și structura Regulii

În timpul scrierii Regulii, monahismul latin occidental avea aproape două secole de existență. Existau traduceri latine din greacă, ale unor texte care proveneau din experiența monahismului oriental, cum ar fi Instituțiile lui Cassian și Micul Asceticon al Sf. Vasile în traducerea lui Rufin. Pe de altă parte exista și o bogată tradiție literară a regulilor monastice latine, cum ar fi Praeceptum a Sf. Augustin, scrisă prin 397, sau Regula Maestrului scrisă de un anonim. Studii recente [8] dovedesc anterioritatea acestei Regului față de Regula Sf. Benedict și fixează zona în care a fost scrisă (prin limbă și devoțiuni pentru sfinții romani): în Campania aproape de Roma. Regula este concepută foarte minuțios, este practic o legislație monastică cu un “sens vertical al autorității”, unind abatele (superiorul) cu fiecare dintre călugări.

Regula Sf. Benedict constă dintr-un prolog și 73 de capitole destul de scurte. Structura de bază a Regulii este următoarea:

  •           Prolog                       Invitație și încurajare
  •           Cap.   1 – 7               Teorie și spiritualitate cenobitică
  •           Cap.   8 – 20             Liturghie și rugăciune
  •           Cap. 21 – 67             Organizarea comunității
  •           Cap. 68 – 72             O privire nouă asupra teoriei cenobitice
  •           Cap.          73              Epilog

Se poate spune că Regula are patru dimensiuni fundamentale [9]:

  1. Simbolică. În mănăstirea care reunește comunitatea, opera esențială, gratuită, cea care stă la baza vieții, este lauda lui Dumnezeu, trăită în liturghie, oficiile periodice care împart ziua, ascultarea Scripturii și cântul psalmilor.
  2. Economică. Munca este înainte de toate ascultare a realităților corpului așa cum l-a creat Dumnmezeu. Sănătatea spirituală se întreține prin muncă deoarece lenea este dușmanul sufletului. Munca efectuată de toți sudează într-un fel oarecare comunitatea, căci așa cum spune Apostolul Pavel, “cine nu vrea să lucreze, să nu mănânce.” Pe de altă parte, munca înseamnă participare a omului la opera creatoare a lui Dumnezeu și la suferințele lui Cristos Mântuitorul. Munca transformă banalitatea zilnicului în rugăciune a mâinilor, prin harul Spiritului Sfânt.
  3. Personală. Pentru a deveni o ființă în comuniune, fiecare persoană are nevoie de spațiu și timp pentru a se regăsi și a căpăta forțe. Pentru Sf. Benedict, această dimensiune își poate găsi realizarea în lectura înflăcărată, pasionată și lentă a Bibliei, a scrierilor maeștrilor spirituali (Lectio divina).
  4. Socială. Această dimensiune se poate descrie prin disponibilitatea de a primi pe cineva (ospitalitate), de a oferi ajutor. În primul rând ajutorul mutual. În limbajul Sf. Benedict aceasta se cheamă “ascultare mutuală” cu toate exigențele pe care le implică: eliminând murmurul, adică repetarea plângerilor, reproșurilor, oferind și primind iertare pentru a se stabili în adevăr și pentru a se deschide înafara persoanei proprii. Dacă ospitalitatea este destinată tuturor, este nevoie de o anumită autoritate, pe care o va exercita superiorul (abatele) sau superioara. Imaginea pe care o invocă Sf. Benedict vorbind despre această autoritate este imaginea păstorului.

Vorbind despre dimensiunea socială și primirea în comunitate a călugărilor din alte mănăstiri, doresc să prezint comentariul [10] legat de discernământul cu care inserția noului venit trebuie urmărită. În Regula 61, la paragrafele 6 – 7, Sf. Benedict scrie că dacă persoana “se dovedește a fi prea exigentă, sau plină de defecte, nu numai că nu i se va permite să adere la comunitatea monahală, dar i se va spune politicos să plece, pentru ca mizeria lui să nu-i contamineze și pe ceilalți.” Ceea ce este valabil pentru o mănăstire este valabil și pentru o națiune: când străinii vin cu pretenții excesive și refuză să se supună regulilor comune, nu va apare ca nelegitim – nici moral, nici religios –  ca ei să fie siliți să părăsească teritoriul național. Ader cu toată convingerea și responsabilitatea la concluziile comentariului.

 Regula benedictină organizează viața zilnică a mănăstirii

După Sf. Benedict, modelul vieții monastice este familia al cărui “tată” este superiorul și în care toți călugării sunt frați. În sec. VI preoții erau o raritate printre călugări. Din cele ce se cunosc, se pare că nici Sf. Benedict nu a fost preot.

Ziua călugărului este corelată cu ceea ce Sf. Benedict numește Opus Dei sau Liturghia Orelor, care îi reunește pe toți membrii comunității de opt ori pe zi pentru a se ruga în comun, folosind Psalmii și Biblia. Toată viața creștinului are caracterul unei colaborări între Dumnezeu și Poporul său. Această colaborare pune la lucru darurile pe care le avem de la Dumnezeu, până când ele se desăvârșesc în Gloria lui Dumnezeu. Liturghia este ansamblul actelor în care este condensată colaborarea lui Dumnezeu cu Poporul său, momentul cel mai expresiv al acestei cooperări. De aceea expresia latină Opus Dei a devenit sinonimă cu cuvântul “liturghie“.

Aceste oficii liturgice sunt de durată variabilă: cele trei oficii mari Vigiles, Laudes și Vespera sunt cele mai lungi, iar restul sunt mai scurte: Prime, Tierce, Sexte, None și Complies. Ceea ce este important pentru Sf. Benedict este să nu preferăm nimic Operei lui Dumnezeu.

Ziua călugărului începe la “a opta oră a nopții” cu Vigiles. Înainte de apariția lumânărilor, în sec. XIV, acest oficiu se ținea în întuneric, sau cu o iluminare foarte redusă, ceea ce nu avea o importanță prea mare deoarece călugării învățau pe de rost psalmii și alte texte ale liturghiei. De regulă serviciul consta dintr-un cântec, trei antifoane, trei psalmi și trei lecții, eventual și celebrarea sfinților din sărbătorile calendarului. Dacă nu era prevăzut ceva deosebit, călugării se retrăgeau pentru câteva ore de somn, până la începerea serviciului Laudes, al doilea oficiu mare al zilei, sincronizat cu apariția zorilor.

Oficiile Prime, Tierce, Sexte, None aveau loc la orele zilei pe care le indică numele lor. Trebuie să ținem cont că pe vremea Sf. Benedict, orele zilei se defineau în raport cu poziția soarelui, ceea ce înseamnă că erau dependente de lungimea sezonieră a zilei. După oficiul Prime călugării se adunau în sala capitulară pentru a primi instrucțiunile pentru ziua în curs, sau pentru a regla problemele vieții comunității. Apoi plecau la muncă. La a șasea oră a zilei, Sexte, înainte de masa de prânz avea loc serviciul corespunzător miezului zilei.

Oficiul de seară era Vespera, sincronizat cu sfârșitul zilei, când era servită și cina. După cină avea loc o lectură în comun și ultimul serviciu al zilei, Complies. Acest serviciu este o ultimă rugăciune cântată de călugări, după care urmează o liniște generală, până la începerea oficiilor zilei următoare.

Munca efectuată de călugări în timpul zilei era astfel organizată încât ei să nu fie nevoiți să părăsească perimetrul mănăstirii. De aceea locul în care se construia o mănăstire era astfel ales încât el să ofere (în măsura posibilului) tot ce era necesar: apă, o moară, o grădină, loc pentru ateliere, depozite. Pentru munca câmpului erau utilizați laici care depuneau votul de ascultare și făceau parte din personalul auxiliar al mănăstirii. Numele lor era “converși”, provenind de la latinescul conversus, adică convertit.

 Regula benedictină determină arhitectura mănăstirii

Deși Sf. Benedict nu construiește un plan al mănăstirii, el numește o serie de spații necesare vieții comunității. Este vorba despre trei feluri de spații: ale activităților principale, auxiliare și anexe.

Spațiile activității principale sunt cele precum oratorium, unde nu se face altceva decât rugăciune, mensa, locul unde se ia masa, coquina, bucătăria unde se prepară mâncarea, cellarium, pivnița, pistrinum, brutăria. Dormitorul călugărilor va fi de regulă în apropierea oratoriului și va avea una sau mai multe camere, în funcție de dimensiunea comunității. El mai vorbește despre vestiarum, unde sunt depuse hainele călugărilor, bibliotheca de unde se pot lua cărți (codices). Aceste locuri sunt enumerate în mod expres de Sf. Benedict. Dar există și alte locuri importante precum sacristia, locul vaselor sfinte destinate liturghiei, scriptoriumul unde se copiază cărțile vechi sau se multiplică cele necesare călugărilor, unde sunt emise documentele administrative și juridice și unde sunt depozitate materialele necesare scrisului.

Spațiile auxiliare sunt destinate novicilor ( dormitor, sală de mese), bolnavilor (dormitor, sală de mese, infirmerie, baie, latrine), sau oaspeților găzduiți temporar, fiind dotate cu aceleași facilități ca pentru restul membrilor comunității.

În categoria spațiilor anexă vin atelierele mănăstirii cu magaziile lor de scule și materiale, magaziile cu produse. Există și depozite speciale pentru produsele agricole care vor constitui hrana comunității și a celor ajutați de mănăstire.

Am insistat asupra acestei liste deoarece spațiile necesare activității și destinația lor determină arhitectura mănăstirii. Problema artei sau științei de a construi era o problemă grea în vremea Sf. Benedict când orașele erau în ruină, iar arta vechilor meșteri dispăruse aproape complet odată cu acei meșteri. Ora et labora. Așa au devenit călugării constructori de biserici și mănăstiri. Atât benedictinii de la Cluny, cât și cistercienii au dezvoltat stiluri proprii arhitecturale, construind adevărate bijuterii ale geniului uman pus în mișcare de nevoile monahismului.

 Regula benedictină redă muncii noblețea

Datorită sclaviei și stadiului incipient al dezvoltării tehnicii, munca a fost privită mult timp ca un blestem, consecinți a izgonirii din Paradis și a sentinței divine: “…blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale!” (Geneza, 3-17).

Regula benedictină privește munca dintr-o altă perspectivă: munca ne face părtași la opera Creației, este un mod de a a realiza prin lucrul mâinilor dezvoltarea spirituală. Lenea este inamicul sufletului. De aceea frații trebuie să consacre un anumit timp muncii manuale și un alt timp rugăciunii și lecturii cărților sfinte. Munca depusă de comunitatea călugărilor este prima condiție a independenței mănăstirii. Timpul relativ redus dedicat muncii manuale îi obligă pe călugări să caute soluții pentru a mări eficiența muncii. Terenurile aparținând mănăstirii sunt situate de regulă în zone cu sol puțin fertil, sau impropriu agriculturii. Creativitatea acestor oameni puși în fața unor probleme dificile este stimulată, iar rezultatele sunt uluitoare: cistercienii devin specialiști în asanarea zonelor mlăștinoase, aplică rotația bienală a culturilor, asolamentele trienale, îmbunătățesc utilajele agricole, măresc producția agricolă. Cu alte cuvinte contribuie la bunăstarea regiunii, a satelor pe care le administrează, la repopularea Europei Occidentale în ultimă instanță.

Mori, prese de ulei, ateliere de forjă, constructori, arhitecți care-l descoperă pe Vitruviu grație cărților salvate și multiplicate în scriptoriile mănăstirilor, totul este posibil datorită existenței Regulii organizatoare a Sf. Benedict. Vă puteți imagina că în sec. XII, în atelierele de forjă cisterciene [14] existau ciocane de 300 kg care executau 120 de lovituri pe minut și unele de 80 kg care executau 200 de lovituri pe minut?

Regula benedictină devine motorul renașterii culturale a Europei Occidentale

Acel et labora înseamnă și muncă intelectuală!  Dacă privim cu atenție programul Liturghiei orelor remarcăm condiția esențială a existenței cărților destinate lecturii și a posibilității de a fi citite, adică alfabetizarea tuturor postulanților la accesul în tagma călugărească. Trebuiau diseminate în număr mare aceleași cărți, pentru a asigura uniformitatea pregătirii și evitarea derapajelor. Scriptoriile devin centrul activității din mănăstirile organizate după regula benedictină. Sunt căutate și achiziționate manuscrise vechi latine, sunt traduse manuscrisele grecești salvate în special pe filiera traducerilor în limba siriacă.

Semnalez inconsistența mitului care afirmă că dezvoltarea spirituală a Europei Occidentale datorează ceva culturii arabe preluată de la un “Islam al Luminilor”. Este un fals istoric demontat cu argumente deosebit de solide în cartea lui Sylvain Gouguenheim, Aristotel la Muntele Saint Michel. Rădăcinile grecești ale Europei Creștine, Ed. Nemira 2011. Citiți-o și veți vedea cât datorăm Islamului (practic nimic) și cât datorează cultura Europei acelor furnici din scriptoriile mănăstirilor occidentale!

 

De unde provine influența uriașă exercitată de Regula Sf. Benedict de Nursia?

Nu este tocmai ușor de răspuns la întrebare pentru că la moartea sa, Sf. Benedict a lăsat posterității doar o comunitate: mănăstirea de la Monte Cassino și Regula sa. Mănăstirea este distrusă de Lombarzi în 580, iar Regula este copiată și difuzată, dar nu are imediat un impact major. La sfârșitul sec.VI Papa Grigore cel Mare trimite un benedictin în Anglia pentru reevanghelizare. Astfel, viitorul Augustin de Cantorbery semnalează în anul 625 faptul că Regula benedictin[ este utilizată și în Galia, dar succesul ei nu este mult mai mare în comparație cu alte  Reguli.

Regula capătă o importanță decisivă abia în sec. IX, deoarece atunci a existat un superior  la Aniane, (pe teritoriul actual al Franței) care a recunoscut calitățile Regulii Sf. Benedict și doi monarhi (Carol Cel Mare și Ludovic cel Pios) care au văzut în monahismul organizat de Benedict de Aniane cheia unității religioase a Imperiului.  Doar conlucrarea celor doi factori a condus la răspândirea aproape generală a Regulii în aria Europei Occidentale.

Benedict de Aniane ( 750 – 821), este fiul lui Aygulf, conte de Maguelon ( în regiunea Septimanie din zona Carcassonne – Narbonne de azi), aristocrat germanic din epoca carolingiană. Apropiat al regelui Ludodovic cel Pios prin anii 790, este unul dintre principalii actori ai renașterii carolingiene.

După un eveniment dramatic, în care încearcă fără rezultat să-și salveze fratele de la înec, devine călugăr la o mănăstire de lângă Dijon. Practică un ascetism riguros și studiază mai multe Reguli aflate în uz la acea vreme: Regula lui Benedict de Nursia, a Sf. Pahomie, a Sf. Vasile cel Mare și a Sf. Colomban. În 782 construiește o mănăstire la Aniane și preferă Regula Sf. Benedict de Nursia, completată cu mici adausuri din Regula Sf. Colomban. Primește de la Carol cel Mare scrisori de imunitate și recunoașterea libertății de alegere a superiorului. În anul 792 mănăstirea sa devine mănăstire regală, iar Benedict încearcă să răspândească regula benedictină în Aquitania, Languedoc, Auvergne și Bourgogne. Regula răspândită de Benedict de Aniane îl interesează pe Ludovic cel Pios, care vede în ea un instrument de asigurare a unității religioase a Imperiului. Îl cheamă pe Benedict la Aix-la-Chapelle (Aachen-ul de azi din Germania), capitala Imperiului carolingian. Acolo Ludovic convoacă trei sinoade (816, 817, 818 – 819)  care tratează reforma monahismului. Se impune regula Sf. Benedict și libera alegere a superiorului. Se instituie și un sistem de verificare a punerii în practică a deciziilor sinodului. Susținerea de care se bucură din partea regelui, a unor superiori și a episcopului de Orleans, adăugată diplomației și inteligenței lui Benedict de Aniane, asigură practic generalizarea Regulii și a reformei monastice. Benedict de Aniane nu este numai un unificator, el luptă și contra unor derapaje (adopțianismul care spune că Isus devine Fiu al lui Dumnezeu prin adopție, după Botezul din Iordan), difuzează liturghia romano-francă și scrierea cu litere mici (minuscule), deoarece latina era scrisă în majoritatea textelor cu litere majuscule. Curând, literele minuscule se rotunjesc, ajungând în epoca carolingiană la forma apropiată de cea de azi. Reforma se va răspândi rapid și în afara granițelor Imperiului. Este bine să medităm la această cooperare biserică – putere care poartă (zic eu) o inconfundabilă amprentă latină.

O încercare de a compara Regulile SF. Vasile și a Sf. Benedict de Nursia

Pentru a face o comparație, ar trebui stabilite criterii, sau o definiție unanim acceptată a termenului “Regulă.” Micile și Marile Reguli nu sunt reguli propriu zise de organizare a comunității, începând cu primirea în comunitate, organizarea activității manuale și a celei dedicate studiului, rugăciunii și meditației. Ele sunt o serie de răspunsuri deosebit de bine articulate, reflectând substanța gândirii Sf. Vasile, adică faptul că pentru el singurele Reguli sunt Sfintele Scripturi. Nu am citit aceste scrieri ale Sf. Vasile, dar pot bănui că cele 55 de întrebări din Marile Reguli și cele 313 întrebări din Micile Reguli acoperă bine aria tuturor problemelor importante care pot apare într-o comunitate.

Cel interesat în stabilirea unor norme de viață cenobitică are deci posibilitatea de a alege nestânjenit ceea ce crede el că este important, conform părerilor lui. Are cumva libertatea pe care au avut-o Adam și Eva și pe care au folosit-o…

Monahismul răsăritean are o organizare bazată pe independența completă a mănăstirilor. Se pare că toate privesc spre opera lui Vasile cel Mare Arhiepiscopul Cezareei din Capadocia când decid normele interne de viață comunitară. Însă noi nu putem ști, de exemplu, măcar cum sunt organizate, cărei Reguli i se supun, cele 20 de mănăstiri din Republica teocratică Sfântul Munte Athos. Îmi recunosc nepriceperea, dar nu am găsit nicăieri Regula vreunei mănăstiri ortodoxe pentru a vedea cum au fost folosite Micile și Marile Reguli ale Sf. Vasile.

Conținutul Regulii benedictine corespunde nevoilor practice de organizare a vieții comunitare. Benedict de Nursia și Benedict de Aniane aveau cam aceeași problemă ca înființarea unui oraș roman: stabilirea axelor principale ale așezării, și locul Forumului, adică axa nord-sud Cardo Maximus, perpendicular pe aceasta, Decumanus, iar la intersecția lor Forumul. Cuvântul “cardo” derivă din aceeași rădăcină cu cuvântul “cardinal.” Gândiți-vă la punctele cardinale de orientare. Este un mod latin de a impune o ordine și o logică dezvoltării ulterioare.

 În loc de încheiere

Cu această a doua postare pe tema paralelei dintre Sf. Vasile cel Mare și Sf. Benedict de Nursia, se pare că am ajuns la sfârșitul încercării de a răspunde provocării lansate de Domnul Boian Marian. La început, când am postat prima parte, am afirmat că va exista și un al treilea segment care se va ocupa de impactul vieții monahale asupra vieții sociale în ariile răsăriteană și apuseană a Europei. Deoarece mi-am spus părerea despre ordinele călugărești occidentale organizate după Regula benedictină în patru postări anterioare pe blogul personal, nu cred că mai are rost al trielea segment al angajamentului meu.

De altfel, mi-ar fi practic imposibil să mă documentez asupra impactului vieții monahale ortodoxe asupra vieții sociale din Rusia, Iugoslavia, Grecia și multe alte țări ortodoxe, printre care bineînțeles și România. Nu mă simt în stare de o asemenea cercetare. Prin urmare, nu pot decât să vă indic titlurile postărilor mele legate de influența Regulii benedictine în Occident, iar dacă vă interesează, ele vă stau la dispoziție la adresa: https://ioansoran.wordpress.com

  1. EUROPA  ORDINELOR  CĂLUGĂREȘTI.  CISTERCIENII.  PARTEA  I  CISTERCIENII  DE  IERI,  DE  AZI  ȘI  DE  MÂINE Posted on May 20, 2011
  2. PARTEA II – SPIRITUALITATE  CISTERCIANĂ,  ARHITECTURĂ,  CÂNT  LITURGIC  ȘI  SCRIPTORII  Posted on July 4, 2011
  3. MĂNĂSTIREA  CISTERCIANĂ  DE  LA  MAULBRONN  –  GERMANIA  Posted on July 4, 2011
  4. ORDINUL  DE  CLUNY,  REFORMA  MONASTICĂ  ȘI  PROGRESUL ÎNCREȘTINĂRII  EUROPEI  Posted on July 21, 2011

În redactarea prezentului material am folosit cel puțin următoarele surse:

  1. Frere Luc Bresard, Histoire de la spiritualite monastique, http://users.skynet.be/am012324/studium/bresard/Prehis01.htm
  2. Soeur Gabriel Peters, Les Pères cappadociens (I) : Basile le Grand, http://www.patristique.org/Les-Peres-cappadociens-I-Basile-le-Grand.html#vie
  3. Luc Fritz, Basile de Césarée : Les grandes règles, http://www.patristique.org/Basile-de-Cesaree-Les-grandes-regles.html
  4. Biblia, în traducerea lui Vasile Radu și Gala Galaction, București, Fundația Regele Carol II, 1938. Este folosită pentru toate citatele marcate din Nout Testament.
  5. Eustathe de Sébastée, Wikipedia, http://fr.wikipedia.org/wiki/Eustathe_de_Sébastée
  6. Frère Columba Stewart, Pédagogie de la Règle de Saint Benoît, http://www.aimintl.org/index.php?option=com_content&task=view&id=394&Itemid=410
  7. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iași, 2006
  8. A. De Vogüé. La Regle du Maître. In: Revue de l’histoire des religions, tome 173 no. 2, 1968. Pp. 233-234.
  9. Martin de Sauto, Saint Benoît: une Règle, text source, La Croix du 2 août 2004
  10. GermainSouchet, Vie et Règle de Saint Benoît: deux textes d’une étonante actualité; La Règle: des principes de sagesse à la posterité parfois inattendue., postat în oct. 2007 la adresa http://www.juanasensio.com/archive/2007/09/09/vie-et-regle-de-saint-benoit-deux-textes-d-une-etonnante-act.html
  11. Règle de saint Benoît, https://fr.wikipedia.org/wiki/Règle_de_saint_Benoît
  12. Juan Maria Laboa (coordonator), La grande aventure du monachisme entre Orient et Occident, Lethielleux, 2002
  13. Daniel Misonne, Un plan-type du monastère bénédictin ?, http://www.aimintl.org/index.php?option=com_content&task=view&id=399&Itemid=410
  14. Ordre cistercien, http://fr.wikipedia.org/wiki/Ordre_cistercien

Ioan Felician Soran

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Benedict de Nursia. Biografii paralele

Pe site-ul “dialoguri_greco-catolice” Domnul Boian Marian a lansat idea realizării unei paralele între Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei și Benedict de Nursia, ambii autori morali sau direcți ale unor reguli de viață monahală care au avut impact major asupra Bisericii în Orient și Occident.
În mod cert, pentru încercarea de a realiza o paralelă, se poate începe cu două schițe biografice ale vieților celor doi sfinți. Ulterior este posibilă dezvoltarea ideii cu o prezentare sumară a Regulilor care poartă numele lor: Regula bazilitană și Regula dominicană. Fiind vorba despre Reguli care au avut un impact major asupra vieții monahale, nu cred că putem să ne oprim aici. Mi se pare de folos cercetarea impactului vieții monahale asupra vieții sociale în ariile răsăriteană și apuseană a Europei. Numai astfel putem arăta cum a influențat Biserica istoria evoluției vieții sociale în ariile în care a acționat ca o forță spirituală.
După cum se vede din cele spuse mai sus, volumul de muncă pentru realizarea fiecărei etape este important. Probabil și textul final va fi voluminos. De aceea eu mi-am propus în prima fază să realizez doar cele două schițe biografice. În viitorul apropiat, cred, va fi abordat și restul etapelor.

Scurtă biografie a Sf. Vasile cel Mare

a. Copilăria și studiile

Vasile din Cezareea, numit și Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 și a murit la 1 ianuarie 379 în Cezareea. Este unul dintre principalii Parinți ai Bisericii. A venit pe lume într-o familie creștină de avocați și oratori, bogată și numeroasă. Tatăl său era Vasile cel Bătrân, un vestit orator, iar mama lui, Emmelia era dintr-o familie bogată din Cezareea din Pont. Bunicul său matern a fost martir, executat înainte de Edictul de toleranță religioasă promulgat de Constantin și Licinius în 313, iar bunica sa, Macrina cea Bătrână, a urmat învățămintele lui Grigore Taumaturgul (Vindecătorul), pe care le-a transmis întregii familii. Vasile a avut incă opt frați, dintre care patru sunt venerați ca sfinti: Macrina cea Tânără, Naucratius, Petru de Sebasta și Grigore de Nyssa. Vasile a deprins retorica pe lângă tatal sau, apoi si-a urmat studiile în Cezareea Capadociei, Constantinopol și în final la Atena. Aici l-a întâlnit pe Grigore de Nazianz, care îl protejează contra diverselor hărțuiri uzuale la intrarea în Academie. Astfel s-au pus bazele unei prietenii de-o viață. Relația este întărită la un concurs de retorică unde o grupare de armeni voiau să-l umileasca pe Vasile, dar Grigore îi ia apărarea. Din scrierile lui Grigore de Nazianz rezultă că în prima parte a studiilor la Atena, Grigore a jucat rolul unui profesor pentru Vasile. Legătura lor spirituală provenea și din faptul că ei aveau o credință puternică, erau atrași de viața contemplativă, dar trăiau într-un mediu practic păgân, studiind literatura greacă clasică prin operele lui Homer, Euripide, Sofocle. În acea perioadă Vasile îl are ca discipol pe viitorul împărat Iulian.

b. Viața monahală

În 355, la vârsta de 26 de ani, Vasile părăsește Atena fără acordul lui Grigore de Nazianz. Predă retorica în Cezareea Capadociei și la Neocezareea și exercită profesia de avocat până în 356. Trebuie amintit că numele de Cezareea a fost dat multor localități din aria fostului Imperiu Roman. După moartea tatălui său, mama și sora sa Macrina se retrag în Pont unde duc o viață ascetică. Regiunea istorică Pont, al cărei nume se trage de la Marea Neagră (Pontus Euxinus) este situată pe teritoriul actual al Turciei. Orașul principal al provinciei era Trabzon, cunoscut și sub numle de Trebizonda sau Trapezunt. Mama și sora lui Vasile insistă să demisioneze, să se boteze și să ducă o viață monahală. Vasile primește botezul la vârsta de 27 de ani din mâinile episcopului Dianius de Cezareea. Profund atras de viață monahală, el decide să o studieze în formele ei existente în Siria, Palestina și Egipt. Viața monahală din acele timpuri avea o structură incipientă și se prezenta sub două forme: cenobitismul (viață monahală în mici comunități) și anahoretismul, sau pustnicia (viață singuratică dedicată rugăciunii și contemplației). Pustnicul (anahoretul) Pahomie cel Mare poate fi considerat întemeietorul primelor mănăstiri, atât masculine cât și feminine), deoarece el infiintează în Egipt, prin 315, câteva mănăstiri după un model militar. Modelul va fi preluat ulterior, la inceputul sec. V și în Occident.
Periplul lui Vasile durează doi ani. În 358 renunță la lume, se retrage în singurătate în Pont, pe malul Irisului, în apropierea unei comunităti de femei pe care au format-o sora sa Macrina și mama sa Emmelia. Pe malul opus al cursului de apă el creează o “pustnicie” (cel mai potrivit nume în limba română, echivalent termenului francez “ermitage”) la care se alătură în curând mai mulți călugări. Raporturile dintre cele două comunități, practic o mănăstire dublă, sunt cunoscute prin dialogurile scrise lăsate de fratele lui Vasile, Grigore de Nyssa, cu sora lor Macrina.
Acolo, Vasile primește vizitele prietenului sau Grigore de Nazianz și dezvoltă o regulă de viață monahală. În corespondența sa epistolară cu Grigore de Nazianz, Vasile trimite regulile formulate, care vor deveni ulterior regulile Ordinului Sfântului Vasile. Devenit preot, el redactează sfaturi, dintre care 55 vor forma “Regula mare”, iar altele 313 vor constitui “Regula mică”. Fără îndoială, în vizitele sale Grigore de Nazianz a contribuit la formularea regulilor monahale care vor deveni fundamentul monahismului oriental. Vasile rămâne în acest cadru de lucru și meditație cinci ani.

c. Preoția lui Vasile

În 362 Vasile părăsește mănăstirea pentru a-l asista pe episcopul Cezareei din Capadocia Dianius, care moare curând. Succesorul episcopului Dianius, Eusebiu, il face auxiliarul său. Vasile ajută la gestiunea episcopiei și predică în Cezareea. Unul dintre motivele principale pentru care Vasile acceptă funcția de auxiliar al episcopului este nevoia de a-l sfătui pe acesta cum să facă față persecutiilor împăratului Iulian (care domnește între 360 – 363, numit de către creștini în sens peiorativ Apostatul ), fostul său codiscipol. În tot acest timp Vasile rămâne în contact cu mănăstirea sa printr-o bogată corespondență epistolară.
Vasile îl părăsește pe Eusebiu, probabil din cauza acuzațiilor de arianism care-i erau aduse episcopului. Conflictul clerului cu Eusebiu va duce curând la o diviziune. Sfătuindu-se cu Grigore de Nazianz, Vasile decide să nu participle la conflict și să se retragă la mănăstirea lui din Pont.
Venirea la putere a împăratului Valens (28 martie 364 – august 378) marcheaza începutul persecuțiilor contra partizanilor “credinței de la Niceea”. În aceste condiții, Vasile decide să revină, să-și susțină episcopul și clerul. Acest ajutor dat de Vasile în timpul persecuțiilor lui Valens vor ajuta la reconcilierea diverselor facțiuni ale clerului. In 364 Vasile redacteaza tratatul “Contra lui Eunomius” în care dezvoltă o întreagă teologie contra lui Eunomius și concepția acestuia despre Dumnezeu, care nega Sfânta Treime.
În anul 368 o mare foamete a lovit Cezareea. Vasile predică milostenia și folosește averea mamei sale decedate pentru a-i hrăni pe săracii orașului său, indiferent de religie.
[http://jesusmarie.free.fr/dictionnaire_de_theologie_catholique_lettre_B.html]

d. Episcop de Cezareea

La moartea episcopului Eusebiu, în anul 370, episcopii provinciei Cezareea Capadociei s-au reunit pentru a alege arhiepiscopul provinciei. Alegerea s-a dovedit dificilă deoarece numărul episcopilor arieni și al celor care apărau “credința de la Niceea” era aproape egal. Alegerea s-a amânat până ce la lucrări a putut participa Grigore cel Bătrân din Nazianz (tatăl lui Grigore de Nazianz), care era un mediator respectat. Alegerea lui Vasile s-a făcut cu o majoritate redusă, de câteva voturi, deoarece Vasile era un apărător al “credinței de la Niceea”. El devine episcop al orașului său natal, Cezareea Capadociei, mitropolit al provinciei Capadocia și episcop titular al diecezei din Pont. La început, administrația lui Vasile a întâmpinat dificultăți din cauza episcopilor arieni.

e. Opoziția contra arianismului și a împăratului Valens

În anul 371, din motive preponderent fiscale, împăratul Valens decide divizarea administrativă a Capadociei, creând provincia Cappadocia Secunda cu capitala la Tyane și instalând acolo pe episcopul Antim. Această divizare administrativă a declanșat un lung conflict între Vasile și Antim. Problema mare a rămas însă lupta contra arianismului, cu atât mai mult cu cât împăratul îi proteja pe arieni și îi persecuta pe apărătorii “credinței de la Niceea”. Împăratul trimite pe prefectul Modeste pentru a impune aranismul. Dar Vasile nu poate fi clintit de amenințările prefectului imperial. Grigore de Nazianz îi atribuie lui Vasile acest răspuns: “Când este vorba despre Dumnezeu și despre ale sale, restul nu contează; noi nu-l privim decât pe el. Focul, sabia, animalele sălbatice, ghiarele care sfârtecă carnea, sunt mai degrabă plăcerea noastră decât frica. După asta, insultă-ne, amenință-ne, folosește-te de toată puterea ta. Dar adu-i la cunoștință împăratului că tu nu ne vei face să profanăm credința nici prin violență, nici prin persuasiune.” În anul următor împăratul Valens a venit la Cezareea, dar în ciuda poziției clare a lui Vasile, nu l-a demis, fiind impresionat de personalitatea episcopuluiu Cezareei.

f. Administartor de dieceză

Administrarea diecezei sale a fost marcată de un profund angajament social. Vasile dezvoltă o adevărată asistență publică. El inființează în fiecare circumscripție a diecezei sale un azil pentru a-i primi pe săraci și bolnavi. La Cezareea construiește un stabiliment complet, un mic orășel, care avea în centru o biserică, înconjurată de aziluri pentru bătrâni, un spital pentru bolnavi, un han pentru călători, pelerini, clădiri pentru oamenii de serviciu, și scoli pentru copiii orfani. Totul era finanțat de Biserică. Ansamblul a fost numit Baziliada, în cinstea fondatorului său.
Vasile și-a supravegheat atent dieceza vizitând parohiile, în ciuda sănătății sale fragile. El apără imunitățile ecleziastice, dar nu susține excentricitățile unor călugări. Din acest motiv scrie Regulile morale (redactate între 376 și 378) unde sunt expuse principiile vieții monahale și le trimite călugărilor bazilieni din Pont ca testament. Aceste Reguli morale, diferite de Regula Sf. Vasile, sunt o sinteză a doctrinei sale spirituale și ascetice.

g. O luptă neterminată

A căutat fără încetare unitatea Bisericii și a luptat pentru aceasta în toate scrierile sale care s-au opus diviziunii. Dar împăratul Valens i-a favorizat pe arieni, în 365 l-a exilat pe patriarhul Antiochiei, Melecius, favorabil “credinței de la Niceea” și a provocat schisma antiochiană. Pentru a-l repune pe Melecius în drepturi, Vasile se adresează Patriarhului Athanase al Alexandriei, episcopilor din Occident și chiar Papei Damase. Dar demersurile sale nu sunt primite favorabil în Occident. Bolnav, cu sănătatea fragilă, mâhnit, Vasile moare la 1 ianuarie 379, la vîrsta de 50 de ani.

Moștenirea lăsată de Sf. Vasile

a. Teologia Sf. Vasile al Cezareei

Tratatul Adversus Eunomium [4] este argumentația lui Vasile care respinge ceea ce el consideră erezia lui Eunomiu care pune sub semnul întrebării natura divină a lui Isus Cristos. Eunomiu, episcop de Cyzic, era conducătorul grupării extremiste ariene a anomoienilor, curent dezvoltat în principal pe baza filosofiei lui Platon, pe noțiunea de “necreat”. Pentru Eunomiu calitatea de “necreat” este proprie numai lui Dumnezeu, iar Isus, fiind creat de către Tatăl, nu este Dumnezeu, adică “necreat”, deci nu poate fi de natură divină.
Vasile îl combate pe Eunomiu afirmând că “necreat” nu poate fi o definiție satisfăcătoare a lui Dumnezeu. Vasile critică definiția lui Platon care identifică în “necreat” forma unui concept cu obiect cunoscut. Vasile continuă afirmând că Eunomiu reduce definiția lui Dumnezeu la unul dintre atributele sale. Eunomiu are deci pretenția de a vorbi despre Dumnezeu sprijinindu-se pe cunoștințe raționale. Pentru Vasile natura noastră umană, finită, nu poate pretinde cunoașterea lui Dumnezeu: “A cunoaște esența divină înseamnă înainte de toate a cunoaște incomprehensibilitatea lui Dumnezeu.”
Tratatul despre Sfântului Spirit marchează o etapă decisivă pe calea definirii consubstanțialității Sfântului Spirit.

b. Reforma cenobitismului

Reforma vieții consacrate pe care a inițiat-o Vasile este rezultatul sintezei pe care a făcut-o în periplul lui de doi ani prin centrele monahale din Siria, Palestina și Egipt. Câteva principii directoare, ale reformei monahale, date în Regulile bazilitane ar fi:
– Mănăstirile nu trebuie să devină comunitățile mari. Ele trebuie să aibă o dimensiune rezonabilă, care permite superiorului să poată supraveghea și susține pe fiecare din frații mănăstirii.
– Austeritatea sistematică, privațiunile, nu sunt recomandate. Vasile consideră că unele bunuri pot folosi la realizarea faptelor bune.
– Vasile apără nevoia prezenței preoților în mănăstiri, în ciuda opoziției unor monahi cu greutate, precum Pahomie cel Mare.
– Este de dorit ca mănăstirile să fie apropiate de orașe, fără legături cu ele, dar capabile să participe la educația creștină a tinerilor și să ofere un model de viață creștină.
Regula Sf. Vasile s-a răspândit rapid în Orientul creștin și a inspirat și viața monahală din Occident. Sf. Benedict de Nursia s-a inspirat din Regula Sf. Vasile și din viața monahală orientală cunoscută în Occident în special pe filiera egipteană.

c. Vasile și cultura

Formația profană și creștină a lui Vasile i-a permis să găsească un echilibru în utilizarea surselor păgâne. Opera cea mai cunoscută a lui Vasile este Discursul adresat tinerilor. Această operă “umanistă” arată cum poate profita un creștin de literatura clasică păgână. Opoziția dintre cultura păgână și creștinism i-a făcut pe unii să respingă toată cultura profană, considerându-o contrară credinței. Vasile scrie un text întitulat “Modul de a profita de literatura helenistică”. El demonstrează cu numeroase exemple că nu toată această literatură este imorală, și-i poate înobila pe tineri. El spune că manuscrisele grecești sunt, pentru un creștin, ceea ce a fost cultura egipteană pentru Moise și constituie primele etape pentru înțelegerea Vechiului și Noului Testament. Această scrisoare, una dintre cele mai cunoscute, a fost retipărită în timpul Renașterii.

Scurtă biografie a Sf. Benedict de Nursia

Informații certe despre viața Sf. Benedict lipsesc aproape cu desăvârșire. Exceptând un scurt poem atribuit lui Marc, un călugăr de la Monte Casino, există doar un recit hagiografic al vieții sale în volumul II al Dialogurilor scrise de Papa Grigore I (sau Grigore cel Mare). Cartea, în patru volume, este terminată în anul 593, la un interval de aproximativ 30 de ani de la moartea lui Benedict. Papa Grigore I nu a fost un istoric și nici nu și-a propus să producă un document, ci a încercat să facă portretele spirituale ale unor oameni cu viață sfântă, contemporani. El ne prezintă o doctrină prin intermediul selecției scurtelor recituri din viața lui Benedict și a altor persoane sfinte [Vie de Saint Benoit]. Dialogurile relatează minunile săvârșite de episcopi, călugări, preoți, oameni din popor, care au trăit în Italia. Paternitatea textului i-a fost contestată Papei Grigore, dar poziția recentă a cercetătorilor este în favoarea acceptării acestei culegeri de vieți miraculoase, așa cum este, deoarece chiar autorul, într-o scrisoare către episcopul Maximilian de Siracuza, spune că intenția Dialogurilor este de a prezenta un fel de “floretum” (florilegiu, sau literar “flori”) al celor mai impresionante miracole ale sfinților italieni. Papa Grigore I precizează că informațiile lui referitoare la viața lui Benedict de Nursia provin de la patru persoane care l-au cunoscut pe Benedict: Constantin, starețul care i-a urmat la conducerea mănăstirii Monte Cassino, Valentinianus, Simplicius și Honoratus, stareț la mănăstirea din Subiaco în vremea cînd Grigore I scria Dialogurile.
Viața lui Benedict de Nursia, redată în volumul II al Dialogurilor papei cu diaconul său Petru există și într-o versiune în limba română, “Viața și minunile Sf. Benedict” datorită traducerii efectuate de Marius Ivașcu [10].

a. Tinerețea lui Benedict

Data nașterii este incertă, undeva în intervalul 480-490. Este fiul unei familii nobile romane din Nursia (Norcia în italiană), în provincia Umbria din Italia Centrală. Tatăl său Eutropus, fiul lui Iustinian Probus era din familia Anicia și era consul și căpitan general al romanilor din regiunea Nursiei. Mama sa provenea din familia conților de Nursia, Reguardati. A avut o soră, Scolastiqua, o fecioară sfântă care a fondat o comunitate de călugărițe, probabil după Regula elaborată de Benedict. Prenumele Benedict este creștin, provenind de la binecuvântare, “benediction” în limba latină.
Copilăria și-o petrece la Nursia, unde locuia cu părinții. Aici primește și primele elemente de educație, în compania unui sclav bine instruit. Aceasta era regula în toate familiile aristocrate. La vârsta adolescenței Benedict părăsește familia pentru a studia la Roma dreptul și literele clasice, studii care permiteau accesul la responsabilități administrative. El pleacă la Roma cu doica sa Cyrilla, în jurul anului 495, instalându-se pe malul drept al Tibrului aproape de colina Aventin. Roma acelor timpuri avea aproximativ un milion de locuitori și prospera sub domnia regelui ostrogot Teodoric cel Mare care încearcă să restaureze și să înfrumusețeze orașul. Destul de repede, Benedict vede în viața desfrânată a orașului un pericol pentru credința sa și hotărește să părăsească Roma, să se consacre studiului Bibliei, fiindu-i teamă că va cădea în abisul viciilor și al senzualității. Se instalează în primă etapă cu doica sa la Effide, cam la 80 km est de Roma. Aici face prima minune, raparând prin rugăciune sita pe care doica sa o împrumutase și a spart-o din greșeală.

b. Viața monahală

Popularitatea dobândită îl sperie și părăsindu-și doica se retrage într-o zonă de munte puțin populată, la Subiaco, pentru a duce o viață retrasă de pustnic. Hotărârea este luată pentru a urma calea căutării lui Dumnezeu. Aici întâlnește un călugăr retras, Roman, pe care-l întreabă unde există un loc inaccesibil ochilor lumii. Roman îi indică o grotă la picioarele unei stânci și îi aduce zilnic o pâine pe care o coboară de pe stâncă într-un coș prevăzut cu o frânghie și un clopoțel. Duce astfel o viață de anahoret, după modelele inaugurate deja începând cu sec. III de către Paul din Teba, Antonie cel Mare și Vasile din Cezareea. Viața de anahoret a lui Benedict ia sfârșit după trei ani, când călugărul Roman nu mai vine, probabil fiind mort. În noaptea de Paști, un preot dintr-un sat din apropiere are un vis în care i se cere să-i ducă mâncare lui Benedict. Preotul urmează cererea din vis, îl întâlnește pe Benedict și le vorbește oamenilor despre el. În curând, mai multe persoane vin să-l viziteze. Se gândește să părăsească pustnicia, fiind ispitit de reîntoarcerea la viața pe care o părăsise. Rezistă ispitei, iar când un grup de călugări rămași fără stareț îl roagă să le devină el conducător, după câteva ezitări acceptă, părăsind grota sa pentru comunitatea din Vicoaro.

c. Prima comunitate religioasă la Vicoaro

În jurul anului 510, la vârsta de 30 de ani, Benedict devine stareț pentru prima dată. Destul de repede își dă seama că grupul de călugări pe care-l păstorește duce o viață departe de principiile stabilite de Sfântul Pahomie. Benedict încearcă să restabilească disciplina și obișnuința spovedaniei, care permite recunosșterea greșelilor și părerea de rău. Călugării regretă chemarea pe care i-au făcut-o lui Benedict și încearcă să-l înlăture otrăvindu-l cu ierburi amestecate în vinul liturgic. Dar când Benedict binecuvântează vinul făcând semnul crucii, cupa se sfarmă. Fără să se supere, Benedict decide să revină la singurătatea grotei sale și părăsește mănăstirea.

d. Fondarea primelor mănăstiri

După ce Benedict se întoarce la grota lui, tot mai multe persoane doresc să-i urmeze stilul de viață. Părăsește din nou grota și se instalează la Subiaco împreună cu discipolii săi. După ce obține autorizația episcopului local, Benedict fondează o comunitate. El repartizează călugării în case care nu pot avea mai mult de doisprezece locuitori. Numărul acesta este în strânsă legătură cu numărul apostolilor. Deși se inspiră din modelele cenobitismului răsăritean, el refuză derivele orientale în direcția unor penitențe exagerate. Benedict insistă asupra necesității umilinței, fără a recomanda mortificarea. Mi se pare necesară lămurirea celor doi termeni, pentru a putea aprecia în mod corect spiritul benedictin.
Cuvântul umilință derivă din latinescul humus, care înseamnă pământ. Termenul desemnează o trăsătură de caracter a individului care se evaluează pe sine într-o manieră realistă. Umilința este opusă oricărei viziuni deformate pe care o poate avea cineva despre sine (orgoliu, egocentrism, narcisism, dezgust de sine), viziune care poate fi în legătură cu o anumită patologie, de o anumită intensitate. Umilința nu este o calitate înnăscută a ființelor umane; în general se consideră că ea este dobândită în timp și ține de o anumită maturitate afectivă sau spirituală. Umilința se înrudește cu conștientizarea condiției proprii și a locului tău în mijlocul altora și în univers. Umilința nu este în mod obligatoriu legată de felul în care un individ se prezintă în fața altora. Astfel, modestia nu este o formă de umilință ci mai curând o “demonstrație” de umilință pe care o poate face chiar o persoană lipsită de umilință. La fel, mândria nu este incompatibilă cu umilința, un individ poate fi mândru de el, de realizările sale, tocmai pentru că el posedă suficientă umilință pentru a-și da seama că a făcut mult pentru ceea ce este (sau poate) el. La polul opus, este o dovadă de lipsă de umilință dacă cineva își supraestimează capacitățile proprii, prezentându-și realizările drept mediocre [https://fr.wikipedia.org/wiki/Humilit%C3%A9].
Mortificarea este o practică de asceză religioasă care constă în impunerea unei suferințe, în general fizică, pentru a progresa în domeniul spiritual. Termenul de mortificare și verbul asociat provin de la latinescul mortificare, ceea ce literalmente înseamnă a face să moară. În limbajul curent mortificare înseamnă a impune cuiva o umilință, o constrângere, sau cf. DEX chinuire, torturare. Cu toate acestea, în lumea creștină, cuvântul are o istorie și o semnificație specifică. De-a lungul timpului, excesele n-au lipsit și au condus deseori la căutarea bolnăvicioasă a suferinței și la disprețuirea propriului corp. În lumea catolică este frecventă și contestarea vehementă a necesității mortificării. De aceea învățătura catolică despre mortificare poate fi rezumată astfel:
– Nici o viață autentic religioasă nu se poate dezvolta fără a recurge la mortificare;
– Practicarea catolică a mortificării trebuie să caute mereu măsura potrivită evitând exagerările care pot dăuna sănătății și calității vieții spirituale. [https://fr.wikipedia.org/wiki/Mortification]
Pietatea și renumele lui Benedict atrag un număr din ce în ce mai mare de persoane la Subiaco. Un preot din vecinătate, Florentius, devine gelos pe influența lui Benedict și încearcă prin diverse manevre să-l discrediteze pe Benedict și pe călugării săi. Când încercarea cu femeile păgâne puse să danseze în preajma mănăstirii eșuează, Florentius îi trimite lu Benedict o pâine sfințită otrăvită. Benedict oferă pâinea unui corb domesticit, care o refuză. Astfel Benedict evită și otrăvirea cu pâine, după cea cu vin. În fața acestei ostilități a lui Florentius, Benedict decide să părăsească Subiaco cu câțiva călugări, mergând spre sud, într-o regiune aridă și mai puțin încreștinată. În final se instalează la Monte Cassino.

e. Fondarea mănăstirii Monte Cassino

Locul ales pentru instalare a fost sediul unei legiuni romane. Într-o pădure din vecini era un pustnic, pe nume Martin, care dorind să lupte contra atracțiilor lumești a cerut să fie legat de un arbore. Benedict îl convinge să renunțe la lanțuri, pentru a trăi pentru Dumnezeu prin dragoste și nu prin frica față de lume. Pustnicul acceptă și devine unul dintre călugării lui Benedict. De altfel, călugării pleacă să predice în îmrejurimi pentru a-i încreștina pe localnici. Pădurea în care călugării voiau să construiască mănăstirea, a fost un loc de cult al zeităților păgâne, un templu vechi a lui Apollon și Jupiter, ceea ce produce prăbușirea repetată a construcției călugărilor. Biografii lui Benedict spun că după găsirea și distrugerea idolilor, aceste manifestări au dispărut. Recitul vieții lui Benedict arată că el a făcut față manifestărilor demoniace prin rugăciune. Folosind pietrele vechiului templu, călugării ridică o capelă și un oratoriu.

f. Miracole și profeții

În anii următori instalării, relatările arată că viața lui Benedict a fost marcată de darul profeției. În două cazuri, Benedict știe pe căi misterioase despre infracțiunea de încălcare a regulii mănăstirești. Un călugăr care a păstrat donații uitând că a făcut votul de sărăcie, este pedepsit. Un alt călugăr este descoperit că nu și-a ținut ajunul.
Reputația lui de profet îl face pe regele ostrogot Totila să dorească o întâlnire cu Benedict. El se deplasează pentru a-l întâlni, iar Benedict critică aspru cruzimea sa în bătălii și îi prezice moartea. Recitul vieții lui descrie și alte profeții, inclusiv profeția distrugerii mănăstirii Monte Cassino. Benedict moare în anul 547.

g. Regula benedictină și viața religioasă

Organizarea progresivă a vieții călugărilor în mănăstire dă naștere Regulii benedictine. Benedict insistă ca viața călugărilor să fie orientată spre Dumnezeu: “Să nu se pună nimic, absolut nimic înaintea lui Cristos care binevoiește să ne conducă la viața eternă”.
Aici, la Monte Cassino, Benedict construiește viitorul leagăn al ordinului benedictin. În jurul anului 540 Benedict stabilește pentru călugări o regulă de viață numită ulterior Regula benedictină a cărei expansiune este deosebit de mare și care este reluată și codificată ulterior de către Sfântul Benedict de Aniane. Inspirată de Sfintele Scripturi, Regula recomandă călugărilor, care trăiesc în comunități conduse de un stareț, respectarea a patru principii esențiale:
1. Moderația, (discretio în latină) care este prezentă în folosirea zilnică a mâncării, băuturii și somnului,
2. Seriozitatea, care are drept corolar liniștea, tăcerea,
3. Austeritatea, care implică îndepărtarea de lume și renunțarea la posedarea de bunuri,
4. Blândețea făcută din bunătate, din dragoste evanghelică, ospitalitatea exersată față de oamenii modești.
Obligați la lectură și munci manuale, călugării trebuie să se consacre serviciului lui Dumnezeu care culminează cu Liturghia orelor, sau “oficiul divin”. Viața călugărilor este împărțită în mod riguros, dar lasă loc și indulgenței față de limitele fizice individuale. Ritmul acestei vieți este dat de alternanța sarcinilor zilnice și celebrarea “oficiilor”. Se pot distinge trei poli ai activității: rugăciunea, munca și lectura. De aici vine și celebra deviză benedictină, care nu apare totuși scrisă în Regulă: Ora et labora.

Moștenirea lăsată de Sf. Benedict de Nursia

a. Viața monahală creștină

Influența lui Benedict asupra monahismului occidental și asupra întregii vieți intelectuale a creștinismului este deosebit de importantă, în mod special datorită Regulii cunoscute sub numele de “Regula Sfântului Benedict”. Această Regulă propune simultan cu un parcurs individual spre Dumnezeu și un ideal de viață colectivă. Uneori Regula este dată ca exemplu de organizare a unei întreprinderi. Răspândirea spectaculoasă a Regulii Sf. Benedict s-a făcut după mai bine de un sfert de mileniu, în condițiile create de renașterea carolingiană și a apariției omului potrivit: Benedict de Aniane (aprox 750 – 821).
În urma unui eveniment dramatic, Benedict de Aniane duce o viață ascetică la o mănăstire din apropiere de Dijon și studiază numeroase reguli de viață monahală aflate în folosință atunci, printre care cele ale Sf. Pahomie, Sf. Vasile și Sf. Colomban. După ce obține de la Charlemagne scrisorile de imunitate necesare și recunoașterea libertății călugărilor de a alege starețul, el organizează mănăstirea de la Aniane. Alege Regula lui Benedict de Nursia, completată cu unele elemente din Regula Sf. Colomban și impune aplicarea strictă a acestei Reguli îmbunătățite. Mai mult de trei sute de călugări formați în mănăstirea de la Aniane sunt trimiși să răspândească Regula benedictină, să reorganizeze vechile mănăstiri și să fondeze altele noi. În anul 792 mănăstirea de la Aniane devine mănăstire regală și un centru important de unde Benedict încearcă să impună regula benedictină în regatul franc. Primește un ajutor important din partea regelui Ludovic cel Pios, cu care organizează trei sinoade (816, 817, 818-819) menite să impună unitatea religioasă a Imperiului. Sprijinul regal și al unor stareți influenți, tactul cu care și-a pus în aplicare planul, au asigurat răspândirea vieții benedictine și în Saxonia și Italia, iar ulterior în întreaga Europă occidentală. Aș aminti doar congregația benedictină a ordinului de Cluny și a celui Cistercian.

b. Psalmii și Liturghia orelor

Cartea Psalmilor, pe care tradiția ebraică îi atribuie regelui David, are un loc important în liturghie și rugăciunea călugărilor. În Orient unii pustnici recitau zilnic cei 150 de psalmi. Benedict de Nursia a considerat acest lucru un exces și a repartizat recitarea psalmilor pe parcursul unei săptămâni. Desigur, călugărilor li se lăsa libertatea de a recita voluntar mai mult. Această reformă a Psaltirii a avut numeroase consecințe: ea permitea repartiția recitării psalmilor în funcție de diferitele momente ale zilei. Pe de altă parte, se putea acorda un loc mai important recitării fiecărui psalm în timpul oficiilor divine, facilitând dezvoltarea cântecului gregorian. Divizarea Psaltirii a inspirat Liturghia orelor, rugăciunea comună din Biserica Catolică Romană.

Primul pas al paralelei
Sf. Vasile cel Mare – Sf. Benedict de Nursia: biografiile

1. Valoarea și credibilitatea surselor

 Documentele referitoare la viața Sf. Vasile sunt numeroase și credibile. Istoriografia Bisericii i-a cercetat fără mari dificultăți viața, activitatea și opera, fixându-i un loc “confortabil” în rândul persoanelor care au marcat evoluția Bisericii: este sfânt recunoscut atât de Biserica Răsăriteană, cât și de cea Apuseană, este unul dintre Părinții Capadocieni ai Bisericii, este recunoscut Doctor al Bisericii de către ambele Biserici.
 Sursele care au permis reconstituirea unui traseu al vieții Sf. Benedict de Nursia sunt puține și precare: un poem scurt scris de un călugăr de la Monte Cassino și un recit hagiografic al vieții, scris de Papa Grigore cel Mare. Recitul Papei Grigore I conține (nu întâmplător) scene care amintesc diverse momente și figuri biblice din Vechiul sau Noul Testament.
Plecarea lui Benedict de acasă amintește de plecarea lui Abraham din Vechiul Testament. Primul miracol, cel cu sita seamănă destul de mult cu episodul Nunții din Cana din Noul Testament. În cursul prezenței lui Benedict la Subiaco au loc alte patru minuni care seamănă cu evenimente biblice:
– Benedict sparge o rocă din care țâșnește apa, rezolvând problema aprovizionării cu apă a călugărilor în maniera lui Moise,
– Episodul în care unealta de lucru a unui călugăr cade în lac iar Benedict i-o dă călugărului spunând “lucrează și nu fii trist”amintește de profetul Elisee din Vechiul Testament,
– Tentativa de otrăvire cu pâine amintește de trădarea lui Iuda Iscarioteanul, iar prezența corbului domesticit din preajma lui Benedict amintește de profetul Elie.
Desigur, citind astfel de biografii, zâmbești îngăduitor și arunci totul “în tolba cu povești”. Dar Benedict a fost un personaj real! A trecut pe la Subiaco, a întemeiat mănăstirea Monte Cassino și a lăsat un document scris real, Regula de viață monahală.

2. Educația, pregătirea și opera

 Activitatea Sf. Vasile, modul în care a impus respect contemporanilor, opera sa, sunt posibile datorită unei educații temeinice în diverse domenii: retorică, cultură helenistică păgână, filosofie și scrierile creștine. Iar sursele atestă toate aceste aserțiuni.
 Despre pregătirea lui Benedict nu se spune mare lucru, ca și când o cultură păgână sau creștină ar fi dăunat imaginii lui de sfânt. Dar Benedict a cunoscut regulile monahismului răsăritean! Altfel nu era posibilă elaborarea Regulii sale și nici inovațiile pe care le-a introdus datorită evaluării eficienței reale a regulilor urmate de cenobitismul și anahoretismul răsăritean. Benedict nu a fost figura angelică și neajutorată zugrăvită de Grigore cel Mare, care rezolva totul prin rugăciune și minuni. A fost un real talent organizatoric, cu eficiență și aderență la sufletele consacrate imitației lui Cristos.
Nu se spune nicăieri ce a scris. Dar Benedict de Aniane nu a studiat opera unui anonim! Evaluând valoarea acestei opere, Benedict de Aniane o situează acolo unde (în ochii săi) nu se afla nici Regula Sf. Pahomie, nici Regula lui Vasile.

O concluzie pematură, parțială

Textul de mai sus este doar un prim pas în tratarea temei mai largi a monahismului răsăritean și apusean. În acest punct al analizei, Sf. Benedict de Nursia este pur și simplu “strivit” de comparația vieții sale cu cea a Sf. Vasile cel Mare. Cu elementele pe care le-am avut la dispoziție și cu tratarea onestă a surselor, nu este posibilă o altă amplasare a vieții celor doi pe scara valorilor. Nu am privilegiat pe nimeni în expunere.
Dacă m-aș opri aici aș face o greșeală. Viața celor doi a fost iluminată doar dintr-o direcție, când undeva, persista probabil o anumită ceață. Mă gândesc la Claude Monet, la Catedrala Notre-Dame din Rouen și decid să continui, să găsesc o altă lumină, o altă perspectivă…

Notă: Pentru redactarea materialului de mai sus am consultat cel puțin următoarele surse:

1. Basil of Caesarea, http://en.wikipedia.org/wiki/Basil_of_Caesarea
2. Basile de Césarée, http://fr.wikipedia.org/wiki/Basile_de_Césarée
3. St. Basil the Great, http://www.newadvent.org/cathen/02330b.htm
4. Sfântul Vasile cel Mare, http://www.crestinortodox.ro/sfantul-vasile/sfantul-vasile-mare-74672.html
5. Vasile cel Mare, http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_cel_Mare
6. Saint Basile, http://jesusmarie.free.fr/dictionnaire_de_theologie_catholique_lettre_B.html
7. Benedict of Nursia, https://en.wikipedia.org/wiki/Benedict_of_Nursia
8. Benoît de Nursie, https://fr.wikipedia.org/wiki/Benoît_de_Nursie
9. Abbaye Notre Dame de Jouarre, Racines, Vie de Saint Benoît, http://www.abbayejouarre.org
10. Marius Ivașcu, Viaţa şi minunile Sfântului Benedict, http://www.osb.org/gen/greg/Grigorie_VIATA_SF_BENEDICT
11. Benoit d’Aniane, http://fr.wikipedia.org/wiki/Benoît_d’Aniane

Ioan Felician Soran

Posted in Uncategorized | Leave a comment